Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Jurnalul de la Păltiniş în hipertextul posibilei supravieţuiri culturale
Catalin Mamali - - - -
2014-03-04
Cultura
1

Fenomenul Păltiniş este un răspuns alternativ care transgresează imaginativ limitele impuse de violenţa algoritmului comunist şi de teroarea regimului politic.

Jurnalul de la Păltiniş este un episod cru­cial în devenirea dramatică a unei culturi care a fost arestată, cenzurată, fracturată, ideologic colonizată, în mare parte in­ter­zisă şi expusă hemoragiei valorilor în co­mu­nism. O parte dintre aceste boli sunt spe­cifice şi perioadei postcomuniste. Toate acestea s-au produs prin îmbinarea ne­fe­ricită a erorilor şi slăbiciunilor intrinseci cu forţe extrinseci. După cum există o ima­ginaţie a răului la concurenţă cu ima­gi­na­ţia binelui, tot aşa există o cooperare voită sau nevoită, ascunsă sau făţişă a forţelor dis­tructive. Ca în mai toate ţările de după Cortina de Fier, pe care nu au construit-o şi nici nu au tras-o ele, ca limită exis­ten­ţială, economică, culturală, militară şi ide­o­­logică, şi în România supravieţuirea cul­tu­rală a fost pusă la grea încercare. În fapt, un test mortal. Alegerea era între „co­mu­nis­tizarea“ totală pe „bazele marxism-le­ninismului“, sigur, cu mijloacele sta­li­nis­mu­lui, ceea ce însemna anihilare cul­tu­ra­lă, pe de o parte, şi supravieţuire cul­tu­ra­lă, pe de alta. Atunci, precum şi în anii 1990 şi mult mai recent, susţinătorii mar­xismului, criptici, reformaţi, revizionişti, nostalgici sau cinci, au formulat o falsă ale­gere născută din fundamentalism ideo­logic: marxismul sau vidul filosofic, cul­tu­ral, existenţial. De fiecare dată când ale­gerea este îngrădită de limite ar­ti­fi­ciale, pot să se nască răspunsuri care pun sub semnul întrebării însăşi legitimitatea complexului filosofic-ideologic-politic ca­re confundă construcţia culturală cu în­zi­direa (limitarea) libertăţii de alegere şi creaţie și se opune devenirii.

