Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



22 Plus, nr. 290: Mişcarea sindicală din România după 20 de ani
2009-12-08
0

ÎNTRE REFORMĂ, PROTECŢIE SOCIALĂ ŞI POLITIZARE

Grupul pentru Dialog Social, revista 22 şi Confederaţia Naţională Sindicală „Cartel ALFA“ au organizat la 24 noiembrie 2009 o dezbatere pe tema evoluţiei mişcării sindicale din România. Au participat liderii celor mai importante confederaţii sindicale şi s-a discutat despre reformă, protecţie socială, politizare, relaţiile dintre sindicate şi patronate. Evenimentul face parte dintr-un proiect mai larg al revistei 22, care îşi propune să organizeze, pe parcursul anului 2010, o serie de dezbateri-bilanţ asupra activităţii unor personalităţi, organizaţii, instituţii care împlinesc 20 de ani de existenţă.

ANDREEA PORA, redactor-şef adjunct, 22
Bine aţi venit la această dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social cu sprijinul Cartelului Sindical „ALFA“, pe tema Cum vedem mişcarea sindicală după 20 de ani. Poate mulţi dintre dumneavoastră îşi aduc aminte că aici, în această clădire, s-a format primul sindicat. E vorba de sindicatul „Frăţia“, condus atunci de Miron Mitrea, care a devenit politician între timp. Îmi aduc aminte că, pe vremea aceea, Miron Mitrea a primit din partea GDS un copiator ca să demareze mişcarea sindicală. Tot aici au venit, din Franţa, primii traineri care i-au instruit pe liderii de la vremea aceea în tainele sindicalismului şi ale democraţiei. Ne aflăm într-un loc în care cred că, după 20 de ani, putem să discutăm de unde a plecat şi unde a ajuns mişcarea sindicală.

Dezbaterea de astăzi face parte dintr-un şir de întâlniri pe care GDS şi revista 22 le vor organiza cu personalităţi, organizaţii, instituţii care împlinesc în acest an 20 de ani de existenţă. Este o vreme a bilanţului şi vreau să vedem şi să aflăm cum a evoluat mişcarea sindicală în aceşti 20 de ani, cum s-a adaptat reformelor, ce a făcut pentru aceste reforme, vrem să aflăm cât de independentă sau politizată este mişcarea sindicală, cu liderii ei, cum se raportează sindicatele la această perioadă de criză.

BOGDAN HOSSU, preşedinte, Confederaţia Naţională Sindicală „Cartel ALFA“
Mişcarea sindicală a moştenit – şi cred că încă mai trage tarele acestei moşteniri – o anumită mentalitate legată de sindicalism. Să nu uităm că, în momentul 1990, noi nu am făcut parte din grupul care a participat la această şcolarizare cu francezii. Poate e mai bine. Nu se ştie niciodată. Dar este evident că mişcarea sindicală a suferit de o moştenire veche, în sensul în care foarte mulţi cetăţeni erau marcaţi de ideea că sindicatul se reducea la obiectivele principale asumate înainte de 1989. Atunci, sindicatul era conceput ca o formă de organizare pentru ieşire la munci voluntare, sâmbăta sau duminica, în zilele libere, sub cupola Partidului Comunist. Faţă de acel moment, astăzi observăm o evoluţie fundamentală în structura sindicală.

Pe de o parte, este adevărat că, pe fondul lipsei de experienţă, mişcarea sindicală a suferit şi procese care nu totdeauna au condus la o construcţie stabilă. Faptul că s-a ajuns la 27 de confederaţii sindicale la un moment dat, între 1990–1991, nu arată decât că democraţia poate să dea elemente parţiale de anarhie generală. Spun anarhie, pentru că, din cauza absenţei unui nomenclator de nume, una dintre confederaţii se numea chiar Confederaţia Sindicatelor Neafiliate. Pe fond, observăm o contradicţie legată de sensul de solidaritate şi unitate în construcţie.

Pe de altă parte, o altă problemă care a marcat construcţia mişcării sindicale a fost lipsa unui patronat angajator structurat. Să nu uităm că patronatele au început să se structureze, unele liber, unele mai puţin liber, din 1991. Dialogul care trebuia să se construiască pe toate cele trei nivele – la nivel de unitate, la nivel de ramură sau sector, la nivel interprofesional naţional – a fost destul de greu de construit. Să nu uităm că, în Polonia, primul contract colectiv s-a realizat abia în anul 1997 la nivel naţional şi profesional. La nivelul României, e adevărat, ajungând la mici aberaţii, primul contract colectiv l-am avut în 1990. Este adevărat că, datorită unor perspective mai originale asupra noţiunii de democraţie, s-a ajuns, în 1992, în 1994, la vreo trei contracte colective naţionale, care funcţionau în paralel în structura respectivă.

Un al doilea aspect de care este marcată mişcarea sindicală este sensul existenţei sale nu ca o asociere liber consimţită care îşi dă voinţa pentru crearea unei instituţii. Dimpotrivă, vorbim de necesitatea unei legi care să justifice apariţia acestei instituţii. România este una dintre puţinele ţări în care instituţia sindicală există prin lege, şi nu prin libera asociere şi recunoaştere reciprocă a reprezentativităţii unor structuri create prin alegeri libere, care dau de fapt sens construcţiei dialogului social.

Alte aspecte sunt legate de încercarea de politizare, într-o formă sau alta, a mişcării sindicale. Pe fond, atragerea liderilor de sindicat în structurile politice, având de fapt o dublă caschetă – cascheta de reprezentant al mişcării sindicale şi, în acelaşi timp, o funcţie politică –, a condus în timp la o scădere treptată a credibilităţii mişcării sindicale. Nu aş vrea să credeţi că am decăzut foarte mult ca mişcare sindicală. Un sondaj realizat în 1993 de către un guvern care nu era foarte apropiat mişcării sindicale arăta un nivel de încredere de 83%. Astăzi, mişcarea sindicală are în sondaje în jur de 25%. Acest sondaj, ce reflectă structura întregii populaţii a României, deci populaţia matură de la 18 ani în sus, arată că aproximativ 5 milioane şi ceva de cetăţeni au încredere în mişcarea sindicală. Dacă facem comparaţie cu grupul ţintă la care ne adresăm, care sunt lucrătorii din România, ajungem la concluzia că mişcarea sindicală îşi îndeplineşte responsabilităţile sau că se bucură de un anumit sprijin din partea membrilor.

Este adevărat că, până în anul 2000, mişcării sindicale i s-au transferat o multitudine de responsabilităţi pe care nu putea să şi le asume. Vă dau cel mai banal exemplu. Deşi nu era membra noastră de sindicat, o simplă femeie ni s-a adresat spunând: „Bărbatul meu, care este greco-catolic, a murit şi de la cimitirul ortodox de unde trebuia să-l îngroape nu mă lasă să-l îngrop. Interveniţi dumneavoastră să rezolvaţi această problemă“. Este evident că mişcarea sindicală nu poate rezolva toate aşteptările, pentru că suntem, într-un fel, specializaţi pe relaţii industriale, pe problemele cetăţenilor care au statutul de lucrător, pe membrii săi de familie. Este evident că nu vom putea niciodată să rezolvăm toate problemele României prin intermediul mişcării sindicale. Rămân alte componente ale societăţii civile, care au fiecare responsabilitatea lor şi care pot să intervină într-o formă sau alta.

