Pe aceeași temă
Uniunea Europeană, ca sistem instituțional, eșuează în adoptarea unor strategii de maximizare și de utilizare eficientă a imenselor resurse de putere soft pe care i le pune la dispoziție colectivitatea fascinantă a locuitorilor Europei.
Conceptul de putere soft (blândă) este una dintre cele mai interesante apariții în teoria relațiilor internaționale, după sfârșitul Războiului Rece. Lansat de Joseph Nye – dar prefigurat, desigur, de mulți alți cercetători –, acest concept pare a se articula foarte bine cu vocația declarată a Uniunii Europene. Înainte de a trimite acest articol, am verificat numărul intrărilor oferite de Google pentru căutarea „European Union soft power“: 1.450.000.
Nu putem discuta pe larg, aici, despre semnificația puterii soft, pe care Nye o definește prin opoziție cu puterea hard (dură). Ultima se bazează pe coerciție și se referă la capacitatea unui actor internațional de a-l face pe altul să acționeze nu conform propriilor interese, ci pentru a servi interesele primului. Pe de altă parte, puterea soft se referă la situația în care primul actor, grație unor calități societale intrinseci, devine un model pentru cel de-al doilea. Acesta va tinde să imite modul de comportament al primului, să preia practici de succes consacrate de primul, să-și redefinească interesele și poate chiar identitatea pe plan internațional, sub influența primului.
Desigur că problema separării între cele două dimensiuni este importantă. Ca întotdeauna, nu putem avea parte de distincții clare. Nye preferă să folosească intervalul continuu, având la cele două extremități puterea hard și puterea soft. Cu cât ne apropiem de mijlocul intervalului – și cele mai multe raporturi între actorii internaționali s-ar situa în acea zonă –, cu atât e mai dificil să le individualizăm și să privilegiem pe vreuna dintre ele.
Dacă cei grăbiți să afirme că UE „este“ o putere soft ar fi interesați de părerea lui Nye, ar avea o surpriză neplăcută. Nu obțin decât semiconfirmări de genul: „dezvoltarea Uniunii Europene a îmbunătățit mult atractivitatea și puterea soft a Europei în lume“ (The Future of Europe, un scurt text din 2010 accesibil pe platforma Project Syndicate). Nici căutările în volumele lui de referință pe această temă, traduse și în limba română (Puterea blândă, la Editura Institutul European – Iași; Viitorul puterii, la Editura Polirom – Iași), nu vor da rezultate mai bune.
Cei ce s-au delectat cu asemenea texte au văzut deja că peste tot e vorba de Europa, nu de Uniunea Europeană. Exceptând cazul în care vrem neapărat să punem semnul egal între cei doi termeni, ar trebui să fim mai precauți. Teoria lui Nye accentuează factorii societali în detrimentul celor guvernamentali. Transferând către UE, ca sistem de guvernare (altfel spus, către instituțiile UE), virtuțile societale identificate de Nye în Europa, ne expunem pericolului de a-l trăda pe politologul american. Nu înseamnă că UE este lipsită de merite – nici vorbă de așa ceva –, ci doar că altele sunt cuvintele prin care le putem exprima.
Sigur că un sistem de guvernare performant, indiferent de palier (statal ori suprastatal), poate întări vocația unei colectivități de a fi un model pentru altele. Dar la Nye și, în general, la majoritatea liberalilor din disciplina Relațiilor Internaționale, societatea este matricea valorilor. Instituțiile doar le reflectă, mai mult sau mai puțin fidel.
Nu trebuie să-l guvernamentalizăm pe Nye, deși liderii politici din UE adoră această practică. Spre exemplu, fostul președinte al Comisiei Europene, J.M. Barroso, își făcuse un obicei din a promova asocierea UE – putere soft. O fac mulți alții – corect, atunci când se referă la fascinația exercitată de modul de viață european, înțeles în sensul cel mai larg; incorect, atunci când atribuie instituțiilor politice din UE calitatea de model demn de urmat. Sau de adoptat, dacă vorbim de țările aflate în Estul continentului.
Să trecem acum la partea mai critică.
Procesul de extindere a UE înspre Est a devenit cazul-școală favorit pentru partizanii asocierii UE – putere soft. Sigur că opțiunea integrării, asumată de statele postcomuniste din Europa Centrală și de Est, poate fi înțeleasă în acești termeni. Procesul de negociere, însă, a fost dominat de componenta hard. Nu e greu să argumentezi că mult discutata condiționalitate comunitară a implicat coerciție. Dacă asupra lor nu ar fi planat sancțiuni – întreruperea negocierilor, refuzul de a închide capitole, stegulețe galbene sau roșii ori posibilitatea amânării cu un an a aderării efective, chiar dacă tratatul fusese semnat –, guvernele statelor candidate nu ar fi procedat la reforme în ritmul dorit de Bruxelles. Sigur, aici vorbim de negocieri interguvernamentale și nici n-ar trebui să căutăm dominante soft power. Procesul de negociere ar fi fost bine descris de liberalismul societal și de a sa putere soft, dacă am fi remarcat presiunea societății din statul candidat asupra respectivului guvern: inspirată tot mai puternic de modelul european (aceasta ar fi traiectoria transnațională), societatea respectivă ar fi trebuit să preseze guvernul național (aceasta ar fi traiectoria internă) să adopte reforme mai rapide și mai profunde pentru a prelua acel model. Forurile de la Bruxelles ar fi avut doar rolul de a asista procesul, iar negocierile ar fi fost predominant consensuale, nefiind nevoie de condiționalitate decât, eventual, în chestiuni minore și izolate.