Fenomenul Păltiniş reprezintă un răspuns imaginativ, roditor, scan­dalos şi încă nestudiat sistematic la pseudoalegerea existenţială im­pusă între marxism, cu pretenţia sa arogantă de a fi unica viziune validă (ştiinţifică) despre lume, pe de o parte, şi singura alternativă propusă de susţinătorii acestuia - „neantul/vidul“, pe de altă par­te. Fenomenul Păltiniş este un răspuns al­ternativ care transgresează imaginativ li­mitele impuse de violenţa algoritmului co­munist şi de teroarea regimului politic. Se uită prea des că Fenomenul Păltiniş (nu­mit frecvent cerc, şcoală) a fost precedat de eşecuri fertile, precum cele de la An­dro­nache, Mogoşoaia, Câmpulung, la care se adaugă încercările bucureştene de a spar­ge carcasa dogmatică. De ce Păltinişul a reuşit – atât cât a reuşit şi cât a fost lă­sat să reuşească -, în ciuda vigilenţei sis­te­mului? Este o întrebare care se cere stu­diată. Oricare va fi răspunsul, acesta nu poate exclude o idee atitudinal-exis­ten­ţia­lă a lui Noica, pe care Jurnalul o re­pro­du­ce: „Eşecul e locul de unde te ridici pen­tru a merge mai departe“, după cum i-a scris fiului său (p. 114). Dar, pentru a merge mai departe, pentru Noica şi cercul generat de şi în jurul filosofului, trebuie sa­tisfăcută o condiţie esenţială: generarea şi cultivarea unor idei originale, valide şi pe cât posibil universale. Ideea concepută ca loc fericit de întâlnire a individualului cu universalul. De la bun început, vi­ziu­nea lui Noica era contrară unui statu quo conceptual dogmatic şi exclusivist. Răz­vră­tirea era conceptuală, sigur, putea fi şi iconoclastă, dar ultimul aspect este numai un produs colateral. A găsi, a ajunge la o idee originală şi validă este doar un în­ce­put de drum, un început bun, dar insu­fi­ci­ent. Noica i se adresează lui Liiceanu, ele­vului său de atunci şi de acolo: „am vrut să te provoc să nu-ţi laşi ideea aşa cum ai găsit-o pe stradă. O idee trebuie să fie un gând reflectat, altfel ramâne un sim­plu gând“ (p. 98, subl. în original). Sunt multe astfel de momente în jurnal. Me­sa­jul este prototipic: o idee, oricât de ori­gi­nală şi promiţătoare, trebuie supusă re­flecţiei sistematice, trebuie testată (există şi experimente mentale, nu doar de la­bo­rator), discutată, corectată pentru a avea şanse de supravieţuire şi dezvoltare. A gă­si o idee „pe stradă“, expresie care trimite la spontaneitate şi întâmplare, se poate reciti metaforic „idee găsită pe cărările minţii“. Pe cărările minţii – care sunt mul­te şi se pot înmulţi - se pot naşte şi găsi idei, dar şi recunoaşte idei în dialogurile in­tersubiective. Invitaţia spre meditaţie es­te dialogală. In nuce, aici se află şi un cri­teriu esenţial pentru definirea elitei cul­tu­rale: elita culturală se naşte prin crearea ideilor, valorilor originale, valide şi uni­ver­sale, care pot stimula, angaja şi dez­vol­ta constructiv energia creatoare a co­mu­ni­tăţii. Ideile originale bine dezvoltate sunt pa­şaportul de intrare într-o elită. De la bun început, o astfel de elită respinge aro­ganţa epistemică şi trebuie să rămână des­chisă dialogului de idei, soluţiilor alter­na­tive. Fără a genera idei creatoare, cercul în jurul unui mentor original devine în­cer­cuire care degradează natura cercului de idei, iar elita devine un rang fără aco­pe­ri­re în valoare intelectuală. Noica a fost pro­fund interesat ca cei care formau Cercul de la Păltiniş, pe care-i numeşte Jurnalul, să genereze idei originale şi să le cultive cu ştiinţă şi persistenţă, cu iubire epis­te­mică.

Cercul creat era conceput ca un cerc cu putere radiantă, care re­construia ceva din simbioza crea­toare intergeneraţională pe care comunismul a căutat pro­gra­ma­tic s-o distrugă sau cel puţin s-o ana­te­mizeze. Unii au întrebat în mod acuzator şi probabil că vor mai întreba mirat-ipo­crit: cum a fost posibil Cercul de la Pă­l­tiniş? Cum a fost posibil Jurnalul de la Pălt­iniş (cel publicat)? Cum a fost posibil, mai ales că regimul dispunea de ins­tru­mente zeloase şi calificate în detectarea, manipularea şi eliminarea celor mai sub­tile forme de opoziţie, iar Păltinişul idea­tic contravenea principial ideologiei re­gi­mului? Răspunsul va putea fi dat numai du­pă studiul comprehensiv al genezei şi evo­luţiei în context şi hipertext a fe­no­menului şi publicarea (accesul liber) ar­hi­vei integrale Noica (manuscrise, scrisori, note, documentele produse de şi despre Noica, despre cercul păltinişean şi relaţiile sa­le cu alţii, din interior şi exterior, do­sare arhivate de orice instituţie, inclusiv de cele de supraveghere). Această arhivare trebuie să tindă spre integralitate, deci să fie deschisă şi ghidată de rigoare şi ade­văr. Cu o probabilitate ridicată, între cau­zele care au dus la Fenomenul Păltiniş se va regăsi nevoia de supravieţuire culturală a unei ţări.