Şi, totuşi, lipsa de dialog a creat mari probleme. Deşi participăm la construcţii legislative, deşi, prin intrarea României în UE, România, clasa politică, societatea civilă au subscris la ideea statului parlamentar, totuşi nu avem definit tipul de stat parlamentar care se doreşte în România. În Europa există trei astfel de modele. Deşi ar trebui să susţinem unul dintre modele, astăzi copiem părţi din diferite modele care ne convin. Rezultatul este că, de multe ori, în cadrul legislativ apar contradicţii care creează bulversări şi incoerenţe politice pentru multe domenii.

Mişcarea sindicală există prin prisma societăţii în ansamblul său şi este evident că, în momentul în care economia s-a restructurat, şi mişcarea sindicală este obligată să se restructureze. De la 8 milioane şi ceva de membri de sindicat, în contextul unei economii care în anii ’90 era formată preponderent din întreprinderi mari (cu peste 1.000 de lucrători fiecare, care condensau 90% dintre lucrătorii din România), am ajuns la aproximativ 5 milioane de lucrători. Dintre aceştia, cel puţin 1,7 milioane se găsesc în IMM-uri, ceea ce impune regândirea structurii organizatorice a mişcării sindicale, care să corespundă noii structuri economice şi care să fie reprezentativă atât pentru lucrătorii care doresc să devină membri, cât şi pentru capacitatea de organizare structurală. Până în 2003 am avut un blocaj legislativ. Legea prevedea că puteai crea un sindicat numai cu 15 lucrători din aceeaşi întreprindere. După 2003 există o modificare substanţială către ceea ce noi am denumit sindicate profesionale, care au capacitatea de a reuni lucrători din mai multe întreprinderi din acelaşi domeniu de activitate.

Ultima problemă, ca să fiu foarte pragmatic, este o problemă pe care orice lucrător o poate ridica: „Ce îmi dă mişcarea sindicală pentru cotizaţia sindicală pe care o plătesc?“. Aici trebuie găsit un răspuns adecvat prin crearea unei instituţii de servicii, care, într-adevăr, să dea un răspuns adecvat membrilor, lucrătorilor, care doresc într-o formă sau alta să vadă în instituţia sindicală un suport de garantare a drepturilor şi de prevenire prin solidaritate şi unitate a exploatării individului ca atare.

ANDREEA PORA
Poate vom lămuri ce dă mişcarea sindicală, pentru că percepţia publică este că dă eventual acele zile în care face grevă şi mitinguri. Este o problemă la care aşteptăm răspunsuri. Şi aş ridica alte două chestiuni suplimentare. În media există două tipuri de percepţii: 1) că sindicatele sunt antireformiste şi 2) că sunt politizate. Antireformismul a fost evidenţiat cu ocazia discutării unor legi (precum Legea educaţiei), iar dimensiunea politizării, de scandalul recent de la Metrou. Cum răspund sindicatele şi care este poziţia sindicatelor faţă de această percepţie, care este totuşi generalizată? Dacă facem un sondaj de opinie, percepţia este într-o proporţie destul de mare că sindicatele sunt politizate şi antireformiste, pentru că acceptă cu mare greutate orice propunere reformistă care le-ar lua anumite drepturi deja obţinute.

DAN PEREŢIANU, preşedinte, Camera Federativă a Medicilor din România
Atracţia pentru politică şi pentru statalitate în cadrul sindicatelor este foarte mare. Problema nu este de ce sunt politizate sindicatele. Peste tot în lume sindicatele sunt politizate. Ştiţi, de exemplu, că Partidul Laburist britanic are convenţie stabilită cu sindicatele britanice ca acestea din urmă să furnizeze personal partidului? Ştiţi că Partidul Socialist german are convenţie cu sindicatele germane ca acestea din urmă să furnizeze personal pentru partidul respectiv? La noi, de exemplu, există sindicate de stânga şi sindicate de dreapta. Acele sindicate care sunt de stânga au o orientare ideologică către socialism. De exemplu, Confederaţia „Frăţia“ a semnat un pact cu PSD la noi. Dar există şi sindicate de dreapta. La noi în ţară încă nu s-a semnat, să zicem, un pact de acest gen cu partide de dreapta pentru că nu e clar care sunt partidele de dreapta la noi. Mai ales acum, cu virajul acesta liberalo-socialist. Pe fond, nu trebuie să fim împotriva faptului că lideri de sindicat sunt lideri în partide politice.

Trebuie doar să ştim că aşa se întâmplă. În momentul în care la Metrou se face o mişcare sindicală, trebuie să ştie lumea că liderul mişcării sindicale aparţine unui partid politic. Nu trebuie neapărat să condamnăm acest lucru. Din punctul meu de vedere, este foarte bine ca liderii de sindicat să se angajeze politic, sindicatele să-şi organizeze o ideologie sau să adere la o anumită ideologie.

RODICA PALADE, redactor-şef, revista 22
Problema este că nu există transparenţă, că nu şi-a asumat în mod deschis afilierea. Nu este nicio ruşine, nu este nicio vină, dar lucrurile trebuie declarate deschis, fără a perpetua un soi de ambiguitate care nu face bine nimănui, mai ales când sunt prezentate ca independente, dar se constată că, în fond, au simpatii şi chiar fac jocuri politice. Tot ceea ce nu este declarat devine suspect.

DAN PEREŢIANU
Sigur că da. În momentul în care vă spun că PSD are un contract cu Confederaţia „Frăţia“, toată lumea trebuie să ştie că, în momentul în care Frăţia are o acţiune sindicală, în spatele acelei acţiuni sindicale se poate găsi o acţiune socialistă.

CEZAR CORÂCI, preşedinte, UGIR-1903
Aş vrea să precizăm, când vorbim de politică, ce înseamnă politică. Pentru că a susţine drepturile salariaţilor sau a susţine mărirea contribuţiei este tot un crez politic. Discutăm de politica de partid, şi nu de idei politice. Deci discutăm despre sprijinul acordat unei anumite doctrine sau unei anumite ideologii a unui partid. Aş vrea însă să vă aduc la cunoştinţă, ca să precizăm totuşi nişte limite, că declanşarea unei greve sindicale care are numai revendicări politice este interzisă de legislaţia Româ­niei şi de majoritatea legislaţiilor ţărilor europene. Nu ai voie să faci chestia asta ca mişcare sindicală.

DUMITRU COSTIN, preşedinte, Blocul Naţional Sindical
Cei din media folosiţi foarte des sintagma de „reformism“. Haideţi să o definim foarte clar. Ce înţelegeţi voi prin reformism? Pentru că, dacă la sfârşitul anilor ’90 ieşeam public împotriva unor decizii guvernamentale de restructurare a sectorului energetic cu documente, cu studii, eram puşi la zid de d-l Ilie Şerbănescu, care scria jumătate de pagină de ziar în care mă desfiinţa public pentru opiniile mele. Acelaşi domn Şerbănescu, după zece ani, se întoarce în tezele economice şi de reformă pe care eu şi oamenii mei le susţineam atunci.

DAN PEREŢIANU
Orice moment reformist trebuie raportat la contextul care l-a generat. Despre sistemul de sănătate se spune că trebuie să fie reformat şi se afirmă că trebuie reformat. Dar noi înţelegem reforma printr-o modificare legislativă care să conducă la un progres în sistemul de sănătate. În momentul în care înţelegem aşa, noi participăm la proiecte legislative sau proiecte de norme ministeriale pentru a creşte gradul de progres în cadrul sistemului de sănătate. Participăm şi constatăm că ceea ce noi dorim nu se întâmplă. În momentul acela, putem considera că noi suntem reformişti şi că partidele aflate la guvernare sunt antireformiste.

