Vremuri grele

Va fi capabilă Europa să formuleze o reformă de adâncime, se va lăsa ea pradă vechilor demoni sau va deveni un tărâm decadent despre a cărui mărire vor mai şti în viitor doar câţiva istorici?

Trăim vremuri grele. Vor veni altele şi mai grele, cred mulţi. Nu mă refer numai la nenorocita noastră ţară, în care legile nu ţin mai mult de o zi, unde un senator prevaricator iese (nejudecat) din puşcărie spre a se lăfăi pe fotoliul din Senat, unde un deputat european filmat luând mită ţine conferinţe despre „excepţionalismul (?) corupţiei româneşti“ şi se agaţă de scaunul său de la galerie ca naufragiatul de scândura vasului; nu vorbesc despre ţara săracă şi sărăcită, de oamenii care acceptă sacrificiile fără să sufle, în timp ce o minoritate obraznică de parveniţi şi foşti colaboraţionişti se lăfăie în lux şi prost gust. Nu vorbesc despre ţara care se întinde pe 7% din teritoriul UE şi produce 1% din venitul ei. Nici despre acea „ţară tristă plină de umor“ evocată aievea de poet şi care tot aşa rămâne. Nu: vorbesc despre acea parte a Orbis Terrarum – căreia îi aparţinem cu toate defectele noastre în chip legitim – un continent care poate pretinde că a născut cea mai eminentă cultură pe care a dat-o umanitatea, a cărei forţă de pătrundere şi voinţă de putere – adesea nu lipsită de cruzime – a unificat planeta; un continent a cărui prelungire naturală, SUA, este şi azi prima putere a lumii. Uniunea Europeană – această entitate dinamică, în creştere – are vocaţia să adune între graniţele sale toată suprafaţa din Laponia până în Canare, inclusiv acele zone în care până nu de mult se desfăşura un conflict sângeros şi absurd. UE, a cărei ascensiune părea să nu mai poată fi oprită, se găseşte azi pe marginea prăpastiei; descoperirea este aproape bruscă; cobele îi vestesc moartea, se întreabă dacă euro va mai exista de Crăciun. Conducătorii cei mai de vază, autorii până mai ieri ai unor comunicate triumfaliste, au intrat în alarmă. Nu este zi în care ei să nu se adune, la Bruxelles, la Strasbourg, la Bonn sau la Paris. De acum încolo, este greu de conciliat spusa adevărată cu voinţa de-a nu trezi panica.

Ce s-a întâmplat? Este nevoie să urcăm ceva mai departe în timp spre a înţelege. Este nevoie de un anumit curaj spre a mărturisi ce apare azi ca nemărturisibil.

Ordinea democratică

A fost odată comunismul. A fost odată un regim care pretindea că acţionează în numele dreptăţii. O utopică pretenţie care a costat enorm. Niciodată nu a fost mai adevărat dictonul latin: summm jus summa iniuria (suprema dreptate este suprema nedreptate). În numele luptei pentru dreptate şi egalitate s-a instalat tirania, au fost ucişi sau au murit de foame zeci de milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi erau „exploataţii“, nu „exploatatorii“. Acest regim cumplit, sângeros, liberticid a generat o „nouă clasă“ de birocraţi atotputernici, activişti şi membri ai serviciilor secrete. La un moment dat, nu a mai făcut faţă concurenţei istorice: s-a prăbuşit ca un castel de cărţi.

Dar acest regim care nu se putea ţine pe propriile-i picioare în ciuda teroarei, acest regim de nesuferit la el acasă a dus, tocmai acolo unde NU a reuşit să se impună, la schimbări benefice. Primejdia răsturnării ordinii sociale a impus guvernelor un program de reforme. Concediile plătite, salariul minim, ajutoarele de şomaj, asigurările medicale pentru toţi, faptul că în Europa Occidentală (şi mai apoi în Uniunea Europeană) nimeni nu a mai putut să cadă în mizeria absolută au devenit realităţi pentru a face faţă sfidării şi ameninţării impuse de regimurile comuniste. Desigur, evoluţia tehnologică a făcut ca productivitatea muncii să crească enorm, înlesnind prestaţiile sociale. Dar pare cert că, fără şantajul revoluţiei, ar fi fost greu de imaginat că prosperitatea şi drepturile sociale din Occident ar fi ajuns ce au ajuns.

