Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Asasinarea lui John Lennon. După treizeci de ani
2010-12-07
2
De ce moarte, de ce viaţă? / Inimi calde, arme reci / Sărută-mă iubito / Sângerez în mine, / Îţi voi dărui bătaia inimii mele, / O lacrimă şi-o parte din trup, / Nu-i foarte mult, / Dar atât timp cât există / Le poţi lua, le poţi lua.“ Este un poem cântat de John Jennon pe ultimul său album, Double Fantasy, apărut în 1980, cu o lună înainte de asasinat. Anul acesta, pe 9 octombrie, el ar fi împlinit 70 de ani. Lumea întreagă l-a comemorat pe Lennon, încercând să contureze rolul pe care l-a jucat în societate. Ca poet, ca muzician, ca artist angajat. Pe 8 decembrie se împlinesc 30 de ani de la asasinarea lui John Lennon. Publicăm câteva pagini din jurnalul ţinut la New York de Andrei Oişteanu, care a surprins seismul social provocat de crimă. La timpul lor, fragmente din acest jurnal au apărut în România literară (n. red.).

New York, 7.XII.1980. Presimţiri. Mă sună un prieten, muzician rock, şi-mi spune că a fost atacat, la ieşirea dintr-o cafenea, de o bandă de derbedei care l-au bătut şi l-au rănit cu cuţitul. Nu poate înţelege scopul atentatului. Se află acasă într-o stare jalnică. A scris un poem pe care mi-l citeşte la telefon. Ultimele versuri mă impresionează prin insolitul imaginii: „I feel like a dead Beatle / In front of my house“. Îl întreb dacă s-a referit la „beetle“ (gândac) sau la „Beatles“. Îmi pronunţă pe litere: B-E-A-T-L-E.

John Lennon şi Yoko Ono - fotografie făcută de Annie Leibovitz în dimineaţa zilei de 8 decembrie 1980NY, 8.XII.1980, ora 23. Aţipisem cu capul pe birou în timp ce-mi completam jurnalul. Mă scol brusc, tresărind. Mă uit în jur, căutând să descopăr motivul. Nu vreun zgomot neobişnuit m-a trezit, ci lipsa unui zgomot obişnuit. Tăcuse radioul. Aici, în New York, aproape în toate casele radioul e pus în surdină pe un post care transmite nonstop muzică („Musac“, i se spune acestui tip de atmosferă sonoră). Fără anunţuri, fără reclame, doar muzică, parcă mereu aceeaşi, care nu e ascultată la propriu, ci receptată inconştient ca un alt nivel al liniştii. Un ritm perpetuu care îţi impune un ritm psiho-biologic alert, absolut necesar într-un oraş trepidant ca New Yorkul. Un „alcaloid“ fonic la fel de eficient, şi poate la fel de nociv, ca nicotina sau cafeina. Aceeaşi situaţie peste tot: în magazine, în hoteluri, în lifturi, în maşini.

După câteva clipe de tăcere (relativă, căci vuietul oraşului a năvălit în cameră), radioul reia emisiunea cu un „Anunţ important“: „John Lennon, fostul membru al trupei The Beatles, a fost împuşcat în faţa casei sale, la Dakota Building“. Rămân năuc. Încerc să-mi adun gândurile. Poate n-am auzit bine. Sau n-am înţeles. Deschid televizorul. Acelaşi anunţ sec, ca o incizie de bisturiu. Dau telefon unui prieten. „Gabe, ai auzit ce am auzit şi eu?“. „Da“, îmi răspunde. „Hai acolo!“, îi propun. „Mi-e somn“, îmi replică Gabe. „John Lennon e asasinat la câteva sute de metri de tine şi ţie ţi-e somn?!“ Trântesc telefonul. Îmi iau în grabă aparatul de fotografiat, jurnalul, ţigările şi ies în stradă.