Surprinzător este că avem o Lege a asigurărilor sociale de sănătate promovată de ministrul Mincu, PSD, în anii ’93–’94, şi care este considerată ca legea care a adus reforma în România. Culmea, de către cine? De către un ministru PSD, pe care, la vremea aceea, şi eu, şi toată lumea îl criticam extraordinar de mult, dar acum, privind retrospectiv, vedem că acesta este singurul progres care s-a făcut în Româ­nia în sistemul de sănătate. Noi vrem să mergem mai departe. Am propus desfiinţarea celor 40 de case de asigurări şi transformarea lor în numai 8–9, care să corespundă regiunilor de dezvoltare a României, pentru ca fiecare casă să devină absolut independentă şi să nu mai fie nevoie de o casă naţională condusă politic. Noi vrem 8 case, 10 case de asigurări, în loc de 40, ca să terminăm cu birocraţia. Dorim descentralizarea acestei case, ca să nu mai stăm să spunem că nu au Casa Naţională şi Ministerul Sănătăţii bani. Fiecare casă să dispună de bugetul propriu. Pentru că se ştie că o casă poate trăi independent cu 2–2,5 milioane de locuitori, de asiguraţi.

O casă judeţeană nu poate trăi acum. De aceea vrem case pe regiuni. Desfiinţăm şi birocraţia. Am făcut această propunere clasei politice, spunând: „D-le, noi vă susţinem pe voi, vă susţinem în alegeri. Uite, ies şi eu la televizor şi spunem că noi susţinem partidul cutare pentru că vrea să facă ceea ce spunem noi“. Mi se pare foarte corect şi onest. Şi am făcut treaba asta de vreo două ori. Nu ne-a văzut nimeni.

CĂTĂLIN CROITORU, preşedinte, Federaţia Educaţiei Naţionale
Evoluţia mişcării sindicale în ultimii 20 de ani este strâns legată de evoluţia patronatelor, de evoluţia statului, de tot ceea ce înseamnă legislaţie. Şi, nu în ultimă instanţă, de modul în care a evoluat şcoala românească. Este rău pentru acele sindicate sau acei lideri sindicali care fac jocuri politice într-un mod indecent şi incorect, nerecunoscând lucrul acesta, ba mai mult, clamând: „Noi nu facem politică“. De aici survin lucrurile necinstite, parşive, care nu servesc, în niciun caz, la îmbunătăţirea vieţii din diferitele sindicate, ci conduc doar la nişte demersuri compromiţătoare pentru cei care le fac. Federaţia Educaţiei Naţionale nu a făcut niciodată politica vreunui partid. Şi există o explicaţie foarte simplă.

În momentul în care îţi respecţi regulile, adică statutul propriu şi sistemul de organizare democratică, atât timp cât la toate nivelurile de organizare ai lideri şi membri în toate partidele politice, membri de sindicat, la fel, eterogeni, este imposibil să dai o direcţie de acţiune politică acelei organizaţii. Este aberant. Asta se poate întâmpla în sindicate mici, reduse, de genul celui de la Metrou, şi care şi-au făcut o practică şi o tactică dintr-un asemenea mod de a acţiona şi de a se lipi de un partid politic puternic, pe baza căruia, de foarte multe ori, au avut câştig de cauză în demersurile de a servi interesele salariaţilor. Tocmai de aceea totul se transformă într-o chestie de castă, de gaşcă, de coterie cu partidul x. Nu este sănătos pentru mişcarea sindicală a face sindicalism în felul acesta.

Eu, spre exemplu, pe fondul introducerii votului uninominal şi pentru că am un crez politic care ţine mai mult de un om de stat decât de un partid politic, am preferat să intru activ în viaţa politică, să candidez. Cei care sunt lideri sindicali ştiu foarte bine că există o barieră peste care nu se poate trece. Abia din momentul acela sindicatul începe să pară altceva. Nu ai cum să faci legi, nu ai cum să iei decizii. Există o explicaţie şi în faptul că mulţi din sindicate pleacă în administraţie: mulţi dintre ei lucrând pentru o perioadă îndelungată în structurile de negociere, în contact direct cu administraţia, cunoscând foarte bine ce se întâmplă cu instituţiile, se profesionalizează pe zona respectivă şi de multe ori pot fi mai buni decât cei numiţi pe criterii politice, verişoara, nepoata, fata prietenului şi aşa mai departe. Este motivul pentru care politicienii responsabili selectează dintre ei. Sigur că ei sunt imediat blamaţi de presă, în funcţie de diversele interese politice, că şi presa are interese politice. Adică nici povestea aia cu presa independentă nu mai funcţionează de mult în România. Cred că este greu să fie cineva independent în România de planul politic. Fiecare individ face politică, într-un fel sau altul. Nu cred că asta e problema sindicatelor.

Problema e că lucrul acesta trebuie asumat, atunci când se face. Fie că se face individual, fără a afecta organizaţia, fie când o organizaţie a decis, precum CNSRL „Frăţia“, că are o orientare de stânga socialistă, are un contract încheiat cu un partid politic puternic. E în regulă, dacă e la vedere. E în regulă, dacă nu e pe sub masă. E în regulă, dacă membrii sindicatului respectiv acceptă această variantă. Totul este în neregulă când apar de dimineaţă până seara pe o anumită televiziune. Te pretinzi a fi lider de sindicat şi acolo devii un cvasicunoscător, aproape analist politic şi sindical, şi spui: „Eu nu fac politică şi îi înjur pe toţi politicienii“. Dar organizaţia pe care o conduci face la greu politică. Determină anumite reacţii. Nu exemplele concrete contează, ci analiza noastră şi ochiul lucid cu care privim aceste lucruri, pentru a ne feri propriile organizaţii de a fi manipulate, de a fi târâte într-un asemenea joc. Sunt lideri care, din comoditate, pot aluneca pe direcţia asta. E mai facil. E mai simplu decât să umbli cu dreptatea în mână şi cu capul spart tot timpul. Este o experienţă pe care eu o am. Nu-s cu capul spart, dar nu ai tihnă din cauza sindicatului. Dar nu îmi pare rău. Pentru că în felul acesta putem vorbi şi de latura de sprijinire a reformei, când avem mişcări sindicale realiste. De exemplu, putem intra scurt într-o dispută în care să ne certăm grav vis-à-vis de zilele alea de concediu fără plată.

A greşit cel care a făcut legea băgând în mod inutil acest termen: „zilele de concediu fără plată“. Un prim-ministru de dreapta şi care vrea binele aceste ţări – sunt convins că oamenii ar fi înţeles – dădea legea pe şleau. Tocmai în noiembrie şi decembrie, pentru că nu avem bani, pentru că bugetul e vai de mama lui, pentru că, uite, nu ne vin banii de la FMI, salariile vor fi reduse cu 15%. Regula era valabilă pentru toată lumea, şi pentru parlamentari care sunt plătiţi de la buget. 15% la toţi bugetarii! Dar nu cu zile de concediu. Asta a creat nişte disturbări în sistemele respective extraordinare. În medicină, în primul rând, dar şi în şcoală.

