Zilele filmului romanesc - TIFF 2008

Ca in fiecare an, si la editia TIFF de anul acesta au fost proiectate mai multe filme romanesti in (avan)pre­mie­ra - fic­tiu­ne si documentar.

Printre cele mai asteptate au fost cele doua venind di­rect de la Cannes - Boogie, al lui Radu Muntean (de­spre care am scris deja in corespondenta de la Cannes); si Megatron, al lui Marian Crisan, casti­ga­to­rul Palme d’Or pentru scurt-metraj de anul acesta. Megatron e o fe­lie de viata ex­celent jucata si de copil (Maxim Adrian Strinu), si de mama (Gabriela Crisu). Regizorul spune ca partea cea mai grea a fost castingul, in speta ale­ge­rea copi­lu­lui, dar a meritat! Partea proasta e ca fil­mul nu are final - poate ca asta si inseam­­na "felie de viata", dar nu e neaparat un plus, ci mai degraba un minus.

Unul dintre cele mai bune filme ro­ma­nesti de anul acesta de la TIFF (poate chiar cel mai bun) a fost do­cumentarul lui Tho­mas Ciulei Podul de flori. Filmat in Re­pu­blica Moldova, filmul observa viata de zi cu zi a unei familii, fara interventia regi­zo­rului, familie alcatuita doar din copii (do­ua fete si un baiat) si tata, caci mama e plecata la munca in Italia. E un film care, prin observarea unei familii de acest tip (cu unul din parinti sau chiar ambii ple­cat/plecati la munca in strainatate), face ana­liza unei intregi societati, caci e un exem­plu foarte sugestiv pentru zeci de mii de astfel de familii din Moldova de din­colo si de dincoace de Prut. Puternic, sen­si­bil, filmul lui Thomas Ciulei ne face sa plon­jam intr-o lume trista, dar care nu-si pier­de speranta. Si ne face sa ne amintim cu amaraciune de entuziasmele podurilor de flori dintre Romania si Moldova de la in­­­ceputul anilor ’90 - cat de in urma au ra­mas ele si cat de tare s-au ofilit florile!

Un alt documentar prezentat la TIFF a fost Nisipuri, de Claudiu Mitcu. Din pa­ca­te, filmul pune prea mult accentul pe un anumit exotism balcanic, in sensul lui cel mai vulgarizator. E vorba de balciul care po­poseste vara prin orasele din sudul tarii si se vrea observational la nivel de traditii si obiceiuri, dar bifeaza cam toate cliseele filmului de gen: limbajul vulgar, pitorescul prost inteles, balcanismul excesiv spe­cu­lat, umorul gros... Nu are nici pe departe fi­netea Podului de flori, ci ramane doar la un prim nivel, superficial de lectura.

Dintre filmele de fictiune, cel mai prost a fost, cu siguranta, Marilena, al lui Mir­cea Daneliuc. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns ne­bunia ce frizeaza patologicul din Le­giu­nea Straina (filmul lui Daneliuc lansat la sfarsitul lui februarie 2008), regizorul se pregateste sa mai lanseze inca un film - Ma­rilena, nu departe ca isterie de prece­den­tul. Cel de fata e parca mai bine in­­che­gat ca Legiunea Straina, dar aceeasi per­manenta agitatie haotica domina doua ore epuizante. Vulgaritatea lui Daneliuc (fil­mul e o ecranizare dupa propriul ro­man) nu are limite, iar nervii urlati la maxi­mum iti consuma la maximum nervii... De­si­gur, Daneliuc vrea sa spuna povestea unei disperari, iar in ultima instanta Ce­ci­lia Barbora exprima foarte bine aceasta dis­perare de femeie agresata din toate par­tile, innebunita de toti masculii aceia in calduri care sar tot timpul pe ea, (femeia) nemaistiind incotro s-o apuce, dorindu-si doar o viata linistita si in siguranta, ca sa-si creasca copilul. Problema e ca Mircea Da­ne­liuc nu reuseste sa traseze granita in­­tre a exprima vulgarul si violenta zilnica si a fi vulgar pe ecran. Marilena e un film pes­tilential si extrem de greu de urmarit - totul e agresiv, de la urletele de pe strada, de acasa, de peste tot si pana la placerile urofile (deja exprimate si-n Sistemul ner­vos) - Marilena hotaraste la un moment dat sa nu mai urineze, ca un mod de au­to­im­punere a suferintei pentru ca Dumne­zeu sa-i indeplineasca dorintele. Obser­vam aici dorinta lui Daneliuc de a face din Marilena o sfanta, o martira a agresiunii zil­nice a societatii in care traieste si-n care traim cu totii, in tara asta care are vo­ca­tia agresiunii, dar cu ce mijloace? Din pa­cate, cu cele ale agresiunii. Daca regi­zo­rul ar sti sa-si faca personajele sa mai si mediteze din cand in cand, in mod si­gur ca filmele lui ar arata cu totul altfel.

Radu Gabrea revine si el cu un film - tot unul de epoca (o poveste din al doilea razboi mondial), vorbit tot in germana - o co­productie romano-maghiara. Calatoria lui Gruber e mai bun decat Cocosul de­ca­pitat, el are un suspans pe care acea ecra­nizare (prea) clasica nu-l avea, sus­pans care tine pe toata durata filmului si care-i da ritm. E vorba, pe scurt, de cau­ta­rea unui doctor (evreu) alergolog din Iasi, de catre un ofiter italian care are proble­me de sanatate, atunci cand ajunge in Mol­dova. Povestea aceasta e mai mult un pretext pentru evocarea unor episoade din timpul razboiului, pe care orice roman verde le neaga cu virulenta: exterminarea evreilor din Moldova. Romania si-a au­to­creat aura de proteguitor al evreilor in al doilea razboi mondial, dar lucrurile n-au stat decat (foarte) partial asa - Romania n-a facut exceptie de la exterminari, ci poa­te doar de la zelul altor tari din Euro­pa. Calatoria lui Gruber e un film care are si forma, si fond.

Un film interesant e Elevator, de Geor­ge Dorobantu - film cu buget extrem de mic, ecranizare dupa o piesa romaneasca de teatru (scrisa de Gabriel Pintilei), una din­tre acele piese destul de sterile (ca cea mai mare parte a dramaturgiei roma­nesti contemporane) si care in teatru nu spu­ne aproape nimic (ea a fost pusa in sce­na in Bucuresti in doua montari, in 2005, la Teatrul Luni si la Teatrul Foarte Mic). Filmul Elevator reuseste sa faca ceea ce nu poate face teatrul Elevator si e un bun exemplu al faptului ca filmul, cu mijloacele sale de exprimare estetica, poa­­­te reusi acolo unde teatrul esueaza. Punc­tul forte e suspansul si sentimentul infio­ra­tor de claustrare (pe care niciunul din cele doua spectacole nu-l redau). E un ex­pe­riment demn de mentionat si dovada ca se poate face film de calitate cu bani foarte putini.