De același autor
Un accident al destinului a făcut ca moartea lui Hugo Chavez să coincidă cu împlinirea a şaizeci de ani de la dispariţia celui care a fusese părintele popoarelor, generalissimul Stalin. Nimic mai semnificativ decât această suprapunere care dă măsura vigorii tiraniei, în secolul trecut, ca şi în cel în care ne aflăm acum. Departe de a fi o forţă incapabilă să confrunte democraţia, autocraţia, indiferent de formele pe care le îmbracă, este, atunci ca şi acum, un formidabil obstacol în calea libertăţii.
O dată cu moartea sa, Hugo Chavez devine, în ochii stângii radicale şi al militanţilor anti-americani, un simbol al luptei pe care cei oprimaţi o duc împotriva puterii capitalului şi imperialismului. Om al poporului, implicat în cristalizarea unei solidarităţi internaţionale destinate să limiteze puterea Occidentului, Chavez se înscrie, în acest panteon select al fanatismului şi populismului, alături de inspiratorul direct al revoluţiei bolivariene, Fidel Castro. Legătura strânsă pe care Chavez a întreţinut-o cu preşedintele Iranului nu este nici ea întâmplătoare:din ura comună faţă de Statele Unite se naşte o alianţă ce reuneşte energiile islamo-fascismului şi populismului de extracţie castristă.
În fapt, cei care admiră opera de “justiţie socială” asociată cu domnia autoritară şi plebiscitară a lui Hugo Chavez ignoră, deliberat, faptul că pratica sa politică s–a întemeiat pe o violare, constantă şi programatică, a standardelor democratice pe care a afirmat că le respectă. Asemeni tuturor tiranilor moderni, Chavez a fost obsedat de construirea unei imagini luminoase şi senine de ocrotitor al celor în nevoie. Preţul pe care naţiunea venezueleană l-a plătit, spre a intra în paradisul socialist al lui Chavez , a fost îngrădirea şi lichidarea sistematică a libertăţilor ei politice. Utilizarea plebiscitului ca armă impotriva separaţiei puterilor în stat şi a echilibrului constituţional nu este o invenţie bolivariană. Chavez duce mai departe o tradiţie în care se îmbină dispreţul leninist pentru democraţie cu adaptabilitatea populistă a bonapartismului. Militar care îşi face intrarea în politică ca autor al unei lovituri de stat, profet al unei revoluţii care se fondează pe manipularea resentimentului, Chavez este parte din lungul şir de tragedii politice care au marcat spaţiul latino- american.
Popularitatea care pare să înconjoare pe tiran, în clipa morţii sale, nu poate uimi sau surprinde pe care care au curiozitatea de a se întoarce către Uniunea sovietică a anului de graţie 1953. Regimurile autocratice posedă această artă a confecţionării unanimităţilor, atât în elogiu, cât şi în disperarea ocazionată de despărţirea de dictator. Căci domesticirea naţiunilor rămâne amibiţia ultimă a celor care îşi fac din arbitrariu instrument de guvernare, iar din cultivarea urii temei al naşterii cetăţii lor totalitare.