ANDREEA PORA
D-le Croitoru, am înţeles acum că şi puterea, şi Executivul, şi Legislativul sunt, la rândul lor, în anumite momente, la fel de nereformiste cum afirmă media despre sindicate că ar fi. Aveţi aceeaşi percepţie?

CĂTĂLIN CROITORU
Categoric nu. Este o eroare de percepţie. Sindicatele nu sunt neapărat nereformiste. Ele pot fi nerealiste, la un moment dat, pentru că, totuşi, ele au datoria să protejeze interesul salariaţilor. Aceasta nu este politizare, ci doar un mod populist de a face sindicat. Adică, hai să le spunem membrilor ce le place să audă, hai să ne facem că ne batem pentru ce le-ar plăcea lor să ne batem, dar fără a avea percepţia faptului că, în anumite conjuncturi economice, a cere anumite lucruri într-un moment nepotrivit poate să lovească mult mai rău pe termen mediu interesul respectivilor salariaţi. Şi atunci, dintre rele, e bine să ai capacitatea să-l alegi pe cel mai mic şi să ai o atitudine responsabilă, pentru că alături de acel manager trebuie să înţelegi şi tu care este interesul instituţiei, al întreprinderii, al jobului tău. Pentru că poţi să spui: „Nu, d-le, eu nu accept. Sub nicio formă mie nu îmi micşorezi salariul, ba încă vreau să mi-l măreşti“ – cum a fost cazul la Metrou. Şi atunci, ce ai făcut şi pe cine ai servit?

DUMITRU COSTIN
Am venit animat de dorinţa de a discuta sincer şi deschis despre ceea ce dumneavoastră aţi avansat ca temă, un bilanţ al mişcării sindicale la 20 de ani de existenţă. Nu împărtăşesc întru totul opiniile celorlalţi colegi. Am rugămintea la dvs. ca, atunci când folosiţi expresii, termeni, sintagme, să-i folosiţi cu maximum de acurateţe. Atunci când încercăm să atingem un subiect, să-l atingem aşa cum trebuie. În opinia mea şi în opinia colegilor mei cu care am făcut o radiografie în urmă cu doi ani de zile – dar, spre deosebire de alţii, am împlinit doar 18 ani de existenţă, ne-am creat cu doi ani mai târziu –, noi apreciem că în tot acest interval de timp mişcarea sindicală din România nu s-a consolidat, ci, dimpotrivă, s-a şubrezit. Ar fi trei factori majori care au determinat această şubrezire a mişcării sindicale. Primul este cel de natură structurală. Mişcarea sindicală din România s-a recreat imediat după 1990 pe baza unui model de statut care a fost încurajat în vremurile alea tulburi prin grija unor publicaţii – faimosul „Statut al sindicatului liber şi independent“. Deci a plecat la drum cu acest statut şi marea majoritate a organizaţiilor au preluat acest model, pentru că erau în căutarea unui drum, a unui destin. Nu ştiam să ne organizăm. Doream să lăsăm în trecut sistemul comunist şi, cel puţin, structura din care eu fac parte a asimilat acel statut, care arăta pentru acel moment extraordinar. În timp am constatat că acel model de organizare s-a dovedit a fi unul toxic pentru mişcarea sindicală. De ce? Pentru că statutul organizaţiei de sindicat este cel care stă la baza întregii construcţii, a întregii arhitecturi sindicale. Statutul acela a fost făcut în aşa fel încât resursa financiară rămânea într-un procent zdrobitor în bază. Mai bine de 90% din resursele financiare sunt acolo. Ar fi trebuit să existe şi un mecanism de control în ambele sensuri. Şi baza să poată controla etajele superioare ale federaţiei, confederaţiei, lucru care se produce, dar în egală măsură federaţia sau confederaţia să dispună de capacitatea de a interveni şi a corecta acele lucruri care merg prost în structurile de mai jos. Lucrul acesta nu se produce. Poate alţii şi-au refăcut organizarea sindicală. Din acest motiv, resursa este concentrată în marea ei majoritate în sindicatul de bază, resursa fiind cheltuită, din păcate, pe tot felul de activităţi care nu aduc forţă organizaţiei sindicale de bază. Resursele sunt practic irosite.

Mai mult, în ultima perioadă, observăm apariţia unor sindicate galbene, hrănite de administraţie, care colectează bruma de cotizaţie şi o dau înapoi către membri sub forme de prime şi bonusuri. Dacă în corpul acelei companii mai există o structură sindicală care funcţionează normal şi firesc şi foloseşte resursa pentru îmbunătăţirea capacităţii de negociere şi de reprezentare a lucrătorilor, va apărea imediat o reacţie de tipul: „Ăla, din sindicatul de acolo, îmi dă sub forme de prime banii aceştia. Nu mă interesează că îi foloseşti la negocieri, la avocaţi să te baţi prin instanţe, judecăţi şi alte chestii de genul acesta“. Şi atunci apare un fel de concurenţă neloială, jos, în bază, şi asta conduce la scăderea capacităţii de negociere a organizaţiei sindicale. Dacă baza e alterată, atunci şi ierarhic, cumulând mai multe organizaţii sindicale slabe, incapabile, nu poţi să ai o federaţie de ramură coerentă şi, în egală măsură, cumulând în corpul aceleiaşi federaţii sindicale mai multe federaţii de ramură slabe, nu vei putea ca structură confederativă să ai o forţă de impact suficient de mare.

ANDREEA PORA
D-le Costin, situaţia aceasta se datorează acelui statut. Ce vă împiedică să-l schimbaţi?

DUMITRU COSTIN
Singura posibilitate de control este de la bază către vârf. Din vârf în bază nu se poate produce acelaşi proces. Singurii care sunt în măsură să schimbe acel statut sunt membrii de sindicat din compania sau entitatea publică respectivă.

Un alt handicap pe care-l avem este cel de natură legislativă. Bogdan Hossu a punctat deja nişte elemente. Aş mai adăuga încă unul. În momentul de faţă, avem în continuare restricţii în organizarea lucrătorilor, pentru că inclusiv şomerul este un lucrător care şi-a pierdut temporar angajatorul. Noi am încercat să modificăm legea şi ne-am lovit de opoziţia întregii clase politice. Dar este atributul nostru să ne ocupăm şi de oamenii care îşi pierd temporar statutul de salariat. Ne ocupăm de ei şi încercăm să îi ajutăm să se recalifice. Altfel, aceşti oameni rămân complet abandonaţi. Din acest motiv, toată zona asta a pieţei muncii, oamenii care şi-au pierdut locul de muncă sunt ai nimănui. De fapt, sunt ai unor politicieni locali care îi au pe listă la ajutoare sociale şi pe care îi folosesc din când în când în momentele electorale.

Şi ultimul element la care aş dori să mă refer este cel de natură ideologică. În momentul creării sale, la începutul anilor 1990, mişcarea sindicală din România, în diversele sale forme, a beneficiat de asistenţa, sprijinul, experienţa şi expertiza mişcării sindicale europene, internaţionale. Fiecare dintre noi şi-a clădit, atunci, la început, un anumit tip de relaţii cu anumite structuri sindicale din afară care au venit şi cu ideologiile lor, cu politicile lor, cu matricile lor de gândire şi de dezvoltare sindicală. La baza genezei Blocului Naţional Sindical sunt doi piloni: unul american şi unul britanic. Ambii, prin esenţă, sunt implicaţi în anumite activităţi politice şi activităţi sindicale. Încă de la crearea noastră am beneficiat de modele de organizare, dar şi modele ideologice şi comportamentale venite din diverse şcoli sindicale de la nivel mondial. Recunosc că am fost îndoctrinat în formatul mişcării sindicale britanice şi al mişcărilor sindicale americane.