Aştept un autobuz care întârzie. E frig şi un vânt rece, necruţător suflă dinspre Atlantic pe străzile rectangulare ale Manhattanului. New Yorkul a fost conceput urbanistic anume astfel, cu arterele sale imense perpendiculare pe ţărmul oceanului, pentru ca vântul să producă o ventilare şi o umidificare naturale, absolut necesare unui oraş-mamut cu problemele de poluare pe care le are. În timpul verilor foarte călduroase, când metropola nu beneficiază de această primenire, aerul devine irespirabil şi newyorkezii se grăbesc, care cum pot, să-l părăsească.

Gândul la veri toride îmi accentuează senzaţia de frig în oase. Îmi număr cu mâna bănuţii în întunericul buzunarelor, fac mental un calcul aproximativ şi opresc un taxi. „Dakota Building“, îi strig şoferului şi dau să intru în compartimentul din spatele maşinii, dar între clanţa portierei şi mâ­na mea se produce o descărcare electrică cu un mic fulger luminos. Fenomenul e frecvent în New York. Din cauza mişcării neîncetate a maşinilor, utilajelor, aparatelor electrocasnice şi a folosirii enorme a energiei electrice, totul – oameni, case, autovehicule – se încarcă de o puternică energie electrostatică. Mă aşez pe bancheta din spate. Resimt senzaţia de disconfort produsă de curentare şi mă gândesc la efectele nefaste asupra câmpului biomagnetic.

Din Down Town – East Village, unde mă aflu, până în Upper West Side, unde trebuie să ajung, cel mai scurt drum este pe Broadway – singura arteră care trece în diagonală prin Manhattan. Cunoşteam bine Dakota Building, un soi de „castel“ neogotic amplasat lângă Central Park. Doar cu câteva zile în urmă avusesem prilejul să-i fac o vizită poetului american Charles Henri Ford, într-un apartament de la mansarda acestei clădiri luxoase de opt etaje. Casa e înconjurată de o aură legendară: e locuită de personalităţi ca Leonard Bernstein, Lauren Bacall, Roberta Flack, Warner LeRoy etc. Roman Polanski a turnat aici un film (Rosemarys Baby, dacă nu mă înşel), a fost locuită de Boris Karloff, Alfred Hitchcock şi iată acum, tot la timpul trecut, aici a locuit şi a fost împuşcat John Lennon.

În taxi e cald şi bineînţeles cântă la radio în surdină obişnuita muzică disco. Dau să-mi aprind o ţigară, dar renunţ. Dintr-un mic anunţ, montat în faţa mea, aflu că şoferul e alergic şi că mă roagă să nu fumez. Alături, un alt anunţ mă informează că banii nu se găsesc asupra şoferului, ci într-un fel de „puşculiţă“ metalică prinsă cu nituri de podeaua maşinii. Cu alte cuvinte, stimaţi clienţi, veniţi cu bani potriviţi şi nu trageţi în şofer pentru că nu are bani asupra lui. Acest anunţ, ca şi geamul antiglonţ montat între şofer şi clienţi au fost impuse patronatului de sindicatul şoferilor de taxi, în urma creşterii numărului de atentate asupra lor.

Mă uit la şofer. E un tânăr, înalt şi slab. Simt nevoia să-i vorbesc. Să-l întreb dacă ştie de John Lennon şi dacă ştie că a fost împuşcat. Dar gândul că geamul care opreşte gloanţele va opri şi cuvintele mele mă descurajează. La radio se dă un nou anunţ: „John Lennon, în vârstă de patruzeci de ani, împuşcat cu puţin timp în urmă, a decedat la spitalul Roosevelt. Asasinul prezumtiv, pe nume Mark Chapman, care a tras asupra victimei şapte focuri de pistol, calibrul 38, a fost arestat imediat după atentat“. Primul meu gând e complet absurd: „7 (şapte) focuri de pistol!? De ce atât de multe pentru un trup uman atât de vulnerabil?!“. Îi surprind privirea şoferului în oglinda interioară. Ne privim lung. În privirile noastre, aceeaşi întrebare: „Eşti un asasin prezumtiv sau o victimă prezumtivă?“. Ne simţim solidari. Acum ştiu că şi el ar vrea să-mi vorbească. Dar un geam antiglonţ ne separă iremediabil.

