Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Scriitorii romani si narcoticele (6)Avangardistii
ANDREI OISTEANU - - - -
2008-06-04
Cultura
0

Tzara la Zürich: “Apa Diavolului ploua pe ratiunea mea”

 

Pentru poetii si artistii avangardisti, creativitatea, imaginatia poetica, libertatea spirituala, calatoriile onirice erau mecanisme mentale care se cereau nu doar incurajate si “biciuite”, dar si explorate. Oniromani prin definitie, ei nu au fost straini de metodele artificiale de provocare a “libertatii totale a spiritului” (formula lui André Breton, Manifestul suprarealist, 1924).

In episodul trecut, am scris despre relatia lui Ion Vinea cu narcoticele, inceputa probabil in 1924 sub influenta lui Ion Barbu - concitadinul sau din Giurgiu. In 1915, el se despartise de prietenul sau Tristan Tzara, plecat la studii la Zürich. In epoca “insurectiei de la Zürich”, experientele anarhice practicate de artistii radicali si atmosfera agitata a happening-urilor dadaiste se potriveau cum nu se poate mai bine cu excitantele si stupefiantele care se gaseau la liber prin marile orase europene. “Noi afirmam VITALITATEA fiecarei clipe, antifilosofia acrobatiilor spontane”, clama Tristan Tzara intr-un manifest (Proclamatie fara pretentii, Zürich, 1919). Orasul Zürich era pe atunci (si a ramas pana astazi) una dintre capitalele europene ale drogurilor. In epoca primului razboi mondial, era “unul dintre locurile de unde radia suveranitatea cocainei”, spunea Ernst Jünger1. Or, in ceea ce priveste consumul de cocaina in acei ani, Jünger era un connaisseur, deci poate fi crezut pe cuvant.

In Memoriile sale, Richard Huelsenbeck descrie Cabaret Voltaire ca pe un spatiu invaluit in “nori grosi de fum” si cu “un miros de cenusa caustica”. La randul sau, in 1916, Hugo Ball scrie in jurnalul sau despre un sentiment de “extaz indefinit” care ii lega pe participantii la seratele de la Cabaret Voltaire. “Se pare ca betia nu era intotdeauna datorata alcoolului”, scrie Leah Dickerman, una dintre organizatoarele recentei expozitii Dada (Paris, Washington, New York, 2005-2006)2.

In 1919, Breton ii scria lui Tristan Tzara, la Zürich, despre “degradarea” prin intoxicare cu narcotice a lui Alfred Jarry, pe care Tzara il considera a fi “precursorul dadaismului”. In acelasi an, Marcel Iancu se intalnea la Paris cu Breton si Aragon si-l descria pe Tzara ca pe “un fel de mare preot” care organizeaza la Zürich “nopti de dezmat in fum de opiu3. Iancu era atunci suparat pe Tzara si poate ca voia sa-l discrediteze in fata gruparii pariziene, dar informatia lui este plauzibila. Cateva aluzii la narcotice apar in textele lui Tzara, cum este acest fragment de poem (Calendar, 1918) despre un “medicament astral”: “flacon cu aripi de ceara rosie in floare / calendarul meu salta medicament / astral de inutila ameliorare / se dizolva la lumanarea aprinsa / a nervului meu capital” (Dada, nr. 3, Zürich, decembrie 1918). Unii dintre dadaistii de la Cabaret Voltaire isi administrau intr-adevar morfina, cocaina si alte droguri, ca de exemplu Emmy Hennings (sotia lui Hugo Ball), Walter Serner s.a.4

 

Tristan Tzara in Germania

 

In august-septembrie 1922, plecand de la Paris, Tristan Tzara si alsacianul Hans Arp au facut o calatorie in Germania, la Berlin, dar si la Düseldorf (unde au participat la Congresul constructivist), Weimar si Jena. Tzara si Arp au fost extrem de placut impresionati de libertinajul practicat de tinerii nemti, mai ales la Berlin. S-au simtit minunat, savurand din plin “atmosfera de libertate ce domneste la Berlin”, scrie Franμois Buot, biograful lui Tzara.