În 1992, imediat după creare, ne-am asumat susţinerea lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice, context în care am făcut mitinguri electorale în toată România. Am simţit întotdeauna şi simţim în continuare nevoia unui partener în viaţa politică care să reprezinte din punct de vedere politic interesele salariaţilor pe care noi îi reprezentăm.

Aş vrea să mai lămuresc un lucru, pentru că s-au aruncat aici nişte teme. Este un subiect care a fost exploatat la începutul campaniei electorale la care nu am reacţionat şi care, tangenţial, a fost adus aici în discuţie. La începutul acestei campanii electorale, Realitatea TV a început să toace sistematic subiectul preşedinţilor de confederaţii sindicale, boşii sindicali, mogulii.

Vreau să lămuresc acest mister. În 2003, Liviu Luca, cu FSLI Petrom, a achiziţionat de la d-l Prigoană Realitatea TV. La începutul anului 2004 am convenit cu el formatul şi am intrat în Consiliul de Administraţie al acelei companii care avea ca acţionar majoritar FSLI Petrom, o structură sindicală. În 2004 acel post de televiziune a oferit suficient de multă audienţă extrem de echilibrată tuturor candidaţilor. În timp, acest trust media a crescut. Am avut şi noi 1% sau 1‰ contribuţie în modul în care s-a dezvoltat. În urmă cu doi ani, pe adresa noastră a venit o cerere de preluare, care nu era a d-lui Sorin Ovidiu Vântu. Era a unui trust media din SUA, de unde noi am vrut să preluăm nişte emisiuni. Ei şi-au trimis o echipă de specialişti de la Londra, unde au biroul pentru Europa. Au venit. Ne-au vizitat şi de aici au plecat direct la New York. Şi au zis că fac o preluare, pentru că eram un trust media interesant. În acel moment a apărut alternativa. A fost o discuţie între acţionarul majoritar, Liviu Luca, şi d-l Vântu, în urma căreia Vântu a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni. Acesta a păstrat Consiliul de Administraţie, pentru că nu avea niciun motiv să îl schimbe. Din 2003, vă arătăm şi pe cifre, şi pe audienţe, şi pe tot, acest trust media a evoluat, a crescut.

CĂTĂLIN CROITORU
E adevărat că în momentul ăsta aveţi datorii foarte mari la bugetul de stat neplătite? Vreau să ştiu dacă este adevărat. Eu am citit în presă. Există sau nu există datorii foarte mari la bugetul de stat?

DUMITRU COSTIN
Nu e vorba de sume foarte mari. Sunt nişte datorii. Sunt datorii curente.

CĂTĂLIN CROITORU
Şi atunci ce teorii îmi ţine mie postul Realitatea legat de interesul salariaţilor pe care eu îi reprezint şi care sunt afectaţi, în momentul în care o companie puternică are milioane sau miliarde de dolari datorii la bugetul de stat? Ştiu că Ministerul de Finanţe trecea la procedura de executare silită, la un moment dat.

DUMITRU COSTIN
Trebuie să mai ştiţi un lucru. Nu Consiliul de Administraţie este cel care decide politica postului. Am încercat în urmă cu doi ani să introducem un tip de mecanism. Cred că ar fi normal ca fiecare realizator de talk-show-uri, atunci când are o simpatie faţă de cei pe care i-a invitat în studio şi implicit îi face campanie, să îşi asume acest lucru. Să scrie acolo: realizatorul este simpatizant al d-lui x, pe care l-a invitat în emisiune. Telespectatorul trebuie să ştie că toată efervescenţa realizatorului, mesajele, modul în care pui întrebările, cum valorifici interlocutorul ascunde, de fapt, o simpatie pe care o are faţă de x sau y.

ANDREEA PORA
Un moderator căruia i se văd simpatiile, antipatiile, ăla trebuie dat afară a doua zi.

RODICA PALADE
Un astfel de moderator nu face presă. Nu este vorba aici că este un jurnalist subiectiv sau obiectiv, problema este că, înainte de a-l informa pe cetăţean despre o anumită întâmplare, despre un anumit fenomen, acelui cetăţean i se dă de-a gata o anumită părere.

ANDREEA PORA
Cum se raportează sindicatele la criza economică?

ALEXANDRU ATHANASIU, profesor universitar, Universitatea Bucureşti, membru al Comitetului European pentru Drepturi Sociale al Consiliului Europei
Mi se pare foarte interesantă tema. Eu aş prefera totuşi să se ştie de ce privesc aşa lucrurile. Le privesc şi ca profesor de dreptul muncii la Universitate, şi ca fost ministru, şi ca om politic, şi ca membru în Comitetul European de Drepturi Sociale de la Strasbourg al Consiliului Europei. Cred aşa, „fără patimă, fără părtinire“, cum zicea celebrul istoric roman, că mişcarea sindicală din România trebuie felicitată. Şi nu o fac deloc de complezenţă, ci mă voi referi la lucruri concrete.

În primul rând, a ştiut să se coaguleze mai repede decât mişcarea patronală, care a rămas subordonată modelului statalist comunist. Noi n-am avut patroni reali şi voi preciza în final cum văd eu că trebuie să se organizeze sindicatul faţă de un alt tip de patronat care începe să se simtă în România. Sindicatele au ştiut să se organizeze acţional, deci au pus mâna pe tezaurul de idei, pe care l-au structurat în statute, mai bune sau mai rele, dar conectate la mişcarea liberă sindicală din Europa şi din Statele Unite.

În al doilea rând, sindicatele au fost un factor foarte important în coagularea unei legislaţii a muncii relativ moderne. Şi asta o spun din perspectiva unui dialog nu întotdeauna lipsit de asperităţi. România are o Lege a contractelor colective, din 1996, modificată după aceea în două rânduri, care a instituţionalizat obligaţia de a negocia, ceea ce doar francezii mai au. Am reuşit, cu sindicatele, atunci când a depins şi de mine, să disciplinăm dialogul social prin descurajarea tuturor acelor forme de sindicalizare ad hoc care perturbau foarte mult dialogul social, context în care am creat conceptul de sindicate reprezentative, tot după modelul Codului Muncii francez.

În al treilea rând, sindicatele în acţiunea lor au aglutinat foarte bine, sistematic, cu metodă concepte de colaborare cu patronatul. Din păcate, nu totdeauna patronatul a fost la nivelul la care să poarte un dialog de pe poziţii egale. Patronatul a rămas de multe ori sclavul statului şi al ministerelor, al instituţiilor. Nu putem face un păcat sindicatelor pentru că par
mai tari şi realmente sunt mai tari decât patronatele, pentru că celălalt partener a întârziat să mai crească. După părerea mea, asta e o greşeală de logică elementară.