La un moment dat drumul e barat de poliţişti. Nu mai putem înainta, dar nu mai e mult. O iau pe jos. În faţa casei lui Lennon, ignorând frigul, câteva mii de tineri cântă plângând Give peace a chance. Pe feţele tuturor citesc aceeaşi întrebare „De ce?!“, ca şi cum ar putea exista vreo raţiune a acestui asasinat. Îmi scot aparatul şi fac câteva fotografii. Poarta clădirii în faţa căreia a fost răpus Lennon e plină de flori – un altar ad-hoc. Culeg şi eu câteva, căzute pe jos, şi le aşez în grilajul porţii, atent să nu calc pe petele de sânge ale victimei. Un tânăr îşi mânjeşte batista cu sângele închegat şi prăfuit. Un gest care mi s-a părut sentimental şi puştesc, dar atunci câteva zeci de tineri i-au urmat exemplul. În câteva clipe nu mai era nicio urmă a crimei pe trotuar, ci pe batistele însângerate care fluturau deasupra capetelor. Cel care a cerut lumii o şansă pentru pace n-a avut parte de ea.

Poliţiştii sunt în număr mare şi înarmaţi până în dinţi, dar nu intervin în niciun fel. Îi privesc. Sunt relaxaţi, glumesc între ei. Fac evident o treabă de rutină în cadrul unui tip de eveniment cu care sunt obişnuiţi. Nu se mai pot implica uman, ci doar strict profesional. Nici chiar faptul că cel împuşcat de data asta purta numele John Lennon nu pare să-i impresioneze. Oricum, prezenţa lor aici şi acum mi se pare absurdă. E prea târziu! John Lennon e mort, cu toate că un tânăr, urcat pe capota unei maşini, agită o pancartă pe care scrie: „John Lennon trăieşte!“.

Prompţi, reporteri ai ziarelor şi posturilor de radio şi TV iau interviuri. O fată de lângă mine declară cu lacrimi în ochi: „Sunt mai şocată decât la asasinarea fraţilor Kennedy“. Îmi vine în memorie o declaraţie a scriitorului Truman Capote, autorul celebrului roman Cu sânge rece. Cu câţiva ani în urmă, el susţinea că destinele naţiunii americane ar fi „manipulate“ printr-o serie de atentate produse asupra anumitor personalităţi, la anumite momente. Cu alte cuvinte, nu s-ar urmări atât eliminarea unor personalităţi politico-sociale, cât mai ales şocul produs asupra populaţiei de eliminarea lor. Îmi rememorez câteva asasinate, dintre cele mai răsunătoare: John Kennedy (1963), Malcolm X. (1965), Robert Kennedy (1968), Martin Luther King (1968), Joseph Yablonski (1969) şi iată acum John Lennon (1980). Cine va urma? Şi când?

