Un rabin bun

Alexandru Şafran, viitor şef rabin al României, a văzut lumina zilei la Bacău în anul 1910. S-a stins din viaţă la Geneva la 95 de ani. Însemnările de faţă vor încerca să evoce realizările sale, consemnate în amănunt de Carol Iancu, şi să ofere o perspectivă personală asupra unor aspecte ale istoriei evreimii române din anii 1947-1996, de la expulzarea şefului rabin de către comunişti până la vizitele lui în România, cu o jumătate de veac mai târziu.

Şafran a absolvit în 1934 Institutul de Studii Teologice Evreieşti din Viena cu teza de doctorat Sionismul ca problemă mondială. A fost apoi înscăunat rabin al Bacăului şi a contribuit periodic în presa evreiească cu articole de popularizare pe teme istorice, literare, talmudice şi teologice.

După alegerea sa ca şef rabin în 1940, evenimentele nu au întârziat să aibă consecinţele cunoscute asupra evreimii române. W. Filderman, erou al primului război mondial, sprijinit de Maniu, Brătianu, Barbu Ştirbei, N. Lupu, Sabin Manuilă şi alţii, a izbutit să limiteze în anumite împrejurări urmările zelului antisemit al autorităţilor, cu o eficacitate la care au contribuit însuşiri excepţionale, dar şi aprecierea că avea în Occident relaţii potenţial utile. Şafran l-a secondat cu intervenţii salutare pe lângă Patriarhul Nicodim, mitropoliţii Bălan şi Simedrea, Nunţiul Apostolic la Bucureşti Cassulo şi Regina Mamă Elena. Jacques Vergotti, care la 7 decembrie 1941 i-a însoţit la o audienţă acordată de Papa Pius XII, scria că Regele Mihai şi Regina Mamă i-au cerut Papei să intervină pentru oprirea deportărilor de evrei (Vergotti Papers, 1948–1991, Hoover Institution, Stanford). Pius XII a luat legătura cu Delegatul Apostolic la Ankara, Roncalli, viitorul Papă Ioan XXIII. Alertat de Roncalli, Cassulo a ajutat comunitatea evreiească cu devotament. În 1943, Regina Mamă, solicitată de Şafran, a obţinut aprobarea trimiterii de către evreimea din Vechiul Regat de ajutoare pentru deportaţii din Transnistria, care au salvat mii de evrei. Şafran a avut un rol însemnat şi în cadrul eforturilor de menţinere a moralului populaţiei evreieşti. Predicile lui de la Templul Coral urmăreau acest scop. La 21 septembrie 1941, Mihail Sebastian scria despre o predică a lui Şafran: „stupid, pretenţios, eseistic, gazetăreşte, fără adâncime, fără seriozitate, fără patimă“ (Jurnal 1934-1944, Humanitas, 2002), dar adăuga că ascultându-l i-au dat lacrimile.

În condiţiile de după Stalingrad, „purificarea etnică“, aplicată din ordinul lui Antonescu în Basarabia şi Bucovina, devenea inoportună. Antonescu a anulat un proiect de acord cu Germania privind deportarea întregii evreimi române în Polonia şi, în 1944, supravieţuitorii deportărilor în Transnistria au fost repatriaţi. Cred că este utilă aici o paralelă între situaţiile evreimii române şi bulgare de atunci. Profesorul Y. Bauer de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, scria (New York Times, 24 noiembrie 1993): „…Acţiunea de salvare a evreilor din «vechea» Bulgarie a avut loc după Stalingrad (…) Dar majoritatea evreilor din Sofia şi din alte oraşe fuseseră surghiuniţi în interiorul ţării, bunurile evreieşti fuseseră în mare parte confiscate şi armata bulgară a arestat şi predat germanilor 11.343 de evrei din teritoriile recent cucerite în Macedonia şi Tracia, care au pierit, fără nicio excepţie, în Polonia“. Şi în România, şi în Bulgaria, deci, persecuţiile antisemite din provinciile „vechi“ au urmat modelul legislaţiei de la Nürnberg, fără nimicire fizică în masă, deşi în Vechiul Regat, dar nu şi în Bulgaria au avut loc pogromuri în care au pierit mii de evrei (în timpul rebeliunii legionare şi la Iaşi, în iunie 1941). Dar din regiunile limitrofe recent alipite, evreii români au fost deportaţi în Transnistria, iar cei bulgari în Polonia. Evreii români fiind mult mai numeroşi, numărul de victime, ca şi cel de supravieţuitori a fost mult mai ridicat în România.

După 23 august, Şafran a sprijinit activ emigrările în Palestina. La organizarea lor a contribuit substanţial Şaike Dan, basarabean din Palestina, paraşutat de un avion militar britanic lângă Arad în iunie 1944 (A. Ettinger, Blind jump, New York, Cornwall, 1992, pp. 346). În 1944 au emigrat 47.000 de evrei români, de supravieţuitori din alte ţări, sprijiniţi de organizaţii sioniste şi de refugiaţi din Ungaria pe care ministrul României la Budapesta, Eugen Filotti, între alţii, îi ajutase să treacă graniţa în România. Dar, pe măsură ce comuniştii îşi consolidau puterea, devenea imposibilă desfăşurarea activităţilor şefului rabin. Refuzul lui de a deveni o unealtă a regimului a fost ferm. Nici maiorul sovietic Levy care, exhibându-şi revolverul, i-a cerut să-l condamne public pe Maniu, nu l-a intimidat. Dar în decembrie 1947 Şafran a fost silit să ia calea exilului.