Dar care sunt problemele reale cu care se confruntă sindicatele? Noi am atins aici, tangenţial, nişte probleme ale unor lideri. Sigur, asta se poate discuta cu mai multă răceală şi cu mai multă eficacitate, pentru că mai multă căldură în dialog ne orbeşte
şi dăm cu capul de pereţi şi nu vedem drumul corect. Pentru mine, una dintre problemele majore ale mişcării sindicale din România ţine de organizarea sindicatelor pe profesii. Sindicatele în România s-au organizat piramidal, nu neapărat după un model toxic. Sindicatele trebuie să-şi schimbe structura de organizare şi să treacă la organizare profesională. Ele trebuie să depăşească structura de acum. Am să mai spun un lucru indigest pentru liderii de confederaţii. Cred că, în timp, nu spun mâine, nici poimâine, confederaţiile trebuie să taie din tipul de competenţe pe care le au acum. Nu să dispară ca structură, ci din punctul de vedere al atribuţiilor. Nicăieri în Europa confederaţiile nu mai negociază contracte colective la nivel naţional, pentru că nici nu mai există contracte colective la nivel naţional. Există contracte colective la nivel de ramură, iar confederaţiile joacă un rol strategic de dezvoltare, oferă servicii de specialitate tuturor structurilor sindicale şi asigură medierea conflictelor care pot apărea între organizaţii sindicale. Începând cu anii ‘80, în Europa nu se mai încheie contracte de muncă la nivel naţional. Baza normativă de negociere, substanţa puternică a sindicalismului european este federaţia, pentru că la nivel de unitate au apărut comitetele de întreprindere, care îşi dispută într-o măsură mai mare sau mai mică competenţa cu sindicalele.

Ce trebuie să facă sindicatele? Să se pregătească pentru negocierea cu partenerii reali – cu multinaţionalele. Acesta va fi pentru sindicate examenul de cântar pentru bătălia adevărată, pentru că multinaţionalele vin cu un alt tip de structură a negocierilor, cu alţi parametri de negociere, cu o altă cultură a negocierilor. Au o altă modalitate, mult mai flexibilă de a se plia sau nu la negocierea sindicală. Statul nu dădea de la el. La un moment dat, în măsura în care nu dai din propriul tău buzunar, dacă cineva te trage de revere şi ţi-e frică că-ţi rupe costumul, zici: domnule, ia şi lasă-mă. La o multinaţională e un alt tip de negociere mult mai complicat. Pe de altă parte, sunt convins că, după 20 de ani, şi sindicatele s-au maturizat profund. Au avut şi o experienţă internaţională constantă care a aglutinat şi ea cunoştinţe, atitudini, reflexe, mecanisme.

Şi acum un ultim lucru, care cred că e important. Îmi cer scuze, pentru că ceea ce spun poate părea polemic. Este o polemică, dar o polemică cordială, în sensul că ea nu vine dintr-un interes nici personal, nici imediat, nici concret material. N-am mai fost de mult în clădirea asta, cred că vreo zece-doisprezece ani. Am impresia că noi am devenit şi mai mult bizantini decât ar fi fost bine. Prin bizantinism înţeleg cultivarea formei şi a terminologiei, substituind-o conţinutului. Când spun lucrul ăsta mă refer direct la acest blestemat de cuvânt „reformă“. Să nu credeţi că sunt catolic că spun „blestemata reformă“, catolicii spuneau „blestemata Reformă“. Ştim că acest cuvânt a apărut într-un secol precis şi într-un context bine cunoscut, când preotul respectiv a negat autoritatea papei de a ierta păcatele pe bază de parale. Pe fond, cuvântul reformă nu a însemnat progres. Eu cred că reforma la români sau reforma astăzi sau reforma în general în societatea românească a devenit un fetiş şi un fel de Zid al Berlinului, care ne aşază în partea estică sau vestică a Zidului, ne împarte în buni şi răi, fără să ştim exact în ce constă acea frontieră, în ce constă reforma. Am observat că, pe diverse politici publice, termenul de reformă e folosit de oameni care habar n-au de conţinutul acelor politici. Ce înseamnă reforma educaţiei? Întrebaţi pe foarte mulţi şi veţi vedea că fiecare înţelege altceva. În esenţă, unii înţeleg dezetatizarea, zic: să nu mai fie o conducere centrală, asta e reforma. Alţii spun: nu, să decidă comunităţile locale, să decidă până la urmă omul. Dar el ştie ce să decidă? Şi lucrul ăsta, pe care eu l-aş numi schimbare, nu reformă, reforma oricum este un instrument, pentru că, dacă luăm etimologic şi istoric, reforma lutherană propunea un mecanism de recunoaştere a preoţilor şi delegare a autorităţii papei, dar cu un scop, şi anume legătura mai directă cu Dumnezeu şi cărţile sfinte, cu înţelegerea Bibliei. Cred că trebuie să desfiinţăm din limba română, pentru o perioadă, cuvântul reformă. E un fetiş, o legendă şi, ca orice legendă, uităm faptul real care s-a consumat când s-a creat legenda şi tot aglutinăm. E o gogoaşă. Eu cred că, punând în operă un model, trebuie să urmărim realizarea câ­torva principii: accesibilitate cât mai mare la un serviciu, de pildă, dacă vorbim de servicii publice sau transparenţa distribuirii bonusurilor sociale.

Reforma nu există. Este ca şi cum, în dreptul muncii se vorbeşte acum la Bruxelles de flexisecuritate. Adică, e şi flexibilitatea pieţei muncii, că pot să te dau afară fără să-ţi garantez o securitate juridică a locului de muncă, dar în acelaşi timp e şi securitate, că eu îţi dau nişte garanţii. I-am spus comisarului european pentru probleme de muncă că e ca la religie: dacă noi credem, flexisecuritatea există, dacă nu credem, ea nu există. A fi religios nu înseamnă numai să crezi în cineva de deasupra ta, ci poţi să crezi şi în anumite idei, în marile planuri de reformă ale unor tipi, care au învălmăşit minţile românilor câţiva ani buni. Pentru că am rămas cu idoli din ăştia, de genul: marele ministru reformator al învăţământului Marga, extraordinar. Dacă te duci în farmacie să iei pilulele, vezi că medicamentul nu e compensat.

ANDREEA PORA
Era prin raportare la nimic.

ALEXANDRU ATHANASIU
Dar cine a stabilit ce e nimicul? Aici e problema: cine judecă. Istoria se scrie, spune Guizot, bine, la cel puţin 100 de ani după ce faptele s-au întâmplat. Şi Toynbee spunea la fel, că trebuie să ai o răceală a timpului ca să nu-ţi tremure mâna la scris.

În Occident, liderii de sindicat nu fac două lucruri. În primul rând, nu intră în politică, păstrându-şi în acelaşi timp şi poziţia în sindicat. Sigur că pot intra în politică. Günter Verheugen a fost sindicalist, mi-a povestit istoria când dădea cu pietre pe stradă şi o spunea cu mare plăcere. Dar, în momentul în care a intrat în politică, n-a mai activat niciun minut. Această distincţie ar trebui lămurită şi la noi. Ar trebui o regulă generală să nu mai rămâi agăţat în sindicat. Deci, ai intrat în politică, foarte bine. Spre exemplu, partidele de stânga recrutează foarte mult personal sindical, pentru că este mult mai antrenat în aplicarea politicilor publice de stânga decât chiar membrii de partid, sunt oameni mult mai pregătiţi.