NY, 9.XII.1980
- Asaltat de admiratori şi de reporteri şi protejat de poliţişti şi „gorile“, Ringo Starr soseşte la Dakota Building pentru a transmite condoleanţe văduvei Yoko Ono. A refuzat să dea vreo declaraţie.
- Paul McCartney a declarat presei: „Pentru moment nu pot înţelege nimic. Ştiu doar că John îi va lipsi lumii întregi“. Apoi şi-a părăsit locuinţa din Londra pentru a scăpa de presiunea reporterilor.
- Oamenii şi reporterii care continuau să stea în faţa Dakota Building au fost şocaţi când dintr-o maşină a coborât un John Lennon în vârstă de 17 ani. Era Julian Lennon, fiul lui John din prima sa căsătorie, cu Cynthia.
- Personaj controversat, neagreat de admiratorii grupului Beatles, fiind acuzat de dezmembrarea lui, Yoko Ono, care a asistat de la câţiva paşi la asasinat, a refuzat să dea declaraţii presei. Singurele cuvinte pe care le-a bâiguit la ieşirea din spitalul în care lăsa corpul neînsufleţit al lui John au fost: „Spuneţi-mi că nu e adevărat!“.
- Unii comentatori lansează ideea că ceea ce a fost imposibil până astăzi ar putea deveni fapt acum: reunirea celor trei Beatles rămaşi în viaţă într-un concert Recviem pentru Lennon. Dar totul s-a dovedit a fi o speculaţie a presei.
- Ronald Reagan, proaspătul preşedinte ales al SUA, a declarat ziariştilor: „Ce pot să spun? Este o mare tragedie. Este încă o dovadă că trebuie să încercăm să oprim astfel de tragedii. Trebuie găsită o soluţie pentru a curma violenţa de pe străzile oraşelor americane, dar nu cred că un control sever al vânzărilor armelor de foc este o astfel de soluţie“.
- Se anunţă cine-l va apăra pe Chapman. Este vorba de un avocat care cu câtva timp în urmă a reuşit să obţină achitarea unui individ care şi-a omorât nevasta, aruncând-o sub roţile metroului. Un fior de indignare străbate New Yorkul, la gândul că asasinul ar putea scăpa nepedepsit.
- Presa reia în discuţie un alt atentat care ocupase primele pagini ale ziarelor cu câ­teva zile în urmă. Un ex-poliţist îşi descărcase în plină zi pistolul în trecătorii de pe Christopher Street. Victime: patru morţi şi câţiva răniţi. Motivul invocat de asasin: ura faţă de homosexuali, care au câteva cluburi pe această stradă.
- John Lennon completează lista altor muzicieni rock care au sfârşit din diferite motive, dar niciunul de moarte bună: Buddy Holly (1959), Brian Jones – Rolling Stones (1969), Jimi Hendrix (1970), Janis Joplin (1970), Jim Morrison – The Doors (1971), Duane Allman şi Berry Oakley – Allman Brothers (1971 şi 1972), Phil Ochs (1976), Mark Bolan – T. Rex (1977), Elvis Presley (1977), Keith Moon – The Who (1978), John Bonham – Led Zeppelin (1980).
- Toate exemplarele ultimului album al lui John Lennon, Double Fantasy, s-au epuizat în câteva ore. Un nou tiraj se pregăteşte.
- Posturile TV reiau biografia, devenită legendară, a grupului Beatles. Posturile de radio transmit nonstop muzica Beatles-ilor, întreruptă doar de anunţul că cei care vor să se sinucidă (doi fani chiar au făcut-o!) sau au probleme psihice în legătură cu moartea lui Lennon pot da telefon la un anumit număr, la un post înfiinţat special. Alte anunţuri fac reclamă unor cluburi de Screaming therapy (Terapie prin strigăt), unde eşti invitat să vii pentru ca, împreună cu alţi concetăţeni, să te defulezi strigând cât poţi de tare. Preţul unei şedinţe: numai 20 de dolari. La un post TV (prin cablu) un psihiatru se adresează în fiecare seară celor care se simt speriaţi şi singuri.

