Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



De la ciumpalaci la hipsteri eco-anarhiști: protestele primei generații educate în libertate
2013-11-04
3

A scrie despre protestele împotriva proiectului de la Roșia Montană într-un climat de opinii extrem de polarizat este o aventură imprevizibilă. Orice ai scrie, cuvintele și sensurile alunecă sub riscul de a fi răstălmăcite, denaturate, interpretate pînă la sațietate. Oricine ai fi, cititorul se va întreba dacă părinții sunt nomenclaturiști și dacă ai jurat credință partidului pe vremea cînd erai pionier*. A păstra centrul și moderația, a pleda pentru reguli impersonale într-o scenă politică intens personalizată intră iarăși în zodia inadecvării, dată fiind acutizarea emoțiilor politice.  

Protestele, atunci cînd nu vizează interese strict personale sau profesionale, sunt forme ale loialității față de comunitatea, țara, societatea în care trăiești, sau cel puțin asta e teoria. Loialitatea, contestarea și abandonul, i.e., exilul, însumează cele trei mari opțiuni pe care un cetățean le poate avea pentru societatea în care s-a născut. A asuma o voce publică și a investi sau a pierde resurse (timp, bani, drumuri la secția de poliție etc) în proteste reprezintă cetățenia activă prin excelență. Fără implicare civică, preponderent instituționalizată, o democrație relativ nouă și imperfectă nu supraviețuiește pe termen lung.

A restrînge viața politică doar la alegeri și la consumul de informații politice dintre alegeri îngustează calitatea democrației. Se pregătește astfel terenul samavolniciei, erodării lente dar sistematice a etosului democratic. Pericolul electoralismului descris mai sus face casă bună cu absenteismul, anume majorități tăcute pun procesele politice între parenteze și se retrag în viața privată, prin saturare – politica e un circ iar ”aia” sunt puși pe căpătuială. Pe lîngă apatie, o parte însemnată rămîne pasivă și capturată de conformismul politic. Deși au așteptat altceva de la alegeri, deși speranțele lor au ratat din nou realitatea prozaică.

Protestele sunt acțiuni de revendicare a unor teme cărora le lipsește o tribună și o voce în spațiul public. Dacă alți actori politici, partide, asociații, ong-uri ar prelua mesajul protestatarilor, dacă tema Roșia Montană nu ar intra în spirala tăcerii mediatice, atunci Piața Universității ar fi liberă în fiecare duminică din ultimele zece săptămîni.

Tema exploatării aurului de la Roșia Montană are toate ingredientele unei narațiuni mobilizatoare trans-ideologic: de partea stîngă a spectrului, avem naționalism economic (”nu ne vindem aurul!”; îl păstrăm pentru spiriduși?, așa cum scria pe o pancartă?), ecologism (riscuri de mediu ireversibile) și probleme sociale (”s-ar putea face alte locuri de muncă acolo”), pe partea dreaptă temele asociate cu statul de drept, lipsa de transparență, capturarea deciziei politice de grupuri de interese. (Victoria Stoiciu a sublinat aceste lucruri aici) Patrimoniul de la Roșia Montană este o temă fără granițe doctrinare și mobilizează electori de toate orientările.

În afară de spectrele cu iz ideologic, motivația personală a participanților este proteică, fără a exclude mobilizarea partidică. Rețelele sociale au înlesnit organizarea protestelor, totodată și formarea grupurilor. Facebook și Twitter au devenit spaima guvernelor prin facilitarea acțiunilor colective, începînd de la petiții online și forumuri virtuale pînă la coordonarea unui mare mare număr de oameni prin intermediul conexiunii de internet. Reversul medaliei este că grupurile online, lipsite de interacțiune directă, sunt mai slab structurate decît grupurile offline. De regulă, la proteste nu participă indivizi ca atare, ci indivizi cu o identitate, conferită de un grup. Guvernele, din ignoranță sau lipsă de consiliere, pot edifica ele însele identități de grup, apelînd la etichete și adjective peiorative, care ulterior sudează niște necunoscuți într-un grup. În anii ‘90 s-a folosit termenul ”golan”, anul trecut ”ciumpalac”, astăzi ”neofasciști” sau hipsteri eco-anarhiști. (Sunt și eco-anarhiști însă ponderea lor e periferică, cocktaiulurile Molotov nu au ce căuta în proteste.)