Incepand din februarie 1918, epidemia dada se declansase din plin printre poetii si artistii germani. Microbul fusese adus de la Zürich de Richard Huelsunbeck. Dadaistii germani i-au primit cu entuziasm pe Tzara si Arp in 1922. Hans Richter asociaza atmosfera din Clubul Dada de la Berlin cu starea de “amok” - termen malaezian care se refera la halucinatiile provocate de abuzul de opiu5.

Efervescenta [artistica] era reala - comenteaza Franμois Buot. La Berlin functionau toate grupurile si se gaseau toate revistele. Chiar si in materie de sex, era un oras modern. […] Toleranta era la ea acasa. Nici urma de puritanismul rusinat care domnea inca la Paris. Germania parea sa fie un paradis fara urma de cenzura, iar tinerii nemti intalniti de Tzara si Arp aveau un comportament extraordinar de liber. Baruri, bordeluri, localuri de noapte - Tzara voia sa vada tot6.

Intr-adevar, “Germania parea sa fie un paradis”, inclusiv al drogurilor. In acea toamna a anului 1922, Tzara ar fi putut - din intamplare sau nu - sa se intalneasca la Berlin cu Ion Barbu. In corespondenta din acea perioada (septembrie-octombrie 1922) dintre Tudor Vianu si Ion Barbu, acesta din urma asociaza constant Berlinul cu cocaina, ieftina si usor de procurat.

 

Tristan Tzara in Franta

 

La inceputul anilor ‘20, in unele ziare franceze se scria ca Tzara & Co foloseau halucinogene. In perioada 1920-1924 Tristan Tzara si Jean Cocteau erau nedespartiti in boema artistica pariziana. Prietenii lor isi vor aminti mai tarziu despre cei doi poeti ca “beau mult pe atunci si din cand in cand fumau opiu, drogul la moda”. Si pictorita suedeza Greta Knutson isi va aduce aminte de atmosfera boema intretinuta de grupul de avangardisti in Parisul anului 1924, cand l-a cunoscut pe Tzara, viitorul ei sot: “cafenelele afumate, cu licorile lor vrajite si muzica lor indracita7.

Se cunosc abuzurile de opiu ale lui Cocteau. Peste doar cativa ani, in decembrie 1928, Cocteau va traversa o experienta de dezintoxicare extrem de dureroasa. Provocata de “un remediu [= opiul] care a devenit un despot”, cum scria Cocteau insusi, “suferinta au ralenti” de care a avut parte poetul s-a dovedit a fi fertila din punct de vedere artistic (vezi Opium. Jurnalul unei dezintoxicari, 1930). “Nu pledez. Nu judec, scria Cocteau. Depun doar dovezi incriminatorii si dezincriminatorii la dosarul procesului opiumului.

Dar opiul este un narcotic halucinogen, care indeamna la imobilism si reverie. Trupul doarme, in timp ce mintea zboara. Vivacitatea excesiva si insomniile tipice dadaistilor rimau mai degraba cu alte genuri de droguri, stimulente si euforizante, de tip cocaina. In numarul din 25 ianuarie 1920 al publicatiei pariziene L’Action Franμaise se sustinea ca dadaistii ar fi “mari consumatori de cocaina”. In alte reviste nu dadaistii, ci dadaismul insusi era asociat cu cocaina: “Dadaismul si cocaina sunt produse toxice ale ultimului razboi, iar primul [= dadaismul] nu este cel mai putin vatamator (L’Ami du peuple, 4 iunie 1931). Textele au aparut in publicatii foarte “de dreapta”, care aveau toate motivele sa-i antipatizeze pe avangardisti, care erau foarte “de stanga”. Dar chiar si unele ziare franceze de stanga din anii ’30, ca si Congresul scriitorilor din URSS (1934), catalogau arta dadaista si suprarealista ca fiind decadenta si pornografica8.

 

Tristan Tzara in Romania

 

In 1947, si Petre Pandrea il asocia pe Tristan Tzara (si dadaismul) cu narcomania, dar nu atat la propriu, cat la figurat. Tzara era - prin “conversiuni recente” la marxism, cum se exprima Pandrea - un fel de traficant cu “opiul intelectualilor” (ca sa folosesc o sintagma forjata ulterior de Raymond Aron). Dupa ce a facut cateva calatorii in Spania (1936-1937), pentru a se solidariza cu luptatorii anti-Franco, dupa ce a colaborat ca maquisard cu rezistenta din sudul Frantei, dupa ce a devenit militant comunist, Tzara a vizitat Romania (Bucuresti, Cluj, Moinesti) si a tinut cateva conferinte in noiembrie 1946. Textul prelegerii Suprarealismul si epoca de dupa razboi a fost publicat de Sasa Pana in revista Orizont (nr. 3, februarie 1947).

