Despre puterea soft a Uniunii Europene

Lucian Dirdala | 11.08.2015

Pe aceeași temă

Uniunea Europeană, ca sistem instituțional, eșuează în adoptarea unor strategii de maximizare și de utilizare eficientă a imenselor resurse de putere soft pe care i le pune la dispoziție colectivitatea fascinantă a locuitorilor Europei.

 

Conceptul de putere soft (blândă) este una dintre cele mai interesante apariții în teo­ria relațiilor internaționale, după sfârșitul Războiului Rece. Lansat de Joseph Nye – dar prefigurat, desigur, de mulți alți cer­ce­tători –, acest concept pare a se articula foar­te bine cu vocația declarată a Uniunii Eu­ropene. Înainte de a trimite acest ar­ti­col, am verificat numărul intrărilor oferite de Google pentru căutarea „European Uni­on soft power“: 1.450.000.

 

Nu putem discuta pe larg, aici, despre sem­nificația puterii soft, pe care Nye o definește prin opoziție cu puterea hard (dură). Ultima se bazează pe coerciție și se referă la capacitatea unui actor in­ter­național de a-l face pe altul să acționeze nu conform propriilor interese, ci pentru a servi interesele primului. Pe de altă par­te, puterea soft se referă la situația în care primul actor, grație unor calități societale intrinseci, devine un model pentru cel de-al doilea. Acesta va tinde să imite mo­dul de comportament al primului, să pre­ia practici de succes consacrate de primul, să-și redefinească interesele și poate chiar identitatea pe plan internațional, sub in­fluența primului.

 

Desigur că problema separării în­tre cele două dimensiuni este im­portantă. Ca întotdeauna, nu putem avea parte de dis­tinc­ții clare. Nye preferă să fo­lo­sească intervalul continuu, având la cele două extremități puterea hard și puterea soft. Cu cât ne apropiem de mijlocul in­ter­valului – și cele mai multe raporturi între actorii internaționali s-ar situa în acea zo­nă –, cu atât e mai dificil să le in­di­vi­dua­lizăm și să privilegiem pe vreuna dintre ele.

 

Dacă cei grăbiți să afirme că UE „este“ o putere soft ar fi interesați de părerea lui Nye, ar avea o surpriză neplăcută. Nu ob­țin decât semiconfirmări de genul: „dez­vol­tarea Uniunii Europene a îmbunătățit mult atractivitatea și puterea soft a Eu­ropei în lume“ (The Future of Europe, un scurt text din 2010 accesibil pe platforma Project Syndicate). Nici căutările în vo­lu­mele lui de referință pe această temă, tra­duse și în limba română (Puterea blândă, la Editura Institutul European – Iași; Vii­torul puterii, la Editura Polirom – Iași), nu vor da rezultate mai bune.

 

Cei ce s-au delectat cu asemenea texte au văzut deja că peste tot e vorba de Europa, nu de Uniunea Europeană. Exceptând ca­zul în care vrem neapărat să punem sem­nul egal între cei doi termeni, ar trebui să fim mai precauți. Teoria lui Nye accen­tuează factorii societali în detrimentul ce­lor guvernamentali. Transferând către UE, ca sistem de guvernare (altfel spus, către instituțiile UE), virtuțile societale iden­ti­ficate de Nye în Europa, ne expunem pe­ricolului de a-l trăda pe politologul ame­rican. Nu înseamnă că UE este lipsită de merite – nici vorbă de așa ceva –, ci doar că altele sunt cuvintele prin care le putem exprima.

 

Sigur că un sistem de guvernare per­for­mant, indiferent de palier (statal ori su­pra­statal), poate întări vocația unei colec­tivități de a fi un model pentru altele. Dar la Nye și, în general, la majoritatea li­be­ralilor din disciplina Relațiilor Inter­na­țio­nale, societatea este matricea valorilor. Ins­tituțiile doar le reflectă, mai mult sau mai puțin fidel.

 

Nu trebuie să-l guvernamentalizăm pe Nye, deși liderii politici din UE adoră aceas­tă practică. Spre exemplu, fostul pre­șe­dinte al Comisiei Europene, J.M. Barro­so, își făcuse un obicei din a promova aso­cierea UE – putere soft. O fac mulți alții – corect, atunci când se referă la fascinația exercitată de modul de viață european, înțeles în sensul cel mai larg; incorect, atunci când atribuie instituțiilor politice din UE calitatea de model demn de urmat. Sau de adoptat, dacă vorbim de țările afla­te în Estul continentului.

Să trecem acum la partea mai critică.

 

Procesul de extindere a UE înspre Est a devenit cazul-școală fa­vorit pentru partizanii asocierii UE – putere soft. Sigur că op­țiunea integrării, asumată de sta­tele postcomuniste din Europa Centrală și de Est, poate fi înțeleasă în acești termeni. Procesul de negociere, însă, a fost do­mi­nat de componenta hard. Nu e greu să ar­gumentezi că mult discutata con­dițio­na­li­tate comunitară a implicat coerciție. Dacă asupra lor nu ar fi planat sancțiuni – în­treruperea negocierilor, refuzul de a în­chide capitole, stegulețe galbene sau roșii ori posibilitatea amânării cu un an a ade­rării efective, chiar dacă tratatul fusese sem­nat –, guvernele statelor candidate nu ar fi procedat la reforme în ritmul dorit de Bruxelles. Sigur, aici vorbim de ne­go­cieri interguvernamentale și nici n-ar tre­bui să căutăm dominante soft power. Pro­cesul de negociere ar fi fost bine descris de liberalismul societal și de a sa putere soft, dacă am fi remarcat presiunea socie­tății din statul candidat asupra res­pec­ti­vu­lui guvern: inspirată tot mai puternic de modelul european (aceasta ar fi traiectoria transnațională), societatea respectivă ar fi trebuit să preseze guvernul național (aceas­ta ar fi traiectoria internă) să adopte re­forme mai rapide și mai profunde pen­tru a prelua acel model. Forurile de la Bru­xelles ar fi avut doar rolul de a asista pro­cesul, iar negocierile ar fi fost pre­do­mi­nant consensuale, nefiind nevoie de con­diționalitate decât, eventual, în chestiuni minore și izolate.