Uneori invalidarea prin etichete are consecințele neintenținate știute și intelectuali se pot defini ca golani sau ”ambasadori ai golanilor”, așa cum a făcut-o regretatul Alexandru Paleologu, pe vremea cănd reprezenta România la Paris.  Dacă discreditarea a funcționat în anii ‘90, acum s-a tocit, ori de cîte ori s-ar repeta că în Piața Universității sunt neo-fascisto-legionari, nimeni nu ar crede. Nici sintagma eco-marxiști alienați nu ar funcționa. Pentru că internetul a înlocuit televiziunea unică.

Și mai importantă decît identificarea cauzelor, tipurilor de mobilizare și identitatea protestarilor este dinamica protestelor. Aici Raymond Aron, scriind despre protestele șaizecișioptiste, a trasat următorul cerc al etapelor unui protest, care adesea poate fi vicios. Fiecare moment se poate relua cu o intensitate crescută: provocare-represiune-indignare-confruntare. Un protest neautorizat prin care se ocupă un bulevard, la fel și acțiunea de a aprinde o torță, e o provocare semnificativă însă tolerabilă. Într-o epocă super-tehnologizată, probabilitatea represiunii scade spre zero, întrucît telefoanele mobile pot filma orice abuzuri. Responsabilitatea în grupuri mari s-a schimbat și nu mai corespunde intuițiilor clasice anterioare, care vedeau grupurile mari ca rețete sigure ale haosului social. Atît jandermeria, cît și protestarii și-au autolimitat aria de acțiuni permise. Manifestul de pe Facebook al grupului Rezistența Urbană insistă că protestele vor fi pașnice și nu vor tolera instigări la violențe, inclusiv violențe simbolice. Ieri protestul a permis unei ambulanțe accesul, ceea ce e de salutat.

Protestele de anul trecut și cele dedicate Roșiei Montane au prea puțin în comun cu evenimentele din anii 90 – atunci clivajul major era comuniști vs. anti-comuniști. Acum avem un protest monotematic, oprirea proiectului Gold Corporation de la Roșia Montană, și preponderent anti-sistem. ”PDL – USL, aceeași mizerie!” de anul trecut și ”Jos Ponta, Băsescu și Antonescu” din prezent sunt simptomele cele mai limpezi. Testul pentru natura anti-sistemică a protestelor este că nu pot fi capitalizate de niciun actor politic, nici din maistream, nici potențial și aspirant.

Mai curînd, protestele din ultimii doi ani se înscriu în această malaise globală, o criză acută a reprezentării.

A început în mai 2011 cu Indignados în Piazza del Sol pe tema austerității. A continuat în septembrie 2011, cu parcul Zuccotti și mișcarea Occupy Wall Street. Apoi au urmat protestele legate de parcul Gezi din Instanbul. Mai sunt multe altele. În prezent, studenții din Sofia au blocat Universitatea și cer demisia guvernului socialist. Criza reprezentării nu e semnalată doar de mișcările de protest, ci și de valul populismelor, aventurierilor politici și noilor veniți în liga politică, care au înghițit rapid porții mari din electorat. Pe lîngă mirajul numit PPDD, care a acumulat 17% din voturi, aici se mai pot aminti Mișcarea de Cinci Stele a unui comediant (trist) din Italia, Beppe Grillo, recentele alegeri din Austria și partidul NEOS (Noua Austrie, fondat în 2012) ș.a. Paradoxul vine însă din Cehia, unde la alegerile din luna trecută un partid comunist nereformat a crescut la aproape 15%. Cireașa de pe tort o constituie însă a doua forță politică, o mișcare nou apărută, condusă de un mogul media, Andrej Babis. Numit ANO. Acronimul mustește de semnificații și sensuri, pentru că vine de la ”Acțiunea pentru Cetățeni Alienați”. Sloganul ANO a fost ”Noi nu suntem politicieni; noi muncim”.