Cateva luni mai tarziu, Petre Pandrea il numea pe Tzara un “furnizor balcanic pentru cadane interlope, cu narcotice si cu un soi de literatura de scandal”, un “semicolonial de-al nostru, semidoct si semicomercial, branza buna, ca inteligenta, in burduf de caine al raului caracter, care traficheaza cu cocaina literara, ieri ca dadaism, azi ca «Rezistenta franceza» si sovietism literar, maine ca dandysm anglo-saxon” etc.9 Paul Cernat a detectat in textul lui Pandrea “abia disimulate stereotipuri xenofobe, reperabile in cazul mai tuturor adversarilor autohtoni ai lui Tzara10. In octombrie 1956, dupa exact un deceniu, Tzara a incercat sa revina in Romania, cu gandul sa refaca traseul Paris-Budapesta-Belgrad-Bucuresti. Pe drum insa l-a prins revolutia anticomunista de la Budapesta si a revenit la Paris, lecuit atat de Europa rasariteana, cat si de comunism.

 

Cetitor, deparaziteaza-ti creierul!”

 

Nu e de mirare faptul ca si in textele avangardistilor din Romania se fac adesea referiri la agenti halucinogeni. Ciuperca psihedelica Amanita muscaria, de pilda, este evocata in Manifest-ul publicat de Sasa Pana in 1928, in revista unu. Asa cum am vazut, aceasta ciuperca halucinogena (chiar daca nu i se da numele) este personajul principal in poemul Riga Crypto si lapona Enigel, publicat de Ion Barbu in 1924. Este semnificativ faptul ca Sasa Pana a ales sa se refere anume la acest stupefiant, cu efecte psihotrope extrem de puternice, intr-un text programatic care incepea cu celebrul ordin “Cetitor, deparaziteaza-ti creierul!” (preluat din manifestul lui Ilarie Voronca, 1924). Sasa Pana, medic psihiatru (militar), era - ca si suprarealistii francezi - interesat de productiile literare ale psihopatilor. Faptul a ajuns chiar si in rapoartele agentilor Sigurantei Statului. In 1934, de pilda, un informator al Sigurantei raporta constiincios ca Sasa Pana este “preocupat si obsedat de dementa si dementi, [si] a reprodus chiar in [revista] unu elucubratii de ale pensionarilor de la Spitalul Central de boli nervoase11.

Plantele psihotrope (macul, matraguna, cactusul peyotl s.a.) joaca un rol important si in textele poetice semnate in perioada sa “magica” de pictorul suprarealist Victor Brauner. Intr-un eseu compus in 1941, pictorul se descrie intr-o “stare de exaltare”, emanand “o bucurie imensa”. Cateva plante narcotice il ajuta sa dezlege “secretul «Noptii Chimice». Declansand un “labirint al marelui joc optic”, macul este “imbucurator si plin de speranta”, fiind si “radacina poftei erotice”. Matraguna (Atropa belladonna) poate fi letala, dar provoaca “cea mai placuta” dintre morti: “Belladonna, tu esti moartea mea cea mai placuta”. Tutunul din tigara este un “stimulent al imaginatiei”.

Intr-o Proclamatie scrisa de Victor Brauner in 1944, la “marile Nunti Chimice ale stiintei si ale gandirii” sunt convocate “armatele vegetale ale demonilor”: “cactusii plumburii” (peyotl, care contin mescalina) si matraguna. Aceste plante halucinogene “au produs schimbarea regeneratoare a spatiului psihologic de-a lungul secolelor. Legile noi, corespondente libere si instantanee, ale hazardului si neprevazutului fac sa freamate lumea sensibilitatii”. Proclamatia este semnata de “Noi, Victor Brauner, Cavaler al sarpelui care-si inghite coada, Mare militant al Magiei Negre12.