Această nevoie era evidentă nu numai în filosofie, ci şi în alte domenii, precum arhitectură, ling­vistică, matematică, mu­zi­că, istorie, sociologie, lite­ra­tu­ră, religie... Numai că, în aceste cazuri, cărările minţii au dus spre soluţii diferite: cercuri (laboratoare) de specialitate, ce­nacluri care lucrau mai mult informal şi dincolo de orele de program, întâlniri in­dividuale între un mentor şi un elev, con­versaţii între prieteni, care se petreceau în chipuri variate. Era întâlnirea dintre se­tea de a învăţa ceea ce şcoala formală nu putea să dea şi nevoia de a transmite celor tineri cunoaşterea acumulată şi des­con­si­derată sau chiar temută de puterea po­litică. Este bine documentată arta paideică născută din ştiinţa şi altruismul pri­zo­nierilor politici din închisorile comuniste şi de setea de a afla a acestora şi a ce­lor­lalţi puşcăriaşi. Noica a trăit şi această ex­perienţă. În afara închisorilor oficiale, acest fenomen era mult mai răspândit. Nu voi numi astfel de focare de reconstrucţie intelectuală, culturală, spirituală şi mo­ra­lă, cu toate că am avut privilegiul să be­ne­ficiez de astfel de daruri. Existau mereu riscuri. Dar, spre deosebire de toate aceste forme, Păltinişul ideatic este unic prin fap­tul că a creat o experienţă paideică nu doar paralelă celei oficiale, dar a sim­bo­lizat public această posibilitate şi a de­monstrat practic că există alternative cul­turale, în ciuda sistemului super­cen­tra­lizat. În plus, a venit gestul cultural sur­prinzător, scandalos şi regenerator la sca­ră culturală al publicării Jurnalului. Într-o cultură chinuită şi hăituită de cenzură şi delaţiune, când scrisorile, telefoanele, con­ver­saţiile erau supravegheate, publicarea a avut semnificaţii multiple: de revelare a unui alt tip de discurs cultural, motivat de valoarea intrinsecă a ideilor, de con­frun­tare cu dogma oficială, de clarificare şi de reconstrucţie culturală. A creat şansa dezvoltării unei mase critice. Fără atin­ge­rea unei mase critice, destinul societal al „majorităţii create de un singur om“ (Tho­reau), sursele elitelor şi mai ales ros­tul lor cultural riscă să sufere amânări sau chiar să rămână uitate.

Cred că atingerea unei mase critice de­pin­de de reînvierea modelului socratic, aşa cum a fost acesta înţeles nu doar de Tho­reau sau Gandhi, ci de Patočka, care a su­ferit în comunism. Studierea comparativ sis­tematică a operei-vieţii şi contextului is­toric în care s-a exprimat Patočka şi cer­cul său pot ajuta la înţelegerea Fe­no­me­nului Păltiniş în hipertextul transnaţional al perioadei. Autorul Eseurilor eretice a con­ceput şi practicat „solidaritatea celor cutremuraţi“, care a rodit generos. Com­pa­raţia ar trebui susţinută de o arhivă pe măsură. La Praga există Arhiva Patočka, excelent organizată, administrată (este în creştere) şi folosită (deschisă şi activă). Pe de altă parte, în România lucrurile stau altfel. Documentele din arhiva Securităţii comuniste, între altele, referitoare la Noi­ca sunt cunoscute de cei care au avut doar acces parţial şi publicarea unor prime re­zultate este departe de a oferi posibilitatea unei imagini comprehensive. Oare de ce nu există o arhivă digitală Noica, acce­si­bi­lă pe Google? Dacă o astfel de arhivă nu este realizată de cei care au compus cercul său, de către elevii celor din cerc, de co­laboratorii şi instituţiile pe care le conduc ei azi, atunci cine s-o facă? Dacă nu acum, atunci când va fi realizată? Nu se poate face pentru Noica ceea ce el a pro­pus pentru Eminescu? O arhivă digitală cât mai posibil completă este un antidot la încercuirea Fenomenului păltinişean spre sănătatea culturii.