 

În fapt, lucrurile au stat cu totul altfel. Există mari diferențe de la țară la țară, dar nu greșim prea mult afirmând că mul­te dintre reformele respective au fost pri­vite cu scepticism de opinia publică. În­târzierile și deformările nu s-au datorat doar lipsei de experiență a guvernelor est-europene sau dorinței lor de a proteja in­terese înrădăcinate. O bună parte a lor se explică prin aceea că – pe bună dreptate sau nu – cetățenii nu susțineau în­cor­po­rarea în propriul sistem politic a unora din­tre trăsăturile modelului comunitar.

 

Ajungem, apoi, la chestiunea asis­tenței fi­nanciare. În aparență, nu există nicio in­com­pa­ti­bi­li­tate între discursul axat pe pu­terea soft a UE și practica aces­teia de a oferi recompense altor actori, pentru adop­tarea unor politici specifice. Dacă ne uităm, însă, la grila lui Nye, ve­dem că promisiunea de a oferi plăți pen­tru atin­gerea unui obiectiv, în relația cu alt actor, nu diferă prea mult de folosirea me­ca­nis­mului sancțiunilor. Ambele li­mi­tează autonomia celuilalt actor și, în con­se­cință, fac parte din arsenalul puterii hard, nu al celei soft. Sigur că nu vorbim aici de inofensivele fonduri europene pen­tru promovarea democrației sau pentru dezvoltare socială în mediul rural. Dar ofe­rirea unor termeni comerciali mai buni (por­nind, desigur, de la o stare inițială mai defavorabilă) sau a unor ajutoare fi­nanciare țintite, în schimbul adoptării unor anumite politici publice, țin de pu­terea hard. De altfel, acolo unde vedem circulând bani, este puțin probabil să gă­sim fluxuri de putere soft.

 

Așadar, greșim nu doar dacă guver­na­mentalizăm sau instituționalizăm excesiv raporturile de putere soft, ci și dacă le mo­ne­tizăm. Resursele de putere soft ale so­cietăților reunite în UE (cei care preferă să vorbească de o societate europeană pot folosi singularul) s-au propagat cel mai bine prin intermediul fluxurilor de idei, stimulate considerabil de noile tehnologii. Dacă ne referim la procese mai recente prin care Europa și-a valorificat aceste avan­taje, ar trebui să avem în vedere libera circulație a persoanelor și în prin­ci­pal dreptul est-europenilor de a se stabili, de a studia și lucra în spațiul comunitar.

 

Tocmai de aceea pare curioasă, din perspectiva unei abordări cen­trate pe puterea soft, re­ti­cența cu care UE privește con­tactele intersocietale cu statele postsovietice vecine și, în teorie, par­te­nere. Despre dominanta puterii hard în ca­drul acestor parteneriate nu se poate dis­cuta aici, dar o asemenea încercare ar duce la multe concluzii asemănătoare cu cele desprinse din studiul extinderii – cu observația că acum UE oferă mult mai puțin, din toate punctele de vedere. Ar­bo­rarea stindardului puterii soft pe catargul Parteneriatului Estic nu este decât un exercițiu de imagine. Principiul more for more sună foarte bine ca strategie de ne­gociere cu guvernele statelor partenere, dar nu putem fi siguri că aplicarea lui se ar­monizează prea bine cu imperativul bu­nei utilizări a resurselor de putere soft pe care le deține UE.

 

Euromaidanul ucrainean din iarna 2013-2014 poate fi privit drept o dovadă a exis­tenței unei puteri soft întemeiată pe valori promovate de UE, deși este important să nu exagerăm ponderea uneia dintre cauze în­tr-o ecuație mult mai complexă. La fel s-ar putea argumenta și în cazul de­mons­tra­țiilor din aprilie 2009 de la Chișinău, care au îndepărtat de la putere Partidul Co­mu­niș­tilor. Logica argumentației în ter­menii pu­terii soft ar presupune că aceste opțiuni sunt cât de cât durabile, capabile să re­zis­te în condiții adverse – așa cum este cazul acum în Ucraina, dar nu numai acolo.

 

Aceste rânduri au fost scrise, așa cum bă­nuiesc că s-a observat, de un sceptic. Uni­unea Europeană, ca sistem instituțional, eșuează în adoptarea unor strategii de ma­ximizare și de utilizare eficientă a imen­se­lor resurse de putere soft pe care i le pune la dispoziție această colectivitate fas­ci­nantă: locuitorii Europei (pentru euro­op­ti­miști: cetățenii Europei). Indiferent cum i-am numi, important este că în lume există zeci, poate sute de milioane de oa­meni care le prețuiesc modul de viață sau care vor ajunge să-l prețuiască, dacă îl vor cunoaște mai bine. Comisiile, gu­ver­nele, parlamentele sunt, din acest punct de vedere, mai puțin importante.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22