John Lennon îi acordă un autograf lui Mark David Chapman cu câteva ore înainte de asasinatNY, 10.XII.1980. Asasinul Mark David Chapman are 25 de ani. S-a născut în 1955, în Fort Worth (Texas), dar a crescut în suburbiile oraşului Atlanta (Georgia). De câţiva ani locuia în Honolulu (Hawaii), însurat cu o japoneză. După terminarea şcolii a practicat diverse meserii minore. Îi plăcea muzica Beatles, pe care o cânta la chitară. Cu câţiva ani în urmă a avut probleme psihice şi a încercat să se sinucidă. Înainte de a părăsi Honolulu s-a semnat la slujbă (era bodyguard) în condica de prezenţă cu numele „John Lennon“, peste care a tras apoi o linie. A cumpărat pistolul de la un magazin din Honolulu, doar la câteva zeci de metri de postul principal de poliţie. Întrebat de ce i-a vândut lui Chapman pistolul, patronul magazinului dă presei o declaraţie uluitoare: „Nu părea nebun. Se purta normal. Dacă ar fi spus că vrea să omoare pe cineva, nu i-aş fi vândut pistolul“. Acum patronul magazinului primeşte sute de telefoane pe zi de la diverşi oameni care-l ameninţă cu aruncarea în aer a magazinului, dacă nu se autodesfiinţează. El a cerut şi a obţinut protecţia poliţiei. Ajuns în New York, Chapman trage la un hotel scump (84 de dolari pe noapte) şi, cu o seară înaintea crimei, ia o cină copioasă. Ziua de 8 decembrie 1980 şi-o petrece dând târcoale casei lui Lennon. În jurul orei 16, cu câ­teva ore înainte de asasinat, John Lennon şi Yoko Ono ies din casă pentru a merge la un studio de înregistrări unde pregăteau un nou L.P. Chapman îl acostează pe Lennon în faţa casei şi-i cere un autograf pe ultimul său album. Lennon i-l oferă, scriind pe copertă „John Lennon, New York, 8 decembrie 1980“. Un fotograf amator inspirat (se va îmbogăţi apoi în câ­teva zile) surprinde pe peliculă pe Lennon cum îşi scrie numele, locul şi data morţii pe coperta propriului său disc, sub privirile viitorului său asasin. În jurul orei 23, John şi Yoko se întorc acasă. Din acelaşi loc, lângă poarta buildingului, Chapman îl strigă (de ce oare?): „Hei, John!“. Lennon se întoarce şi apoi cade răpus de gloanţe. Yoko Ono se repede la John, îi ia capul în braţe strigând „Ajutaţi-mă!“. Dar nimeni n-o mai putea ajuta. Nici pe ea, nici pe alte multe milioane de oameni, pentru care o parte din fiinţa lor a murit atunci şi acolo.

Reporteri, poliţişti, avocaţi, psihologi încep să se joace cu supoziţiile. Toate se învârt în jurul ideii că asasinul este psihopat. O ironie a soartei, căci Lennon a donat în timpul vieţii o groază de bani pentru ajutorarea handicapaţilor psihici. (Se vede că nu a dat destui!) Unii susţin că s-a produs un fenomen psihopatologic special, o formă de „sinucidere“ a lui Chapman, prin răpunerea persoanei cu care s-a identificat. Ei aduc ca argumente faptul că Chapman îi adora pe Beatles, le cânta cântecele la chitară, s-a însurat tot cu o japoneză, ca John etc.

Alţii caută „cheia“ acestui act dement într-o pictură a lui Salvador Dali, intitulată Lincoln în viziunea lui Dali, şi care înfăţişează asasinarea lui Abraham Lincoln. O reproducere scumpă a acestei picturi a cumpărat-o Chapman cu câteva luni înainte, a pus-o la loc de cinste în casă, a studiat-o cu mare atenţie şi s-a lăudat că este cea mai importantă achiziţie a lui.

Alţii, cei mai mulţi, caută explicaţia în metoda „foarte uşoară“ (?!), rapidă şi eficientă de a deveni celebru. Este o lege veche: devii cu atât mai celebru cu cât personalitatea pe care o ucizi este mai celebră. De acum încolo, oricine va gândi, va vorbi sau va scrie despre John Lennon va trebui să gândească, să vorbească sau să scrie şi despre Mark David Chapman. Şi iată, eu însumi nu pot să fac excepţie de la această regulă.