Drumul în cetate al Jurnalului de la Păltiniş este marcat lo­gic, cultural şi moral de pu­bli­carea volumului Epistolar. Da­că Jurnalul a ales calea in­di­viduală responsabilă a dialogului cu ce­ta­tea şi în cetate, prin Epistolar dialogurile stimulate de publicarea Jurnalului dintre cei care formau cercul au devenit publice. Evident, cultura dialogală, parte a mo­de­lu­lui paideic, a devenit un test pentru re­sursele dialogale ale unei posibile Agore. Prin aceasta, modelul cultural paideic a de­­păşit limita cercului şi s-a supus unui alt tip de test. Hipertextul Jurnalului de la Păltiniş s-a îmbogăţit semnificativ şi a forţat limite tabu ale sistemului. Lucru evident vizibil din schimbul epistolar din­tre Liiceanu şi Ianoşi. Analiza calitativă şi can­titativă (am discutat aceste aspecte de mult – ele fiind publicate după ce textul a circulat în România înainte de 1990) duce la concluzia că rolul din culise al cen­zurii (uneori oficial exprimat de referent) a fost expus ochiului şi judecăţii publice. Con­fruntarea de idei a devenit explicită.

Jurnalul de la Păltiniş, prin natura in­trin­secă a oricărui jurnal, dar mai ales prin alegerea momentului publicării, are un ca­racter conversaţional diferit de Epistolar: substanţa jurnalului a rămas constantă, dar dialogul despre şi asupra jurnalului s-a îmbogăţit, transgresând limitele culturii oficiale. Epistolarul, prin natura fluidă a co­­respondenţei, a cunoscut, foarte pro­ba­bil, interacţiuni epistolare ulterioare pu­bli­cării primei sale ediţii, ediţia generată de scrisorile stimulate de jurnal. Din păcate, ediţiile ulterioare ale Epistolarului la care am avut acces oferă informaţii sumare şi, în esenţă, nesemnificative despre con­ti­nua­rea conversaţiilor epistolare (in­ter­per­sonale, private, publice sau secrete) care s-au acumulat şi au devenit accesibile în timp. Din acest punct de vedere, des­chi­derea spre dialogul social a volumului Epis­tolar este mult mai restrânsă decât cea a Jurnalului. De ce? Să sperăm că până la ani­versarea acestuia (2017), această eroare antidialogală va fi corectată. Fără această continuare, Epistolarul se reneagă dialogal pentru că desconsideră elemente cheie ale „pactului epistolar“ (Saisz).

Prin gestul epistolar, Fenomenul Păltiniş dezvăluie valoarea te­ra­piei culturale care include dia­logul public în care toate părţile au dreptul şi responsabilitatea de a participa. În acest mod, o meteahnă structurală a sistemului totalitar din Ro­mânia şi de oriunde este diagnosticată şi su­pusă terapiei. Este vorba de gândirea du­blă: una de interior, alta de exterior. Au existat antecedente ale formei de in­te­gri­tate cultivate de Fenomenul Păltiniş? Si­gur: de exemplu, unele autobiografii, cărţi de memorii publicate chiar în regimul co­munist (Onicescu, Stahl etc.). Dar apare şi întrebarea: a rămas activă şi forma de dedublare care se eschivează de la rigorile ve­rificării intersubiective? Cert. A se ve­dea memoriile (jurnalele, autobiografiile) pe care autorul le vrea publicate numai post mortem, alegerea strategică făcută de Adrian Marino, alegere care consideră punc­tul de vedere, memoria, judecata, ca­racterul, faptele şi relaţiile cu lumea ale au­torului ca fiind deasupra dialogului şi a verificării intersubiective. O formă de aro­ganţă epistemică. Scaunul autorului ră­mâne, cu certitudine, gol, iar prin această strategie autorul evită pe vecie verificarea intersubiectivă directă, întrebările şi şansa autocorectării. Consider, ipotetic, că o ase­menea alegere care eludează verificarea in­tersubiectivă implică cu o mare pro­ba­bi­li­tate conexiuni subterane de tip represiv, in­clusiv cu cei care au acceptat auto­de­gra­darea de a deveni unelte ale supravegherii politice.

