Vot, alegere şi democraţie

Istoria regimurilor politice româneşti, în secolul şi jumătate de după adoptarea Regulamentelor Organice, este o istorie a votului. Modul în care se organizează relaţia dintre reprezentare şi electorat, maniera în care se instituie mecanismul menit să dea semnificaţie suveranităţii naţionale sunt dimensiuni pe care nicio radiografie a modernităţii autohtone nu le poate ignora. Temele centrale pe care le evocă dilemele votului (de la alternativa monocameralism / bicameralism până la clasica interogaţie privind dezirabilitatea votului universal) sunt cele în funcţie de care se va structura câmpul politic românesc, vreme de aproape două veacuri. De aici, oportunitatea unui demers care să fie centrat pe explorarea acestui teritoriu al arheologiei reprezentării politice.

Din această perspectivă, ce reuneşte precizia documentării istorice cu rigoarea raţionamentului de ştiinţă politică, demersul lui Cristian Preda din Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent rămâne unul exemplar, intelectual şi metodologic. Ceea ce distinge sobra analiză a lui Cristian Preda, analiză care se naşte din trunchiul prelegerilor universitare, este angajamentul în favoarea libertăţii şi a domniei legii. Timbrul lui Cristian Preda este în acest volum, ca şi în cele care îl precedă, timbrul unui liberal clasic, din linia ilustră a reflecţiei franceze. Ceea ce respinge Cristian Preda, iar aceste opţiuni transpar în text, este aliajul, modern, de populism şi de manipulare electorală. Separaţia puterilor în stat şi limitarea guvernământului vor fi sacrificate în numele unui nebulos apel la popor, apel care nu este decât un alt nume pentru tiranie. Documentată şi lipsită de ornamente stilistice excesive, cartea lui Cristian Preda este o probă a maturităţii pe care o atinge ştiinţa politică românească, disciplină chemată, odată cu acest studiu, să interogheze un teritoriu vast şi provocator conceptual.

Alegând ca limită cronologică inferioară anul 1831, Cristian Preda urmează o tradiţie ilustră a istoriei ideilor politice româneşti. De la I.C. Filitti până la Vlad Georgescu, o serie impresionantă de contribuţii au relevat natura de autentic laborator de inventare a modernităţii pe care o deţin Regulamentele. Citite fără acea patimă care a marcat generaţia lui Kogălniceanu şi Brătianu, ele apar drept punct de inflexiune şi ocazie de a introduce, oricât de timid, rudimentele statalităţii de tip occidental. Detaliile pe care autorul le recuperează, examinând aceste prime alegeri, sunt departe de a fi doar note de pitoresc oriental. Ele sunt o mărturie de primă importanţă, relevând originile unui proces de organizare a suveranităţii naţionale. Adunările Regulamentare şi mediul care se naşte în jurul lor sunt responsabile pentru impunerea unei mentalităţi eminamente moderne. Depoziţiile călătorilor şi diplomaţilor occidentali semnalează, simbolic, dincolo de crusta supravieţuirii Vechiului Regim, naşterea unei noi vieţi publice. A unei vieţi publice pentru care ideile de opoziţie, contestare şi dezbatere sunt naturale. Delimitarea, oricât de timidă, de autoritatea omnipotentă debutează acum, în anii de după 1831.

Nu este întâmplător că unul dintre corifeii acestei mişcări de opoziţie, Ion Câmpineanu, îi oferă lui Cristian Preda sintagma memorabilă pe care o plasează pe frontispiciul cărţii sale. Profetic şi matur, textul constituţional şi politic al lui Ion Câmpineanu introduce viziunea modernă a reprezentării. Imaginea unui deputat care să dea glas vocii naţiunii este cea pe care o impune Ion Câmpineanu. Dincolo de eşecul mişcării şi de inconsecvenţele personajului politic, reflecţia lui Ion Câmpineanu este o bornă care marchează imaginarul generaţiei de la 1848. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât paşoptismul este chemat să se confrunte cu provocările generate de decupajul corpului electoral. Odată intrată în vocabularul românesc, suveranitatea se află în căutarea acelei naţiuni ideale de cetăţeni şi de votanţi. Este aceasta o căutare care debutează la 1848, pentru a nu se sfârşi cu adevărat niciodată în spaţiul românesc.