În al doilea rând, liderii de sindicat nu ar trebui să amestece activitatea sindicală cu activitatea de afaceri, pentru că aceste
două tipuri de dependenţe nu se cuplează bine ca rezultantă. În momentul în care eşti dependent de o afacere, volens nolens, că o recunoşti sau nu, că o percepi sau nu, ea te apasă în anumite reflexe greşite, la un moment dat. Şi atunci, pentru a nu compromite o activitate bună, o reprezentare foarte utilă a echipei pe care o reprezinţi, nu trebuie să fii suspectat de o dependenţă, alta decât de grupul pe care îl reprezinţi.

CEZAR CORÂCI
Aş vrea să adaug câteva elemente concrete dintr-o istorie pe care cu toţii am trăit-o, pentru că ne ştim de 20 de ani şi am compătimit în tot felul de locuri şi am trecut prin tot felul de poziţii. Încep încercând să vă devin simpatic, pentru că după aceea am să vă contrazic pe toţi. În perioada 1997-1998 eu recunosc că am fost un om de paie şi n-am vrut să fiu preşedinte executiv în tandem cu Ulm Spineanu, la UGIR 1903. Dar am avut un moment de iluminare şi am zis: senator şi deputat al puterii, noi conducem patronatul din România? Şi am făcut un gest pe care-l pot proba, am făcut o adunare generală voluntară şi m-am schimbat şi l-am adus pe George Copos preşedinte la UGIR.

Cred că trecem cu vederea un element foarte important. Şi culmea, eu voi fi apărătorul sindicatului, fiind în acelaşi timp apărătorul entităţilor care sunt partenerii de dialog social azi în România şi care, ambii, încep să fie entităţi importante, respectabile, cu un cuvânt de spus în politica economică şi socială din România. Despre sindicate spun următorul lucru. Uităm un lucru: ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani în România? Nu existau patronate în 1990-1991, ci doar o confederaţie a angajatorilor. În timp, lucrurile s-au schimbat. UGIR 1903 a apărut întâi ca o reacţie la adresa acestui patronat de stat, al acestor angajatori. Am înţeles atunci că trebuia să acceptăm marile întreprinderi de stat, ceea ce s-a dovedit o politică câştigătoare, pentru că, azi, multinaţionalele care negociază contractele colective de muncă toate sunt membre la noi. Treptat, această schimbare a formei de proprietate a schimbat şi sindicatele. Mă mir că ele nu vor să recunoască sau nu sunt conştiente de acest lucru.

Aş vrea să vă pun o întrebare: aţi auzit de politizarea sindicatelor salariaţilor din sectorul privat? Chiar la întreprinderi mari, cu mii şi zeci de mii de salariaţi? Aţi auzit la Renault de greve politice? Problema este la nivelul sectorului de stat. Singurul loc în care sindicatele pot fi sau ar putea fi politizate sunt în anumite zone care sunt încă sub controlul statului. În opinia mea, mişcarea sindicală de astăzi nu e deloc politizată. Există câteva sindicate mici, cărora presa le dă o atenţie mai mare decât ar fi cazul, vezi sindicatul de la Metrou, şi care fac o politică care e contra legislaţiei României.

Una dintre ideile pe care le susţin este că mişcarea sindicală s-a schimbat profund şi, în opinia mea în bine, şi datorită avansării privatizării în România. Prin revers, discutând despre mişcarea patronală, eu nu sunt apărător al mogulului, la noi scrie şi în statut, şi nu sunt apărătorul celor care au datorii la stat, la noi scrie că nu te poţi duce să te cerţi cu ministrul Finanţelor, cum o fac de luni de zile, şi să ai datorii la firma mea, că te stârpeşte orice guvern. Cei care sunt în asemenea situaţii la noi sunt marginalizaţi. Purtătorul de mesaj trebuie să aibă două calităţi: să n-aibă datorii şi să nu aibă afaceri cu statul.

Continuând ideea, vestea proastă pe care vreau să v-o dau este următoarea. Capitalul românesc în momentul de faţă e 6%, ceea ce este o dramă pentru România. Eu nu sunt pentru capitaluri ilegale sau milionari de carton, dar faptul că avem numai 6% capital autohton a făcut criza să fie mai grea decât în alte ţări, pe măsură ce toate multinaţionalele şi-au restrâns activitatea în România.

În ultimii ani, relaţiile dintre patronate şi sindicate, în forurile importante de dialog social, în Consiliul Economic şi Social,
chiar şi în negocierea contractului colectiv la nivel naţional, au fost constructive. Atunci când am discutat probleme serioase, chiar şi în prezenţa presei, am putut să fim mai stăpâniţi decât politicienii, s-a discutat pe probleme concrete şi, în general, fie că ne-am înţeles sau nu ne-am înţeles, în problemele importante ale României am fost de acord. Şi mai mult de atât, reforma reală a continuat în România prin presiune sindicală. De nenumărate ori am rugat sindicatele, pentru că reprezentau o voce mai puternică decât noi, să ne ajute în susţinerea reducerii fiscalităţii în România, în susţinerea unor măsuri economice care aveau foarte mult sens şi, cu ajutorul sindicatelor, am reuşit să impunem guvernelor, de-a lungul timpului, aceste lucruri. De multe ori a fost mult mai uşor să obţinem o unitate de vederi cu partenerul social, cu sindicatele, decât cu guvernele României, indiferent care au fost ele.

A treia idee pe care vreau să o ating este criza. Va trebui să cerem împreună, patronate şi sindicate, responsabilitatea clasei politice. Statul datorează în momentul de faţă peste 8 miliarde de lei societăţilor comerciale, dar, în schimb, ne execută pentru TVA, pentru CAS, pentru impozit. Sunt societăţi aflate în pragul falimentului pentru că au terminat de acum 6-7 luni lucrări la stat, atribuite prin contracte şi licitaţii, din bugetul de stat, finalizate, pentru care statul n-a plătit 1 leu, dar întreprinderile sunt executate pentru datorii la stat. Aceasta este o politică păguboasă fără precedent. Cred că lucrurile trebuie să înceapă cu un inventar real. Clasa politică ar trebui să ceară o renegociere a acordului cu FMI, cu UE şi cu celelalte instituţii, după care va trebui, în mod realist şi pe baza unor măsuri care să aibă acordul partenerilor sociali, pentru că altfel vor fi tot timpul oameni pe stradă, să treacă la nişte măsuri reale. Iar acestea nu înseamnă, aşa cum se spune adesea, concedieri de 150.000 de oameni. Prin concedierea a 150.000 oameni, pierderile la bugetul de stat vor fi mai mari decât dacă-i menţinem, pentru că ce pierdem prin impozit la CAS şi adăugăm indemnizaţia de şomaj, e mai mult, deci nu facem nicio economie. Măsurile sunt reducerea cheltuielilor la regiile autonome, că acolo a intervenit şi Fondul, la lignit, la Poştă, la Metrou, la CFR.

Ceea ce vreau să vă spun este că, în ciuda faptului că următoarele 6 luni vor fi dramatice şi fără un acord real cu partenerii sociali, niciun guvern nu va putea să guverneze, există şi soluţii. Am discutat recent cu Emil Constantinescu şi mi-a adus aminte cât de dramatică a fost situaţia României în ‘98, când dăduse faliment Bancorex, Banca Agricolă, când BNR avea 100 şi ceva de milioane şi când tot s-au găsit soluţii. Soluţii există întotdeauna. În opinia mea, mişcarea sindicală din România a progresat şi s-a maturizat şi, în acest moment, cu mici excepţii, reprezintă un pilon real de stabilitate şi de dezvoltare a României.