De asemenea, persoanele publice care tră­iesc şi refuză sistematic să răspundă la în­trebări clare, semnificative şi care le pri­vesc direct practică sau ajută o cenzură in­sidioasă şi iresponsabilă prin natura ei. Pro­babil se speră ca aceia care pun în­tre­bări pe care ei le consideră indezirabile să tacă, să obosească sau chiar să moară. Se practică, mult după 1989, o cenzură as­cunsă – care pare a fi susţinută de cei în­trebaţi, mai ales dacă aceştia sunt editori sau au un status privilegiat din acest punct de vedere. O astfel de asimetrie este potrivnică nu doar modelului cultural paiedeic, ci şi verificării intersubiective şi dialogului social de azi. Pentru a fi con­secvent cu el însuşi, Fenomenul Păltiniş pu­ne o întrebare de neevitat actorilor aces­tuia, celor interesaţi de el, ca şi criticilor: care sunt riscurile culturale, morale şi po­litice ale refuzului dialogului şi ale negării libertăţii de expresie responsabilă?

Fenomenul Păltiniş, Jurnalul de la Păltiniş şi dialogul scris publicat în Epistolar au identificat du­plicitatea sistemică a culturii ofi­ciale, dogmatismul fun­da­men­ta­list al acesteia şi respingerea principială a dialogului centrat pe problemă, idee care ar putea oferi o alternativă. Cine are încă îndoieli despre funcţia critică a Jurnalului ar putea să citească paginile despre ceea ce a numit public, atunci (anul 1983!), aco­lo (în România), a fi răul şi „adunătura ace­ea de profesionişti ai răului“ (p. 162) căreia i-a contrapus o soluţie fericită a supravieţuirii, supravieţuirea prin cultura deschisă bine făcută.

Fenomenul Păltiniş a pus o mare întrebare şi a oferit un răspuns pentru supra­vie­ţui­rea culturală. Fără supravieţuire culturală autentică, supravieţuirea biologică (de­mo­grafică) este mutilată şi deposedată de iden­titate, supravieţuirea economică ero­dată de jaf, fragilitate şi cianuri, iar su­pra­vieţuirea politică invadată de mascaradă, servilism, oportunism, autocentrism, ca­pi­tulări şi sete de putere.

Dubuque, 6 noiembrie 2013.

GABRIEL LIICEANU - Jurnalul de la Păltiniş (Cartea Românească, Bucureşti, 1983)

TAGS :
Comentarii
Militaru Mihail-Daniel 2014-03-08
Excelenta analiza a Jurnalului!Noica si Nicolae Steinhart reprezinta doua figuri emblematice ale culturii romanesti care prin operele lor au scos in evidenta RAUL SUPREM care a caracterizat regimul comunist!Despre acesti doi Martiri ai Neamului ar trebui sa se vorbeasca mult!"Jurnalul de la Paltinis" si "Jurnalul fericirii" reprezinta doua documente extraordinare despre perioada comunista documente scrise de doi oameni care au vazut MOARTEA cu ochii si care ne explica noua tembelilor de azi care credem in spiritisme, gandire pozitiva si alte aberatii ca Binele si Raul nu sunt doua notiuni relative, ele nu se amesteca niciodata!Un-i una si alta-i alta!N-au nevoie niciodata una de alta cum incearca sa ne spele creierul asa zis parapshilogi pe care lumea-i asculta!Din pacate astfel de cultura serveste Poporul Roman la ora actuala, aberatii de tot felul si un fals crestinism bazat pe prostie si ura MULTA!Solidaritate cu cei care fac Rau si ura impotriva oamenilor care fac bine!Recent am citit Jurnalul lui Steinhart si va spun sincer m-a SOCAT COMPLET!Si acum sunt cam tot asa!Nu pot sa cred ca oamenii s-au putut comporta astfel cu niste oameni nevinovati, elite ale acestei tari!Sa-i supui la tatea umilinte si torturi si chiar la 88 de ani sa ai puterea sa dai cu pumnul in ziaristi cum a facut Visinescu!Il calcam in piciaore!Credeti-ma, merg la Biserica, sunt credincios dar nu pot sa fiu si Prost!N-am Mila fata de acesti ordinari de pe urma carora au suferit i
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
3489
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22