În egală măsură, deceniile care urmează mişcării de la 1848 sunt cele pe parcursul cărora se conturează marea dezbatere care modelează secolul XIX românesc. Tensiunea dintre votul mai mult sau mai puţin universal, pe de o parte, şi logica cenzitară, pe de altă parte, este cea fără de care clivajele ideologice ale României monarhiei constituţionale nu pot fi înţelese cu adevărat. Ecou al îndoielilor fecunde de la 1848, intervenţiile din Constituanta de la 1866 sunt legate de această interogaţie paneuropeană reprezentată de urgenţa definirii electorale a naţiunii. Opţiunea pentru colegii, realizată acum, supravieţuieşte până la 1917. Odată cu aceste noi colegii, se naşte o practică electorală. În marginea ei, se dezvoltă, în mod gradual şi consistent, corupţia politică, legată inextricabil de manipularea votului şi de distribuirea mandatelor în adunări. Pitoreşti, alegerile de vot cenzitar nu sunt mai puţin disputate la nivelul unei societăţi obsedate de politic şi de clientelism.

Examinată atent, istoria narată de Cristian Preda este departe de a fi o poveste cu final fericit. Anii dintre 1918 şi 1938 nu sunt acel „happy end“ generat de aplicarea unui principiu eliberator, votul universal. În aceeaşi măsură în care sistemul de vot se schimbă, în acelaşi grad manipularea electorală şi preeminenţa puterii executive rămân nealterate. Pluralismul politic autentic din intervalul interbelic nu conduce, automat, la instituţionalizarea alegerilor libere. Simptomatic, odată primul scrutin postbelic consumat, scrutin ce generează o majoritate antibrătienistă în Camere, logica exprimării libere a naţiunii va fi abandonată. Legea electorală şi mai apoi arbitrariul regal vor compromite, definitiv, acest principiu al transparenţei politice.

Şi totuşi, dincolo de limitele evidenţiate de o lectură eliberată de lentila mitizantă, epoca dintre 1918 şi 1938 propune o gramatică diferită de cea pe care o ilustrează tiraniile carlistă şi antonesciană. Ceea ce uneşte, dincolo de diferenţe, aceste două regimuri este neîncrederea, programatică, în limitarea puterii şi în controlul democratic al votului liber exprimat. Mesianismul se traduce, invariabil, în recursul la plebiscit. Lunga ucenicie întru sclavie a naţiunii române debutează odată cu aceste momente ce compromit patriotismul, prin contaminare etnocratică şi tribalistă. Era dintre 1938 şi 1944 inaugurează şi un cadru al cultului Conducătorului - peste câteva decenii, Nicolae Ceauşescu nu va ezita să recicleze unele dintre aceste teme ideologice.

Experimentul comunist este interogat, minuţios, în cercetarea lui Cristian Preda. Constituirea unanimităţilor nu este doar efectul terorii de stat, ci este şi rezultanta unei viziuni ce exaltă egalitarismul orb şi nivelarea antropologică. Ceea ce părea mai degrabă o paranteză grotescă, la nivelul anului 1990, este în realitate punctul de plecare al postcomunismului. Elitele care domină procesul de inginerie constituţională la 1900/1991 nu au nimic în comun nici cu viziunea constituţionalismului occidental, nici cu linia libertăţii autohtone. Spiritul lor, fascinat de unanimitate şi mefient faţă de ideea însăşi de opoziţie, este unul sedimentat în deceniile de democraţie populară şi socialistă. Examenul istoric este, în acest context, o cale de a înţelege viitorul care se clădeşte în libertate. Aplicată şi pasionată în apărarea profesiunii de credinţe liberale, cartea lui Cristian Preda continuă un şantier de investigare şi pune bazele unei dezbateri viitoare. //

// CRISTIAN PREDA
// Rumânii fericiţi. Vot şi putere, de la 1831 până în prezent
// Editura Polirom, Iaşi, 2011

Cuvinte cheie: politica, alegeri, Cristian Preda, istoria electorala