NY, 12.XII.1980. Primarul New Yorkului, Edward Koch, îi cheamă prin intermediul presei pe locuitorii metropolei să aducă un ultim omagiu lui John Lennon. El propune un miting duminică, 14 decembrie, în Central Park, pentru a păstra zece minute de tăcere în memoria celui dispărut. Ştirea a dat loc la comentarii răutăcioase. Unii spuneau că este vorba de un simplu gest electoral, pentru a-şi creşte popularitatea în rândul tinerilor. Alţii afirmau că Edward Koch vrea să spele într-un fel această pată de sânge de pe faţa New Yorkului, mai ales că în ultimul timp primarul încerca să rezolve o parte din problemele financiare cu care se confruntă metropola, făcând din New York un punct de atracţie turistică. În aces sens, Koch a insistat în declaraţiile sale recente asupra faptului că asasinul nu este newyorkez, că New Yorkul nu are nicio vină în ceea ce s-a întâmplat, că New Yorkul i-a acordat rezidenţă lui John Lennon etc., Koch a „uitat“ însă să amintească desele refuzuri, cei cinci ani de aşteptare şi suma uriaşă pe care a cheltuit-o Lennon prin tribunale, pentru a obţine această rezidenţă abia în 1976.

NY, 14.XII.1980, ora 12. În ciuda tuturor acestor implicaţii, două sute de mii de tineri s-au adunat duminică în Central Park, nu departe de Dakota Building. Într-un singur glas toţi au cântat Give peace a chance, All you need is love şi alte cântece ale Beatles. Pancartele purtate de tineri spun totul: „Să sperăm în pace“, „Lennon n-a murit“, „Tot ce avem nevoie e dragoste“, „Cine urmează?!“. Îmbrăcaţi în costume din piele neagră, câţiva punkişti au provocat mulţimea prin parafraze în opoziţie: „Tot ce avem nevoie e ură!“, ca o dezvoltare a principalului lor slogan „Vă urăsc pe toţi!“ şi a teoriei lor că în ziua de azi singura posibilitate de comunicare este producerea urii în semeni. Unul din ei a reuşit acest gen de „comunicare“, apărând cu o haină pe care scria „Eu sunt asasinul lui John Lennon“.

Cele zece minute de tăcere au fost impresionante. Două sute de mii de oameni adunaţi la un loc, frământaţi de aceleaşi gânduri, tensionaţi de aceleaşi sentimente şi tăcând zece minute sunt lucruri care te pot emoţiona. Doar câteva elicoptere ale poliţiei au huruit deasupra mulţimii, producând un sentiment inconfortabil de raid aerian, care a fisurat manifestarea devenită un strigăt mut pentru pace. M-am uitat în jurul meu. Toată lumea tăcea cu ochii închişi sau cu privirile în jos. Nu era linişte, ci tăcere. Nu o tăcere amorţită, ci una incandescentă, purificatoare, simţită nu atât ca un ultim omagiu adus lui John Lennon, cât ca o curăţire de păcatele, culpele şi nepăsările noastre cotidiene. Da, ne simţeam cu toţii vinovaţi. Am făcut noi totul ca această tragedie să nu se fi produs?! Da, suntem vinovaţi, pentru că locuim cu toţii o planetă unde astfel de orori, şi multe altele, sunt cotidiene încă, iar noi nu ştim sau nu putem sau nu vrem să le punem capăt. Doar păsările parcului şi copiii, fără sentimente de culpă indefinită, şi-au permis să nu tacă.

S-a ieşit din parc în tăcere. Afară ne aşteptau sute de tonete improvizate unde se vindeau la preţuri piperate butoni, afişe, tricouri, jachete şi pălării cu chipul lui John Lennon. Totul reintra în normal. Am simţit că Lennon este omorât a doua oară. //

Taguri:

John Lennon, Beatles, Yoko Ono, Annie Leibovitz, New York.

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Stefan 2010-12-12
Melodia din care-ati citat este "Kiss Kiss Kiss" si e scrisa de Yoko Ono. Imi suna mie ceva ciudat. In ciuda rugamintii cu "fara link-uri", trebuie sa sustin afirmatia cu ceva, nu? http://www.kulichki.com/beatles/lenlyr/df.html
Gothard 2010-12-11
http://www.youtube.com/watch?v=N3cUejOltsA Scuze pentru link.Ce ar mai fi de spus? O searã bunã.
Total 2 comments.
5169
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22