În fapt, lucrurile au stat cu totul altfel. Există mari diferențe de la țară la țară, dar nu greșim prea mult afirmând că multe dintre reformele respective au fost privite cu scepticism de opinia publică. Întârzierile și deformările nu s-au datorat doar lipsei de experiență a guvernelor est-europene sau dorinței lor de a proteja interese înrădăcinate. O bună parte a lor se explică prin aceea că – pe bună dreptate sau nu – cetățenii nu susțineau încorporarea în propriul sistem politic a unora dintre trăsăturile modelului comunitar.
Ajungem, apoi, la chestiunea asistenței financiare. În aparență, nu există nicio incompatibilitate între discursul axat pe puterea soft a UE și practica acesteia de a oferi recompense altor actori, pentru adoptarea unor politici specifice. Dacă ne uităm, însă, la grila lui Nye, vedem că promisiunea de a oferi plăți pentru atingerea unui obiectiv, în relația cu alt actor, nu diferă prea mult de folosirea mecanismului sancțiunilor. Ambele limitează autonomia celuilalt actor și, în consecință, fac parte din arsenalul puterii hard, nu al celei soft. Sigur că nu vorbim aici de inofensivele fonduri europene pentru promovarea democrației sau pentru dezvoltare socială în mediul rural. Dar oferirea unor termeni comerciali mai buni (pornind, desigur, de la o stare inițială mai defavorabilă) sau a unor ajutoare financiare țintite, în schimbul adoptării unor anumite politici publice, țin de puterea hard. De altfel, acolo unde vedem circulând bani, este puțin probabil să găsim fluxuri de putere soft.
Așadar, greșim nu doar dacă guvernamentalizăm sau instituționalizăm excesiv raporturile de putere soft, ci și dacă le monetizăm. Resursele de putere soft ale societăților reunite în UE (cei care preferă să vorbească de o societate europeană pot folosi singularul) s-au propagat cel mai bine prin intermediul fluxurilor de idei, stimulate considerabil de noile tehnologii. Dacă ne referim la procese mai recente prin care Europa și-a valorificat aceste avantaje, ar trebui să avem în vedere libera circulație a persoanelor și în principal dreptul est-europenilor de a se stabili, de a studia și lucra în spațiul comunitar.
Tocmai de aceea pare curioasă, din perspectiva unei abordări centrate pe puterea soft, reticența cu care UE privește contactele intersocietale cu statele postsovietice vecine și, în teorie, partenere. Despre dominanta puterii hard în cadrul acestor parteneriate nu se poate discuta aici, dar o asemenea încercare ar duce la multe concluzii asemănătoare cu cele desprinse din studiul extinderii – cu observația că acum UE oferă mult mai puțin, din toate punctele de vedere. Arborarea stindardului puterii soft pe catargul Parteneriatului Estic nu este decât un exercițiu de imagine. Principiul more for more sună foarte bine ca strategie de negociere cu guvernele statelor partenere, dar nu putem fi siguri că aplicarea lui se armonizează prea bine cu imperativul bunei utilizări a resurselor de putere soft pe care le deține UE.
Euromaidanul ucrainean din iarna 2013-2014 poate fi privit drept o dovadă a existenței unei puteri soft întemeiată pe valori promovate de UE, deși este important să nu exagerăm ponderea uneia dintre cauze într-o ecuație mult mai complexă. La fel s-ar putea argumenta și în cazul demonstrațiilor din aprilie 2009 de la Chișinău, care au îndepărtat de la putere Partidul Comuniștilor. Logica argumentației în termenii puterii soft ar presupune că aceste opțiuni sunt cât de cât durabile, capabile să reziste în condiții adverse – așa cum este cazul acum în Ucraina, dar nu numai acolo.
Aceste rânduri au fost scrise, așa cum bănuiesc că s-a observat, de un sceptic. Uniunea Europeană, ca sistem instituțional, eșuează în adoptarea unor strategii de maximizare și de utilizare eficientă a imenselor resurse de putere soft pe care i le pune la dispoziție această colectivitate fascinantă: locuitorii Europei (pentru eurooptimiști: cetățenii Europei). Indiferent cum i-am numi, important este că în lume există zeci, poate sute de milioane de oameni care le prețuiesc modul de viață sau care vor ajunge să-l prețuiască, dacă îl vor cunoaște mai bine. Comisiile, guvernele, parlamentele sunt, din acest punct de vedere, mai puțin importante.