În acelaşi timp, pe măsură ce dreptatea socială progresa în ţările necomuniste, acestea din urmă se afundau în dificultăţi. Corupţia, lipsa de motivaţie în muncă, ispita de a-şi întinde influenţa tot mai departe au făcut ca sistemul să intre în decadenţă. Obligat de logica lui imperială de-a accepta cursa înarmării, „lagărul socialist“ a iniţiat cheltuieli militare enorme, care i-au dat lovitura de graţie.

Ordinea democratică putea acum să domine Universul. Profeţii zilei anunţau chiar sfârşitul acelui coşmar ce s-a numit „Istorie“. Lumea se putea preface într-o imensă piaţă, un ocean pacific pe care mărfurile aveau să circule nestingherite, aducând fericirea cetăţenilor Planetei.

Nevoi şi dorinţe

Acum douăzeci de ani s-a dizolvat Uniunea Sovietică, ultimul eveniment dintr-o serie care începuse cu dărâmarea Zidului Berlinului. Cealaltă putere comunistă – China – s-a transformat din duşman în partener comercial. În euforia produsă de acest succes istoric, puţini trebuie să fi fost cei care au perceput primejdia istorică de-a nu mai avea un adversar valabil.

Atunci a ieşit în evidenţă universalitatea unei trăsături psihologice pe care a pus-o în evidenţă cu un secol în urmă psihanaliza: caracterul nesfârşit al dorinţei, a animalului numit om. Există o diferenţă între nevoi şi dorinţe. Nevoia are limite, care sunt cele ale fiziologiei. Dorinţa e nesfârşită, creşte pe măsură ce se satisface. Se autogenerează. În ordinea economică, câştigul imediat, maximalizat, fără nicio consideraţie pentru dezvoltarea durabilă, pentru bunăstarea generaţiilor care au să urmeze, pentru locuitorii cei mai dezarmaţi ai pământului, pentru limitele resurselor terestre a căpătat o prioritate absolută. În această euforie generalizată, lipsită acum de orice frâu,
s-a continuat să se acorde banii pentru ajutoare. La un capăt, a continuat politica socială generoasă, la celălalt s-a dezvoltat o economie speculativă. Speculaţia financiară a luat-o înaintea industriei, cea din urmă devenind sclava celei dintâi. Acţionarii, acea masă anonimă de economisitori, şi-au impus autoritatea conducătorilor tehnici ai întreprinderilor, hotărând o politică bazată pe profitul imediat şi maxim.
Copiii vor totul fără nicio întârziere. Clasa de speculanţi care domină azi lumea are psihologia unor copii de trei ani. Sunt, însă, copii care dispun de puteri considerabile, care sunt capabili să domine lumea.

Vechii comunişti, reciclaţi peste noapte ca speculanţi, îşi dau mâna cu vechii capitalişti. Parfazându-l pe Lenin, care spunea că „Imperialismul este stadiul cel mai înalt al capitalismului“ (după care urma prăbuşirea capitalismului, dar aici s-a înşelat, cel puţin vremelnic), putem afirma azi că neoliberalismul devine stadiul cel mai înalt al comunismului, abandonarea cinică a oricărui ideal, fie el şi simulat.

Se auzeau voci care atrăgeau atenţia asupra cursei spre prăpastie. Au existat avertismente, au existat crize: explozia bulei informatice în anii ‘90, a celei imobiliare la începutul anilor 2000, criza financiară din 2008, când s-au prăbuşit câ­teva bănci mitice aflate deasupra oricăror bănuieli de insolvabilitate... Nu s-a luat nicio măsură decisivă, s-a făcut bilanţul profiturilor şi al pierderilor, s-a mers mai înainte. Churchill spunea că oamenii se împiedică uneori în scrupule – şi cad; dar, de cele mai multe ori, se ridică şi îşi continuă drumul.

Au trecut trei ani de la criza bancară. Acum suntem într-o nouă fază. Are un nume foarte frumos: criza datoriilor suverane. Altfel spus, statele nu mai sunt în măsură să-şi onoreze obligaţiile nici faţă de cetăţenii lor, nici faţă de băncile care le-au împrumutat bani. Cu această ocazie, se descoperă vinovatul: moneda unică, euro. Nu vom intra aici în consideraţii care ne depăşesc, dar putem spune totuşi că este de un cinism neobişnuit să ni se servescă abia acum, nouă, muritorilor de rând, argumentul care a făcut Marea Britanie să refuze intrarea în sistemul euro: o monedă comună fără un buget comun este o imposibilitate. Iar statele europene din sistemul euro nu au un buget comun şi nici nu pot avea un astfel de buget, fără să renunţe într-o mult mai mare măsură la suveranitatea lor. Cu alte cuvinte, se recunoaşte slăbiciunea politică a proiectului european, caracterul improvizat, utopic şi birocratic al acestei construcţii.