În linii mari, criza de reprezentare conduce la o criza de legitimitate. Deciziile politice majore, precum proiectul de la Roșia Montană, nu mai pot fi construite pe rezultatul alegerilor și majorități electorale. Atîta vreme cît nu au fost discutate în contractul cu cetățenii numit Program de Guvernare, majoritatea are obligația să justifice opțiunile. Iar constituirea unei Comisii parlamentare rămîne o idee discutabilă, date fiind și cota de încredere pe care o are Parlamentul în sondaje, și lipsa de expertiză a membrilor legislativului. Orice copil înțelege că rolul comisiei nu poate fi decît unul de temporizare și tărăgănare.

O soluție alternativă poate fi un forum larg, deschis și inclusiv: membri ai think-tankurilor, organizațiilor nonguvernamentale, jurnaliști precum Mihai Goțiu, membri ai Academiei Române, ai institutelor de cercetare, reprezentanți ai asociațiilor de mediu și, bineînțeles, lideri informali care au participat la proteste. Ar fi un punct de plecare pentru analiza riscurilor, beneficiilor și costurilor asociate. Discuția ulterioară ar avea de cîștigat, argumentele ar fi mai clare, obiecțiile ar fi mai bine așezate. Indiferent ce decizie va fi luată, temeiurile vor conferi legitimitate. Deși nu ”corporația face legislația”, cum se strigă în stradă, e nerezonabil să inducem ostilitate față de investițiile străine private în România.

Democrația deliberativă rămîne singura soluție pentru moment. Un electorat urban, supra-educat, unii cu profesii liberale, prima generație crescută și educată în democrația noastră imperfectă are o disonanță cognitivă profundă. Tot ce a învățat despre democrație la orele de educație civică și științe politice nu se regăsește pe scena politică. De aici, o nevroză acută. Între teoria democrației și practica democrației prăpastia se cască tot mai larg.

Înaintea protestelor șaizecișioptiste din Paris, un editorial din Le Monde, devenit faimos, avea titlul ”Franța se plictisește”. Cei care protestează de zece duminici sunt departe de a se plictisi acasă și a folosi marșurile ca formă de entertainment. Protestatarii nu vor neapărat un intruvabil ”altceva”, mirajele populiste și-au pierdut, cel puțin parțial, potențialul de confuzie. Mai degrabă vor democratizarea democrației prin responsabilizare, asumare și coerență a guvernării.    

 

* Autorul acestor rînduri a ratat la mustață să fie comandant de unitate al pionierilor, funcție ce venea la pachet cu trese și mult rîvnitul șnur bleu.

TAGS :
Comentarii
Dascalu Costin 2013-11-08
De ce au trebuit sa se inspire la Cotroceni din repertoriul militienilor (pardon, politienilor) care si-au mai aruncat si caschetele acum cativa ani? Lozinca cu i-a cam descalificat: nici originali, nici prea isteti, asa cum ne-am fi asteptat. Doar cu click, click nu e de-ajuns sa faci o adevarata societate civila, responsabila.
curator 2013-11-05
Eu nu inteleg cum pot fi unii atat de limitati in gandire. Chiar credeam ca nu trebuie explicat ca mersul la Cotroceni inseamna atragearea o opozantilor lui Basescu! O alta clarificare ar fi ca mesajul "Nu corporatia face legislatia" se refera strict la legi ca cea a proiectului Rosiei Montane...Ati auzit la proteste jos Dacia-Renault ? Sau afara cu Ford din tara!
profesoru 2013-11-04
Autorul chiar ii ia in serios pe protestatari. Este clar ca Ponta nu o va face. Ar fi fost sensibil la un mesaj gen "daca nu faci ca noi nu mai votam cu tine, votam cu ceilalti". Vad insa ca tembelii striga mai mult pe la Cotroceni. Si atunci de ce sa le dea Ponta satisfactie? Mai face un pas cu proiectul, mai incaseaza Base niste injuraturi. Parca ar fi platiti de Gabriel Resources. Cu asa aparatori, se alege praful de Rosia Montana. Pacat...
Total 3 comments.
Recomandari
843
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22