Zece ani de război în Afganistan

Pentru Statele Unite, războiul din Afganistan a durat mai mult decât oricare altul din trecut. Sondaje recente de opinie au indicat că două treimi dintre americani consideră că războiul din Afganistan nu merită continuat. Trei sferturi dintre americani speră că preşedintele Barack Obama va ordona o reducere substanţială a trupelor SUA din Afganistan începând din vara anului 2011 şi va transfera responsabilitatea pentru securitate guvernului afgan în 2012, aşa cum a promis în 2009. Până acum, peste 1.500 de militari americani şi-au pierdut viaţa în Afganistan. Alte mii au fost grav răniţi. Zeci de mii de afgani, loialişti, insurgenţi şi civili, au fost ucişi, răniţi sau încarceraţi. Războiul din Afganistan, declanşat iniţial ca o acţiune de „pedepsire“ a talibanilor pentru găzduirea teroriştilor din Al Qaeda, a devenit o calamitate majoră. Asasinarea recentă a lui Osama Bin Laden în Pakistan de către forţele speciale americane a dat amploare intenţiilor NATO de negocieri cu talibanii pentru încheierea conflictului.

Războiul din Afganistan şi-a pierdut susţinerea publicului american din cauza declaraţiilor oficiale neverosimile, a ambiguităţii obiectivelor enunţate de autorităţi şi mai ales din cauza mistificării continue a rolului trupelor NATO în Afganistan. Pentagonul, mass-media şi unii politicieni au încercat să convingă publicul american că războiul din Afganistan nu este un război real cu scopul de a ucide, incapacita sau captura cât mai mulţi oponenţi, ci un fel de acţiune benevolentă de reconstituire a unei naţiuni confuze cu intenţia de a servi populaţia, de a asigura securitatea locuitorilor şi de a restaura stabilitatea regională.

În decursul războiului, liderii afgani s-au îmbogăţit personal prin acţiuni flagrante de corupţie, prin delapidarea fondurilor alocate de coaliţia NATO pentru reconstrucţie şi prin nepotism. Hamid Karzai a fost reales în 2009 ca preşedinte al Afganistanului prin alegeri fraudate. Guvernul actual de la Kabul, dezbinat, corupt şi incompetent, nu beneficiază de legitimitate, respect şi loialitate din partea populaţiei afgane.

Menţinerea trupelor străine în Afganistan necesită fonduri imense. Pentru cei 100.000 de militari americani în Afganistan, Statele Unite cheltuiesc în jur de 120 de miliarde de dolari anual. Alte miliarde sunt necesare pentru trupele din ţările NATO aliate cu SUA. Cu toate acestea, conform principiilor războaielor de contrainsurgenţă, numărul actual al militarilor coaliţiei din Afganistan este departe de a fi suficient pentru „pacificarea“ ţării.

Până acum, războaiele din Irak şi Afganistan au costat statul american 1.300 de miliarde de dolari. Pentru menţinerea forţelor de securitate ale guvernului afgan, create sub oblăduirea, dotarea şi instruirea NATO, sunt necesare alte sume importante de bani. Pentru întreţinerea celor 170.000 de soldaţi şi 130.000 de poliţişti afgani sunt necesare 6 miliarde de dolari anual.
Programele naţionale de asistenţă socială din SUA, dotarea armatei şi operaţiunile militare americane în străinătate au creat o datorie statală exorbitantă de 14.500 de miliarde de dolari. Dobânda la această datorie este copleşitoare. Numai în 2011, deficitul bugetar al SUA va creşte cu alte 1.000 de miliarde de dolari. Experţii americani în probleme militare, economice şi de securitate au avertizat publicul şi guvernul că SUA nu vor putea să continue să cheltuiască fonduri uriaşe împrumutate, fără să falimenteze statul.

Congresmeni sceptici, specialişti în contrainsurgenţă şi analişti în probleme de securitate afirmă că războiul din Afganistan nu poate fi „câştigat“ militar, că retragerea trupelor de ocupaţie este inevitabilă şi că prelungirea prezenţei militarilor străini în Afganistan este, de fapt, în devafoarea unei rezoluţii finale. Având cunoştinţe limitate despre configuraţia tribală a ţării, necunoscând istoria şi politica locală, tradiţiile, obiceiurile şi limba localnicilor, armata de ocupaţie a NATO nu are cum să conteze pe colaborarea sinceră şi loialitatea afganilor paştuni. Naţionalismul fervent al afganilor şi resentimentele faţă de trupele de ocupaţie nu pot fi ignorate.

