Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Judecata ultimă a poeziei
Tania Radu - - - -
2013-12-03
Cultura
0

Ana Blandiana alege să mărturisească pieziș ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieții, să vadă și să judece tot, să închidă fugile omenești și să deschidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări.

„Orice zbor e o fugă,/ Orice fugă o-nfrân­gere,/ Şi totuşi, şi totuşi,/ Salvează-te, în­gere.“ Sunt versuri cu care se încheia ro­manul Sertarul cu aplauze, scris de Ana Blandiana în ultimii doi ani ai domniei lui Ceaușescu și tipărit în 2004 - o stranie parabolă despre natura apar­te a captivității în dictatură. „Suntem singuri, ei sunt un întreg popor“, constata acolo eroul, întors în ins­tituția psihiatrică din care încercase să evadeze. „Noi suntem poporul“, îi răs­pun­dea un alt personaj, schim­bând perspectiva și închizând astfel etanș orice ieșire.

Câteva versuri tulburătoare în­chid și Fals tratat de ma­ni­pu­lare, cel mai recent volum, de memorialistică. Aici, la capătul călătoriei prin propria viață, po­ezia sună deopotrivă agonic și escha­to­lo­gic, însă la fel de neliniștită în veghe: „Și dezorientat, când și când/ Cucul apare și anunță/ Sfârșitul lumii cântând“. Nu e întâmplător că Ana Blandiana alege să mărturisească în acest fel, adică pieziș, ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieții, să vadă și să judece tot, să închidă fugile omenești și să des­chidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări.

Fals tratat de manipulare refuză din start să fie ceea ce pare a fi și își stabilește altă miză: „Aceasta nu este o carte de me­morii (...) nu este o încercare de a-mi po­vesti viața, ci o încercare de a o înțelege. (...) De fapt, încet, încet, prin selecție (...), obsesiile au fost reduse la una sin­gură, ce ar putea fi definită prin în­tr­e­barea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se da­to­rea­ză influențelor, presiunilor și ma­ni­pu­lărilor care s-au exercitat asupra mea? Și nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer și la faptul, in­finit mai grav, de a fi fost uneori con­vinsă să fac“. Autointerogația așadar, în locul simplei mărturii „despre lumea prin care am trecut“. Lipsește obișnuita pers­pectivă relaxată, „de sus“, din vârful ex­perienței acumulate. O tensiune greu de definit comandă înlănțuirea de portrete, re­flecții și fragmente autobiografice. Ele intră în scenă în măsura în care sunt ar­gumente ale concluziei deja avansate: „în centrul tuturor forțelor, lucrurilor, fap­te­lor, întâmplărilor, personajelor stă - ase­menea unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi de­pen­dente - dorința de a manipula“. Jubilația nu lipsește cu totul, dar este rezervată re­veriei, ori pur și simplu smulsă prin exer­cițiul îndărătnic de a trăi poetic cele mai nepoetice împrejurări: tinerețea cu „dosar prost“, drumul de scriitor după înșe­lă­torul august ‘68, viața sub supravegherea mereu ingenioasă a Securității, până aproa­pe de limitele agresiunii. Apoi marea stu­poare: bizara continuitate a tehnicilor de dezinformare și decredibilizare, iute re­puse la lucru după revoluție. Toate par în­fruntate pe grundul de optimism îndârjit, întotdeauna prezent în atitudinile publice ale Anei Blandiana. Pe de altă parte, însă, lucrează insidios sentimentul irepa­ra­bi­lu­lui, al neputinței de a îndrepta ceea ce a fost. Memoria ajunge un rezervor de ma­terie parțial necunoscută, proteică, mereu susceptibilă să se transforme până la li­mita schimbării sensurilor.

Problema manipulării posibile, a celei su­portate inconștient mai cu seamă, cheamă la Blandiana o imensă ne­voie de claritate, de uni­vo­citate, de versiune ne va­rietur a celor trăite. „Nu am scris această carte pentru a transmite un ade­văr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie.“

De altfel, pe partea in­formației, volumul ar pu­tea frustra unele așteptări. Cine caută marile „răfuieli“ cu adversarii literari de dinainte de ‘90, dar mai ales cu cei politici de după, va rămâne cam de­za­măgit. Amănuntele, situațiile din această categorie sunt mai degrabă dialog „cifrat“ cu cunoscătorii. Altminteri, dozajul se fa­ce cu mare atenție. Despre Silviu Brucan, Stelian Tănase, Valeriu Stoica, Mircea Di­nescu, Gabriela Adameșteanu, Emil Cons­tantinescu, Nicolae Manolescu (ultimii doi în special în dosarul Alianța Civică - PAC - CDR) ș.a. sunt povestite situații uneori inconfortabile, dar totul e mai degrabă soft, la mare distanță de copiosul folclor care a circulat între timp pe aceste teme.

Cine va căuta explicații pentru relația am­biguă pe care Blandiana ar fi avut-o, până la un punct, cu puterea comunistă (cărți tipărite în timp ce alți scriitori aveau do­miciliu obligatoriu - s-a spus) va găsi re­puse la locul lor detaliile de context, șter­se sârguincios de profesioniștii dezin­for­mă­rii. Există și mici victorii împotriva sis­te­mu­lui, de tipul „băț în roate“. Prin ‘88-’89, se lansase zvonul că poeta fugise din țară. Cum să contracareze? Și-au cumpărat, ea și Romulus Rusan, bilete la nou înființatul Festival Enescu, unde se puteau lesne fa­ce remarcați. Dar victoria a fost scurtă. Se­curitatea a revenit cu un alt zvon, mai bi­ne gândit: n-a fugit din țară, ci a cerut ple­care definitivă, iar aici a fost... șah-mat. Noroc că nu mai era mult până în de­cem­brie ‘89.