Un scriitor avangardist foarte putin cunoscut, G. Manciulescu, semneaza in revista Contimporanul (nr. 77-78, 1927, pp. 5-10) o “proza experimentala erotizanta si «toxicomana»“, cum o defineste Paul Cernat. Intitulat Absint anonim si subintitulat Mit, textul lui Manciulescu este plin de trimiteri la experimente narcotice: “ceru o maxima doza de opiu”, “ar fi putut s-o umple [pipa] cu dinamita”, “ca sa gonesc cat mai mult amintirea vietii v-am chemat, prafuri amare, care subtiati nervii”, “sangele distila otravurile visului”, “veronal” (substanta narcotica sintetizata in 1902), “elixirul magic”, “alcoolul mantuirii” etc.13

Tot din grupul din jurul revistei Contimporanul (si al revistei Integral) facea parte si pictorul avangardist (si prozatorul) Corneliu Michailescu (1887-1965). In 1932 el a participat la experimente cu intoxicare voluntara cu mescalina organizate in scopuri stiintifice de neurologul Gheorghe Marinescu. Unii istorici de arta cred ca aceste experiente cu halucinogene si-au pus amprenta asupra creatiei ulterioare a pictorului. Voi reveni mai pe larg la acest caz in numarul urmator al revistei.

 

Trupul ciuruit de injectii”

 

Un caz special este cel al scriitorului Max Blecher (Botosani, 1909 - Roman, 1938). Din scurta sa viata de 29 de ani, ultimul deceniu l-a petrecut culcat pe spate, fiind bolnav de tuberculoza osoasa la coloana vertebrala. A fost pacient in diverse sanatorii, stand lungit ani de zile pe o targa pe roti - “un sicriu ambulant”, cum noteaza Blecher. Printre altele, el a scris un “jurnal de sanatoriu” (Vizuina luminata, publicat postum de Sasa Pana in 1947) si un roman autobiografic (Inimi cicatrizate, 1937), in care isi descrie suferintele fizice si umilintele psihice indurate intr-un sanatoriu din Franta (Berck-sur-Mer). Bolnavilor li se administrau adesea analgezice, anestezice si narcotice (cloroform, eter, morfina s.a.). Dupa operatii, pacientii isi povesteau unul altuia senzatiile traite si viziunile avute in timpul anesteziei. Cum isi noteaza in jurnal, Blecher a incercat sa se sinucida cu anestezic: “Cand mi se va da cloroformul, voi inghiti [aspira] puternic pana la doza care ucide”. Alti bolnavi, precum argentinianul Tonio, ca sa supravietuiasca mizeriilor indurate, trec de la betia alcoolica la morfinomanie14.

Pentru Geo Bogza inspiratia poetica este sinonima cu halucinatia: “Sunt foarte lucid si lipsit de orice inspiratie poetica / Departe de orice urma de halucinatie”. Tot pentru Bogza, poemul (in speta, Poemul invectiva, 1933) este “un vitriol menit sa arda”, un drog menit “sa stupefieze15. In Jurnal de sex (1929), “farmaciile sunt sparte”, “fura cu totii otravurile” si “lumea umbla nebuna prin oras. Intr-un alt poem (Zizi, 1928) Bogza proslaveste corpul “ciuruit de injectii” al prostituatei morfinomane, “spre disperarea fetelor burgheze”: “Si trupului tau ciuruit de injectii un imn inchin / il fixez inalt la raspantia veacului16.

Intr-un text programatic, Cubomanii si obiecte, Gherasim Luca - unul dintre fondatorii grupului suprarealist roman - scria in 1945: “Prezenta lor [a obiectelor suprarealiste] in camera mea este echivalentul verificat al unui afrodisiac chimic caruia i s-ar adauga proprietatile delirante ale unui stupefiant17.

 

Imi cresc singur nivelul adrenalinei”

 

In fine, in legatura cu ultimul reprezentant al avangardei istorice romanesti, poetul Gellu Naum, iata o amintire personala. Pe la sfarsitul anilor ’70, aflandu-ma in casa lui de vara de la Comana, intr-o discutie despre marijuana poetul a spus, zambind superior: “Eu n-am nevoie de stimulente. Eu imi cresc singur nivelul adrenalinei”.