Europa este ameninţată să explodeze. Întreaga politică europeană după al doilea război mondial a fost construită pe ideea unei Europe Unite, pe eliminarea potenţialelor conflicte pe continent. Europa de azi este un uriaş: dacă ar fi o ţară, ar fi a şaptea din lume ca suprafaţă. Ar fi a patra ca populaţie. Iar în ceea ce priveşte produsul intern brut, ar fi prima ţară din lume, înaintea SUA. (Eurozona singură ar fi a doua, în urma Statelor Unite). De pe acum, simptomele grave ale crizei europene provoacă un formidabil dezechilibru mondial. China, al cărei prim partener este Europa, se resimte deja de criza Uniunii prin creşterea şomajului şi închiderea de uzine.

Salvarea Europei este, aşadar, o operaţie similară cu repararea unui avion în aer: dificilă, dar trebuind cu orice preţ să fie încercată – eşecul reparaţiei primejdioase pe un aparat în zbor duce la distrugerea aeronavei şi la moartea ocupanţilor ei.

Oricât de catastrofală şi generatoare de dezastre ar fi descompunerea Uniunii Europene, ea nu ar rămâne totuşi decât o parte din criza mondială. În special, criza nu ocoleşte Statele Unite, cu uriaşa ei datorie externă. De aceea, a gândi viitorul Europei revine la a gândi viitorul omenirii, la a medita asupra unei profunde schimbări a existenţei noastre colective.

Voinţă pentru reforme?

Conferinţa de la Bruxelles din 7 decembrie a fost asemenea muntelui care a născut un şoricel. Sabotaţi de mereu euroscepticul Regat Unit, şefii de state au decis să adopte o politică fiscală mai riguroasă. Că trebuie să ne aflăm în pragul dezastrului pentru a incita administraţiile fiscale să-şi facă datoria este deja îngrijorător. Putem spune: mai bine prea târziu decât niciodată. Totuşi, esenţa răului nu este afectată de astfel de măsuri minimaliste. Şi putem să ne întrebăm dacă există o adevărată voinţă de reforme.

S-a spus în repetate rânduri că Europa, spre deosebire de Statele Unite, a instaurat statul social, ceea ce a ruinat finanţele publice. Lucrul este în bună parte adevărat. În multe ţări europene poţi ieşi la pensie după zece ani, în anumite condiţii, nu foarte greu de îndeplinit. Chiar în România postcomunistă politica de pensionări de boală pe motive slab întemeiate a continuat. Dar a da vina pe săraci şi pe pretenţiile lor excesive este nu numai nedrept, dar şi fals. La cealaltă extremă, s-a dezvoltat o economie speculativă desemnată pe bună dreptate ca „economie de cazinou“. Aceşti bani, deseori fictivi, au foşti sustraşi economiei reale.

Nicolas Hayek (decedat în 2010) a fost unul dintre cei mai creatori industriaşi elveţieni. Când industria de ceasuri a Elveţiei era în pragul falimentului, a salvat-o; i-a dat o nouă vitalitate, fabricând ceasul Swatch, care a avut un succes universal. Grupul Hayek a devenit numărul unu mondial al branşei. În 2008, Hayek a criticat puternic sistemul bancar şi mediile financiare. Pentru el, băncile „distrug bogăţia“, în timp ce „economia reală“ le creează. Hayek a adăugat că „motivaţia şi interesele mai multor grupuri financiare care ne cumpără acţiunile sunt altele decât ale noastre. Ei vor doar să câştige bani, repede şi cu orice preţ“.

Politicienii care guvernează azi Europa propun o terapie a bolii grave de care suferim bazată exclusiv pe măsuri contabile şi fiscale. Nu se aduce nicio atingere supremaţiei sistemului bancar. El este bazat aproape exclusiv pe speculaţie. Economia reală despre care vorbeşte Hayek, adică economia creatoare de bunuri şi de muncă, este mereu pe planul al doilea. Sentimentul pe care îl avem este neputinţa. „Fetişismul banului“ despre care vorbea odată Karl Marx este mai mult decât oricând predominant. Banii atrag banii într-o reproducţie fără sfârşit. O astfel de evoluţie este profund nesănătoasă şi nu poate duce decât la dezastru. Dacă banii nu sunt în mod expres consacraţi operelor de caritate, nu este mai puţin adevărat că creditul ar trebui să stimuleze economia reală, adică producerea de bunuri, cercetarea ştiinţifică, păstrarea sănătăţii şi progresul medicinei. Din păcate, atât timp cât bancherii vor dirija lumea, altele vor fi priorităţile.