Cine n-a trăit sau vrea să-și amin­tească spectacolul „bă­ieților de pe Calea Victoriei“ (sintagma îi aparține Anei Blandiana) îl re­găsește în carte la fel de viu ca pe YouTube, în capitolul Orfanii. După cum cine mai crede că mineriada din 13-15 iunie e un stigmat viu poate constata că este unul, dar aproape mort (capitolul Cine știe ce este o mineriadă?).

Sunt povestite aventurile publicării, me­reu altele, la fiecare volum, dar mai ales cea legată de Călcâiul vulnerabil, când poetul Ion Bănuță, director de editură la vremea respectivă, a jucat oarecum fără voie în rol de oponent al regimului; sau epi­soadele de umor dizolvant despre Emi­lia Sonea și Suzana Gâdea; „munca de jos“, pe schelele unui șantier din mar­ginea Clujului. Dar nu trebuie ratată evo­carea primei ședințe a CFSN, când Ana Blandiana a refuzat să-i stea la dreapta lui Ion Iliescu, în conducerea noii structuri. Pagini întregi întorc pe toate fețele in­toleranța structurală la umilință și groaza de manipulare, cu această nonsoluție a ier­tării imposibile: „au rămas intacte în mi­ne (...) incapacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă și incapacitatea de a ier­ta, pentru că nu se poate ierta ceva ce nu e înțeles“.

Dar personajul principal în Fals tratat de manipulare este un topos: Comana, satul de câmpie în care cuplul Ana Blandiana - Ro­mulus Rusan se refugiase după cu­tre­murul din 1977. Apartamentul lor din Bu­curești nu rezistase la șocul seismic, așa că inițial fusese vorba de un refugiu lo­cativ. Treptat, a devenit unul politic, pe măsură ce viața în Capitală nu le mai ofe­rea celor doi scriitori decât sportul extrem al evitării microfoanelor și agenților Se­cu­rității.

Comana începuse prin a fi li­ma­nul, în perioada idilică a tacla­lelor cu țărăncile, a uceniciei de grădinari amatori, cu odih­ni­toa­rea absență a telefonului și a te­levizorului, dar mai ales la vremea cu­le­su­lui de ciuperci, toamna. În plină foa­mete bucureșteană, această ultimă de­prin­dere, în care se școliseră de la o bătrână țigancă, echivala cu un miracol com­pen­satoriu („felul brusc în care apăruseră pe lume, faptul că în urmă cu o oră sau două nu existau, viteza care le împlinea din ni­mic“). Ciupercile de la Comana vor avea însă și un destin precis în războiul familiei Ana Blandiana - Romulus Rusan cu Se­cu­ritatea. O mânătarcă uriașă, ruptă din curtea de la țară de securiștii veniți în per­cheziție, avea să le ajungă pe pragul casei din București, ca mesaj halucinant, aproa­pe subtil, de amenințare, demn de marea literatură cu spioni ai Războiului Rece.

Treptat, Comana va ajunge cetatea ase­diată. În toamna lui ‘89, valuri-valuri de necunoscuți, sau abia cunoscuți, le băteau ca din întâmplare în poartă, loviți de un subit elan campestru. De regulă, trans­miteau avertismente, sau chiar amenințări ale Securității, și uneori o făceau cu mare risipă de regie și stil.

În vara lui ‘90, Comana regresase deja la rolul de biată ficțiune de substituție. De acum, aventura politică a Anei Blandiana începuse. Vorbise la celebrul balcon din Piața Universității. Țăranii din vecini încă mai erau prietenoși, dar le vorbeau mai ales ca să-l laude pe Iliescu, să-și exprime antipatia fără argumente pentru Andrei Pleșu și să se indigneze pe tema „femeilor goale care dansau în Piața Universității“. Curând, copiilor de școală li se va spune să azvârle cu pietre după Trabantul cu­plului de scriitori, iar tractoristului, să-i arunce pur și simplu de pe dig, cu tot cu mașină. E departe acum înduioșătoarea inocență a poștașului Ilie, care, mai an, venea senin cu scrisorile gata deschise, povestindu-le din poartă ce scrie în ele!

Pentru acest loc mult iubit, Ana Blandiana alege un „epitaf“ plin de umor amar: ve­cinul Gheorghe este convins că Iliescu l-a împușcat pe Ceaușescu pentru că, săracul, n-a avut încotro: „L-a obligat Coposu“.

În Fals tratat de manipulare, valoarea de document - indiscutabilă, ba chiar fas­tuoasă, câtă vreme se referă nemijlocit la trecutut recent, comunist și postcomunist - este împinsă voit în planul doi. Pers­pec­tiva apare răsturnată: cele deja trăite nu sunt contemplate de sus, ci privite în sus, ca un alt urcuș, la fel de greu cu cel deja făcut și cu final aproape la fel de im­pre­vizibil. Nevoia de înțelesuri ferme, des­po­vărate de echivocul conjuncturilor și al condiționărilor emoționale, se suprapune astfel în mod tragic peste reflexul moral și forțează concluzia. Iar din această chimie a conștiinței se degajă parcă un nou im­pas, lăsat spre rezolvare... poeziei, ca mai aptă fiind să discearnă în materia fragilă a adevărului. //

 

ANA BLANDIANA - Fals tratat de manipulare, Editura Humanitas, 2013, 478 pag.

TAGS :
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1332
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22