Putem recunoaste aici si un fel de bravada tipica scriitorilor si artistilor. Banuit ca isi creeaza tablourile sub influenta substantelor halucinogene, Salvador Dali a declarat: “Nu iau droguri. Eu insumi sunt drogul”. Expresia in engleza pentru aceasta stare este to be natural high, adica a avea posibilitatea sa-ti provoci in mod natural stari de euforie si extaz.

O replica similara cu cea a lui Gellu Naum a dat Mircea Eliade, la Cordoba, in 1944, unor congresisti spanioli care il imbiau sa bea vin ca sa intre din nou “in verva nebuna”. “Adevarul e - isi nota Eliade in jurnal - ca eu ma pot «griza» si cu un pahar de sifon. Verva si chiar betia mea - n-au nimic a face cu alcoolul. Mi-e suficienta noaptea, luna, campul, femeia - sau orice altceva viu18.

Recunoastem aici si un motiv literar. Protagonistul romanului semnat de Huysmans (À rebours, 1884) renunta “sa-si [mai] procure viziuni cu ajutorul opiumului si al hasisului”. Aristocratul decadent Des Esseintes e nevoit, “in lipsa acestor excitante brutale, sa recurga doar la propriul sau creier, sa-l duca departe de viata reala, pe taramul visurilor19.

 

(Continuare in numarul urmator)

 

1) Ernst Jünger, Approches, drogues et ivresse, Gallimard, 1973, p. 266.

2) Catalogue publié sous la direction de Laurent Le Bon à l’occasion de l’exposition Dada, Centre Pompidou, Paris, 2005, p. 994.

3) Franμois Buot, Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revolutia Dada, Compania, 2003, p. 65.

4) Tom Sandqvist, Dada East: The Romanians of Cabaret Voltaire, The MIT Press, Cambridge & London, 2006, p. 43.

5) Hans Richter, Dada. Documents of the International Dada Movement, Goethe-Institut, München, 1978, p. 10.

6) Franμois Buot, Tristan Tzara, ed. cit., pp. 112-113.

7) Idem, pp.139 si 206.

8) Idem, pp. 90, 195, 240-243.

9) Petre Pandrea, Helvetizarea Romaniei. Jurnal intim 1947, Vremea, Bucuresti, 2001, pp. 120-122.

10) Paul Cernat, Avangarda romaneasca si complexul periferiei. Primul val, Cartea Romaneasca, 2007, p. 113.

11) Avangarda romaneasca in arhivele Sigurantei, Editie de Stelian Tanase, Polirom, 2008, p. 238.

12) Emil Nicolae, Victor Brauner. La izvoarele operei, Hasefer, 2004, pp. 183-187, 190.

13) Idem, pp. 194-196. Ii multumesc lui Paul Cernat pentru discutiile purtate pe acest subiect.

14) Max Blecher, Inimi cicatrizate. Vizuina luminata, Editura Aius si Editura Vinea, 1999, pp. 224, 303-304.

15) Geo Bogza, Insemnari pentru un fals tratat de pornografie, in Azi, 29, iunie-august 1937, p. 2635.

16) Ion Pop, Avangarda in literatura romana, Minerva, 1990, p. 274.

17) Avangarda literara romaneasca, Antologie de Marin Mincu, Minerva, 1983, p. 658.

18) Mircea Eliade, Jurnalul portughez, vol. 1, editie Sorin Alexandrescu, Humanitas, 2006, p. 260. Intamplator, in acea perioada Mircea Eliade traversa o severa psihonevroza, fiind obligat sa ia amfetamine puternice (Pervitin, considerat atunci un “drog minune”) pentru a putea face fata diverselor situatii: “De cateva zile, nu ma pot mentine intr-o stare acceptabila oamenilor din jurul meu decat luand doua-trei pastile de Pervitin” sau “Nu voiam sa stric petrecerea prin melancolia mea. Am luat Pervitin, am baut sampanie si am redevenit cel din zilele bune, vesel si «inteligent»“ (Lisabona, 5-6 mai 1945; cf. Jurnalul portughez, ed. cit., p. 361). Vezi capitolul Eliade, de la opium si cannabis la amfetamine, in vol. A. Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si I. P. Culianu, Polirom, 2007, pp. 62-74.

19) J.-K. Huysmans,  In raspar, Minerva, 1974, p. 196.

TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
3646
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22