Din ce în ce mai mulţi oficiali şi experţi influenţi de la Washington afirmă că, deoarece Afganistanul nu are mare importanţă strategică pentru America, continuarea războiului nu este justificată, că invazia ţării a fost o eroare monumentală şi că războiul trebuie sfârşit curând prin negocieri cu insurgenţii talibani. Într-adevăr, talibanii nu au iniţiat acţiuni de terorism împotriva occidentalilor, nu au ambiţii în afara Afganistanului şi nu au fost deosebit de ataşaţi de Al Qaeda. Mai puţin de 100 de membri ai organizaţiei Al Qaeda au rămas în Afganistan. De mult mai mare importanţă strategică pentru America este Pakistanul, un stat cu o populaţie de 180 de milioane de musulmani evlavioşi şi profund antiamericani. Posesor de arme nucleare, Pakistanul este prioritar preocupat de conflictul „existenţial“ cu India.

Interesele de securitate ale SUA şi ale Pakistanului în Afganistan nu coincid. Liderii de la Islamabad au menţinut relaţiile cu talibanii afgani ca să-şi asigure influenţa în Afganistan, după retragerea trupelor NATO. La 3 mai 2011, forţe speciale americane, acţionând în Pakistan fără consultări prealabile cu autorităţile pakistaneze, l-au asasinat pe Osama Bin Laden. Serviciile de securitate pakistaneze l-au găzduit şi l-au protejat mulţi ani pe Bin Laden, convinşi fiind că, atâta vreme cât el este în viaţă, americanii vor continua să furnizeze miliarde de dolari armatei pakistaneze. În trecut, activitatea „independentă“ a serviciilor secrete americane în Pakistan a creat reacţii extrem de ostile din partea oficialilor pakistanezi. Agenţi CIA au fost prinşi, expuşi şi ostracizaţi. Unii lideri de la Islamabad sunt convinşi că aceşti agenţi colectează informaţii strategice, recrutează persoane influente din armată şi din viaţa politică pakistaneză şi încearcă să creeze diversiuni prin care să sugereze că terorişti antioccidentali ar putea avea acces la materiale fisionabile din dotarea armatei pakistaneze. Ceea ce ar justifica măsuri drastice din partea americanilor, ca să asigure denuclearizarea Pakistanului. Cu toate ajutoarele militare şi financiare acordate anual Pakistanului de la Washington, Islamabadul este refractar să servească prioritar interesele americane în regiune.

Preşedintele afgan Karzai, imprevizibil, a devenit cu timpul antioccidental. El este convins că singura cale de a rezolva conflagraţia din Afganistan este o înţelegere cu insurgenţii talibani. Încă din 2007, el a avut contacte cu liderii talibani. Karzai crede că negocieri cu participarea ţărilor vecine, mai ales Pakistan şi Iran, ar crea condiţii favorabile pentru un acord politic, ar facilita participarea talibanilor la procesul de guvernare şi ar duce la pacificarea Afganistanului. El a declarat categoric şi repetat că „trupele internaţionale trebuie să-şi sisteze operaţiunile din Afganistan“.

Americanii sunt convinşi că, dacă trupele internaţionale ar părăsi brusc Afganistanul, Guvernul Karzai s-ar prăbuşi în câ­teva săptămâni sau luni. Ei cred că preşedintele afgan este istovit, iraţional sau sfătuit în mod absurd.

Lipsa de respect a afganilor pentru guvernanţii corupţi de la Kabul, dilema nerezolvată a adăposturilor talibane din Pakistan şi deteriorarea susţinerii publicului din ţările NATO pentru continuarea războiului din Afganistan, fiind probleme persistente, sugerează că „victoria“ NATO împotriva insurgenţilor talibani rămâne problematică. Asasinarea lui Bin Laden ar putea facilita desprinderea insurgenţilor afgani de teroriştii Al Qaeda. Presiunile interne din ţările NATO pentru retragerea trupelor proprii din Afganistan vor deveni covârşitoare. Strategia „ieşirii“ este incertă.

Negocierile cu insurgenţii şi participarea statelor din vecinătate oferă o oarecare şansă de aplanare a conflictului. Prelungirea nedefinită a situaţiei actuale nu este sustenabilă. Mai curând sau mai târziu, modificarea strategiei, redefinirea „misiunii“ şi reevaluarea realistă a situaţiei vor deveni imperative. //

Citeste si despre: Afganistan, Pakistan, Al Qaeda, NATO, democratizare.