La despărțire

1. Avea umor. Era o fire optimistă, o figură luminoasă. Sunt martor la multe scene – și sunt sigur că aceia care l-au cunoscut cu mult mai bine decât mine sunt martori la mult mai multe scene – în care lumina o încăpere sau un context. Chiar și dacă lucrurile erau foarte întunecate. Avea umor și era un optimist de cursă lungă, nu dincolo de datele realității – avea un umor și un optimism realiste.

2. Am avut privilegiul să merg mult cu dumnealui în mașină, în ultimii ani. Ultimii cinci-șase ani. În zeci de călătorii, multe dintre acestea întinse pe distanțe lungi. Dacă aș fi avut inspirația – fiindcă acceptul l-aș fi avut imediat – să deschid fie și de cinci-șase ori dictafonul cu ocazia acestor călătorii, am fi avut câteva cărți de prim rang. Era un povestitor uluitor și, prin ce povestea, un mare cuceritor.
Am ascultat, în mașină (și, de fapt, nu numai în mașină), cursuri întregi despre literatură, istorie și politică. A fost ca un fel de masterat smart-casual care mi-a fost dăruit în acești ultimi ani.

3. Cel mai mult – în chip firesc, desigur –, am ascultat de la Domn Profesor (eu așa îi spuneam mereu – „Domn Profesor”/„Domnule Profesor”) despre literatură. Dar și despre: snooker, tenis, fotbal, diplomație, bridge, educație, plimbările din parcul Tineretului cu Ana, anii de detenție comunistă ai părinților săi, drumețiile montane cu Andrei, televiziune, anticariate, biblioteci, manuscrise, scrisul de mână, berea băută pe capota unei mașini la Paris, discreție, despre de ce stă cu spatele la mare, amici și inamici, bunicii săi, cum au intrat rușii în curtea casei în care a copilărit, oameni care nu mai sunt, neoameni în viață, călătorii, George Ivașcu, România literară, mere, salata de vinete, Paris, cenzură, ciocolata elvețiană, cașul din Rășinari, condimentele pe care le pune în mâncare, inimă, religie, rațiune. Și despre multe, multe altele.

4. Memoria sa era – cuvântul care urmează nu prea îi plăcea, nu fiindcă în sine ar fi avut ceva cu el, ci pentru că a fost folosit în exces de unul dintre neoamenii în viață cu care s-a intersectat – fastuoasă. Își amintea conversații, în detalii capilare uneori, de acum jumătate de secol. Și felul în care ordona asemenea amintiri sau în care punea pe masă un argument sau altul era unul aparte – stil elegant, clar și distinct, fără exces de adjective. 

5. „Părerea mea este că, pentru un critic literar, îndeosebi pentru un critic care își consacră o bună parte din activitate criticii de întâmpinare – despre asta vorbim, în primul rând, și nu neapărat despre istorie literară, nu neapărat monografiilor sau eseisticii –, cel mai important lucru este onestitatea”. Așa mi-a spus cândva, într-un interviu publicat în 2018. Ceea ce nu exclude greșeala. Care e, a plusat cu șarm, chiar obligatorie. Nu ai cum să nu greșești, nu ai cum – dacă ești onest – să nu „te reevaluezi”.

6. Nu numai pentru câmpul literar – unul complicat, cum spunea și sugera în repetate rânduri –, ci pentru spațiul public românesc, opera pe care ne-o lasă Nicolae Manolescu este cu adevărat uriașă. Zeci de cărți, cu o „navă-amiral” (Istoria critică a literaturii române). O uriașă operă a discernământului. A, cum spunea domnia sa, „separării grâului de neghină”.

7. Ar fi putut face și mai mult – și nu doar în literatură – în această privință: a separării grâului de neghină. Dacă nu o mediocritate ambulantă (așa cum a fost Emil Constantinescu), ci dl Manolescu ar fi fost desemnat candidat prezidențial al CDR. Am refăcut de mai multe ori în conversație directă acele momente și acel context. Nu ar fi fost deloc simplu să facă lucrurile foarte diferit – așa mi-a spus de mai multe ori. Convingerea mea adâncă e că domnia sa ar fi scris altfel istoria acelor vremuri.

8. Cărțile au suflet. Ne-a demonstrat aceasta: „A citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărţilor. O cale dificilă şi delicată, care ţi se deschide pe neaşteptate sau ţi se închide când ţi-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul acestei experienţe. Nu poţi citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înţelegi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate.  (...) Ca şi oamenii, cărţile au enigmele şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti, citindu-le, şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ţi se dezvăluie sau ţi se refuză, secrete, fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia că ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poţi citi tu pe ele. Cărţile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici încheierea că şi ele au un suflet?”.

9. Ne-a asigurat că nu vom scăpa de cărți: „Niciodată. Nu scăpăm de cărți și este foarte bine că nu vom scăpa vreodată de ele. Indiferent dacă se schimbă baza tehnică pe care vor sta acestea, nu avem cum să scăpăm de cărți” (citatul e din același interviu, din 2018, evocat mai înainte).

10. La Ateneu, foarte mulți dintre cei care au trecut pe la catafalcul său au observat că pe chip a rămas cu un surâs. Așa s-a despărțit de noi: cu un surâs... //