Numit mare rabin al Genevei, Şafran s-a consacrat activităţilor profesionale, obşteşti şi de cărturar. Carol Iancu îi comentează pe larg lucrările teologice şi de exegeză şi memoriile Resisting the Storm (Ierusalim, Yad Vashem, 1984). Şafran a participat activ la dialogul între evrei şi creştini. Întâlnirile Internaţionale de la Geneva i-au prilejuit schimburi de idei cu K. Barth, P. Ricoeur, M. Born şi prietenii cu E. Fleg, autorul libretului operei lui Enescu, Oedipe, şi E. Lévinas. În anii 1970 Şafran s-a alătural luptei în sprijinul emigrării de evrei din URSS.

O rază de lumină străluceşte în beznă – implicite în subtitlul cărţii sunt bezna antisemită şi bezna comunistă, din care s-a ivit rabinul Rosen. „Alegerea“ lui Moses Rosen ca şef rabin a fost o impostură. Şafran l-a descris lapidar: „o unealtă comunistă“ (Washington Post, 21 februarie 1990). Dar e adevărat că Rosen a făcut servicii practice comunităţii lui (facilitarea de emigrări, organizarea de aziluri de bătrâni). Preţul plătit lui Ceauşescu era o preaslăvire slugarnică, menită, ca potemkiniada corurilor de copii de la Templul Coral, să influenţeze Congresul american, în sensul acordării României a clauzei naţiunii cele mai favorizate. Preaslăvire într-un fel nu fără precedent. În 1940 Şafran declara: „Noi vieţuim în lumina Majestăţii Sale Regelui, ne rugăm cu religioasă credinţă pentru Majestatea Sa Regele Carol…“. Dar în contextul tiraniei lui Ceauşescu osanalele lui Rosen revoltau. Ca şi cele ale Reginei Elizabeta II, ale lui de Gaulle, ale lui Nixon şi ale lui Carter, care vedeau în Ceauşescu un nou Tito.

Statul Israel urmărea obţinerea emigrării evreilor români. Certificate de emigrare fuseseră vândute de autorităţile române încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul unui om de afaceri englez cu legături utile la Bucureşti. Potrivit lui Ettinger (op. cit., p. 345), intermediarul englez, ameninţat de Şaike Dan cu soarta lui Eichmann, a acceptat să lucreze cu agenţi israelieni, ceea ce a dus la o dezvoltare masivă a comerţului de evrei şi – după ce reprezentanţi ai Germaniei de Vest au cerut omologilor lor israelieni amănuntele necesare – de saşi (Ettinger, op. cit., p.353). Dar târgul Germaniei cu Ceauşescu a fost sobru, fără excese nedemne.

Alianţei cu Ceauşescu Rosen îi datora un rol internaţional prestigios şi o putere imperială în sânul comunităţii evreieşti. Cu logică strâmbă, el declara la 20 decembrie 1989: „Un regim democratic i-a înlesnit lui Hitler accesul la putere şi nu e neapărat bun pentru evrei. Căderea lui Ceauşescu i-ar lovi pe evrei“ (Iom haşişi, Tel Aviv, 21 decembrie 1989). Sau, cel puţin, pe Rosen.
Neocomuniştii aveau însă şi ei nevoie de Rosen, care şi-a păstrat deci postul. Dar treburile au început să-i meargă mai puţin bine. În pofida împotrivirii lui înverşunate, în 1993 instituţia Yad Vaşem conferea postum Reginei Mamă titlul de Dreaptă între Popoare, pentru care intervenise insistent Şafran. Rosen a murit în mai 1994. Devenea posibilă cinstirea în ţară a lui Şafran, un om decent, al cărui caracter oferea un contrast atât de favorabil – personal, simbolic şi politic – cu acela al lui Moses Rosen.
Carol Iancu l-a cunoscut îndeaproape pe Şafran. Admiraţia lui faţă de această personalitate de prim-plan a iudaismului român este prezentă în fiecare filă a cărţii. Mulţi evrei nu ar fi supravieţuit dacă Şafran nu s-ar fi devotat trup şi suflet misiunii sale. Îi sunt recunoscător lui Şafran, cu care am avut onoarea de a colabora strâns în anii 1989–1993, ca şi tuturor celor care în anii războiului au acţionat generos în sprijinul coreligionarilor mei. Îi sunt recunoscător şi pentru contribuţia lui importantă la apropierea dintre români şi evrei. Şi, pentru a fi înălţat acest monument în memoria rabinului Şafran, îi sunt recunoscător lui Carol Iancu. //

// CAROL IANCU
// Alexandru Şafran.
     O viaţă de luptă,
     o rază de lumină
// Tradusă din franceză
     de Ţicu Goldstein
// Editura Hasefer
// Bucureşti, 2008