Este propriu-zis uimitor că grupul producătorilor şi al oamenilor de ştiinţă adoptă un profil atât de jos în împrejurările actuale. De ei depinde viaţa noastră, iar ei, adevăraţii creatori, sunt reduşi la rolul de subalterni. Dar nu intră mulinaţionalele în aceeaşi logică speculativă atunci când, de exemplu, Monsanto fabrică plante sterile care nu pot fi folosite pentru reînsămânţare, ceea ce îi obligă pe agricultori să recumpere seminţe în fiecare an? Exemplele s-ar putea înmulţi.

Nevoia de o idee diriguitoare

Fragmentarea UE va alimenta izolaţionismele. Marea Britanie a dat un exemplu în acest sens: premierul Cameron a condiţionat semnarea protocoalelor propuse de Germania şi Franţa de o clauză care să scutească City-ul londonez de aceste eventuale rectificări. El a acţionat, a spus un deputat englez, „nu ca un premier britanic, ci ca unul al City-ului“. Totuşi, Cameron este aprobat de britanici: un sondaj arată că 62% dintre cetăţenii Regatului Unit vor ieşirea din UE!

Naţionalismele renasc pretutindeni. Este abia un amănunt dacă ele au un caracter naţional-bolşevic sau unul fascist. „Revoluţiile conservatoare“ sunt praf în ochii lumii şi nu pot genera decât teroare şi mizerie. Ele nu conţin nicio idee nouă şi nu pot sluji decât voinţei de putere a unor demagogi. Dizolvarea Uniunii Europene ar încuraja naţionalismul, ar reaprinde antagonismele tribale.

Ceea ce poate salva Europa nu este repunerea pe roate a economiei prin măsuri de poliţie fiscală. Contabilii şi inspectorii de impozite nu vor mântui continentul nostru, oricât de folositoare ar fi munca lor. Europa are nevoie de o idee diriguitoare. Această idee este aceea a abandonării mercantilismului căruia îi facem faţă. Cei ce trebuie să gândească noua faţă a unei Europe productive şi creatoare sunt liderii industriilor şi colaboratorii lor, eliberaţi de complicitatea cu marea finanţă. Sunt oamenii de ştiinţă, beneficiind de o totală libertate de gândire. Sunt filosofii, punând conceptele în slujba ideii de dezvoltare durabilă, de reorganizare a umanităţii, nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Sunt, în genere, elitele în slujba prefacerii lumii. Împingerea către periferie a banului este strategia de dorit. Banul rămâne instrumentul preţios al schimbului de bunuri. Dar el nu poate, nu trebuie să fie un scop în sine.

Care sunt şansele de reuşită ale unei astfel de schimbări radicale a societăţii? De obicei, primenirea se realizează doar prin mari răsturnări sociale, prin revoluţii şi războaie.

Preţul înnoirii unei societăţi a fost, mereu, în istorie, dureros şi enorm. Este probabil că ne aşteaptă mari încercări. Dar nu se poate spera că am păşit într-o epocă a raţiunii triumfătoare în care ideile se impun şi altfel decât prin violenţă? Mi-e greu să răspund.

Şi mai este concurenţa. Fără să mai vorbesc de vitalitatea de care dau dovadă China, India, trebuie să ne gândim la virtualităţile Asiei Centrale, la faptul că Siberia este susceptibilă să fie colonizată de sute de milioane de oameni. Niciodată omenirea nu va renunţa la concurenţă şi la lupta pentru putere şi cei slab înarmaţi vor pieri.

Paul Valéry observa, privind un glob pământesc, că Europa nu este decât un mic cap al Asiei, al uriaşei Asii. Acest insignifiant promontoriu a generat timp de secole ideile care au dominat universul uman, au unificat, prin pace şi război, prin bine şi rău, lumea. Intrăm în era declinului ireversibil al Europei? Istoria a mai cunoscut exemple de imperii care au pierit, în a căror vatră pasc cai sălbăticiţi şi suflă vântul. Sau Europa va fi încă o dată laboratorul viitorului, fermentul unei noi ordini bazate pe progres, dar şi pe respectarea Naturii? Va fi capabilă Europa să formuleze o reformă de adâncime, se va lăsa ea pradă vechilor demoni sau va deveni un tărâm decadent despre a cărui mărire vor mai şti în viitor doar câţiva istorici?

(Subtitlurile aparţin redacţiei)

Cuvinte cheie: pact fiscal, politici economice, piata financiara, criza euro.finantare, comert