AUREL CURDOV, secretar general Sindicatul Naţional Tehnic TAROM
Trebuie să facem politică, de data asta, pentru a ne salva locul de muncă. Conducerea companiei, reprezentată de d-na Ruxandra Brutaru, 29 de ani, ia decizii care vor conduce compania spre dispariţie. Problema e simplă. Se urmăreşte acelaşi plan pe care l-a avut compania naţională belgiană Sabena, vinderea sau externalizarea pe felii a companiei naţionale, până nu mai rămâne decât un grup şi apoi vine cineva şi acaparează totul. Dar voiam să vă spun că noi, ca sindicat, cu toate că suntem o forţă mică, avem circa 800 de membri, ne-am gândit şi la o soluţie pentru buget şi am propus ca 1% până la 7% din comisioanele pe care le pun băncile pentru persoanele fizice şi juridice să se verse la bugetul de stat pentru fondul de pensii, fondul de sănătate, fondul de asigurări sociale. Aştept din partea viitorului guvern şi a parlamentului să ia măsuri în acest
sens. Înţeleg că noi am făcut un împrumut la FMI, l-am băgat în Banca Naţională, iar pe urmă l-am dat înapoi băncilor şi că am luat aceşti bani înapoi tot noi de la ei sub formă de împrumut. Şi, practic, am mărit dobânda respectivă, am luat cu 3 şi am ajuns la 13%. O să facem politică şi consider că ce a făcut Rădoi de la Metrorex, chiar dacă e membru PSD, a fost o strategie, o formă de presiune. Este un calcul simplu. Când pot să pun mai multă presiune? Acum, în campania electorală, s-ar putea să-mi dea banii. Fiecare lider de sindicat gândeşte aşa. E o gândire simplistă, dar ăsta e adevărul.

MARIA SCHIFIRNEŢ, jurnalist
Vreau să spun, ca ziarist, că Rădoi a declanşat această grevă pentru că era în negocierea contractului colectiv de muncă pentru anul viitor. Contractul colectiv de muncă al angajaţilor de la Metrorex a expirat la 1 noiembrie. El nu avea practic alternativă. Nu avea ce să facă. Şi toţi liderii sindicali ştiu acest lucru. De data asta, Rădoi era în negociere, din august Rădoi negocia contractul colectiv de muncă.

RODICA CULCER, jurnalist
Aici se vede foarte bine că lumea dvs. nu prea e legată de restul lumii.

MARIA SCHIFIRNEŢ
Am ţinut să fac o precizare pentru că din august eu tot scriu despre acest conflict de muncă. Şi nu a avut nici o tangenţă cu problematica politizării, era un conflict de muncă. În fiecare an, Rădoi a avut conflict la Metrou.

PETRU DANDEA, vicepreşedinte, Confederaţia Naţională Sindicală „Cartel ALFA“
Din perspectiva relaţiei dintre politică şi sindicate, România nu are istoria Statelor Unite sau a Marii Britanii. Dacă ne uităm în istoria Statelor Unite sau a Marii Britanii, vom vedea că partidele de stânga sunt o creaţie a sindicatelor. Aici apare diferenţa. Sindicatele britanice au creat Partidul Laburist. Comuniştii francezi sunt creaţia CGT. Faptul că partidele politice din România nu s-au poziţionat ideologic a dus la un fel de anomalii, în care avem chiar colegi din mişcarea sindicală care s-au angrenat în zona politicii liberale. Ceea ce mie mi se pare complet anormal şi aiurea, pentru că până la urmă muncitorul, salariatul nu poate fi apărat de partidul care apără corporaţia. România nu e nici Marea Britanie, nici Franţa, nici SUA. Noi avem altă istorie. Vă dau un singur exemplu. Dacă scot din discuţie dezbaterea de tip ideologic impozit progresiv-cotă unică, mai daţi-mi dvs. un exemplu de dezbatere ideologică în societatea românească de azi sau în ultimii 20 de ani. Aveţi? N-aveţi.

Sigur că poţi să arăţi cu degetul sindicatele şi să le spui că ar fi împotriva reformei. Dar, în afară de câteva concepte minimale ale politicii de tip neoliberal, universul e destul de limitat. Dacă mă îngrop în cele patru lozinci (stat minimal; statul – cel mai prost administrator; piaţa care se autoreglează; sindicatele - frână împotriva dezvoltării economice), este evident că nu pot să vorbesc despre sindicate decât la modul în care, în general, se discută în presa din România. Ce se întâmplă însă? Pentru că aţi adus în discuţie criza. Acelor oameni care se blochează între cele patru lozinci le recomand călduros să studieze resorturile crizei prin care trecem şi sunt sigur că cel puţin două noţiuni din cele pe care le-am enunţat şi care sunt de sorginte liberală nu vor mai fi idei fundamentale în care cred.

De asemenea, sindicatele trebuie să investească mai mult din resursa de capital de care dispun în partea lor de dezvoltare inteligentă, pentru a trece de la comportamentul de tip reactiv, care ne caracterizează (adică face guvernul sau patronul o prostie, noi reacţionăm), să trecem la un comportament inteligent, proactiv.

În al treilea rând, conceptul de flexisecuritate este o şmecherie inventată de patronate, la nivel european, care doreşte să se transforme în calul troian de distrugere a modelului social european. Unul dintre modelele fundamentale ale conceptului de flexisecuritate (flexsecurity) e negocierea de tip voluntar. Colegii din patronate recunosc în discuţiile cu mişcarea sindicală că, dacă noi am abroga Legea negocierilor colective din România mâine, 80% dintre patronii de multinaţionale nu ar mai sta două minute la masă cu sindicatele. Nu putem compara situaţia României sau a Poloniei, sau a Cehiei cu situaţia Danemarcei. Nu ni se poate da exemplul Danemarcei pentru simplul motiv că relaţia dintre sindicate şi patronate este tradiţională. Faptul că aici sindicatele şi patronatul stau la aceeaşi masă e un lucru care se întâmplă de o sută de ani şi e la fel de sigur ca faptul că vaca mănâncă iarbă.

AUREL ALECU, secretar general, Federaţia Naţională Sindicală „Alma Mater“
Problema despre care vreau să vorbesc e legată de evoluţia sindicatelor. Sindicatele poate că s-au dezvoltat un pic mai repede căutând tot timpul parteneri de dialog. Se pare că nici în momentul de astăzi nu avem parteneri de dialog credibili. Am ajuns în situaţia în care suntem consultaţi la fiecare pas sau lege, fără a exista însă o negociere autentică. Din cauza faptului că partenerii de dialog nu sunt credibili sau nu sunt pregătiţi să îşi asume responsabilitatea politică pe care o au, am ajuns practic la o batjocorire a sindicatelor. Până când sindicatele nu vor avea parteneri credibili în factorii politici şi în patronate, această relaţie nu va funcţiona corect. Tocmai de aceea se ajunge la implicarea sindicatelor în politică. Spunem că greva d-lui Rădoi de la Metrou ar fi o grevă politică. Părerea mea, ca sindicalist, de puţină vreme implicat în mişcarea asta, e că nu e o grevă politică. Rolul sindicatului este de a apăra drepturile acelor oameni. Discutăm despre implicarea membrilor de sindicat în politică. Cred că acei oameni care se implică în politică din partea liderilor ţine mai mult de moralitate, nu de legalitate. Legalitatea este recomandată de statut.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe Suplimente
2571
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22