Visul celtului

„Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-au dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul, denunţându-i abuzurile.“

Mario Vargas Llosa a declarat că munceşte de trei ani la documentarea şi scrierea romanului Visul celtului, primul apărut după primirea Premiului Nobel pentru Literatură, în toamna anului trecut. „Nu-mi aduc aminte unde am citit pentru prima oară de existenţa acestui personaj, dar era prezent în biografia lui Joseph Conrad. La început mi-a stârnit curiozitatea pentru că el a fost în Amazonia, în partea peruană a Amazoniei. Am început să strâng informaţii despre el şi, încetul cu încetul, subiectul m-a prins. Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-au dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul, denunţându-i abuzurile. În plus, Casement este o personalitate care-i intrigă în continuare pe irlandezi, având în vedere presupusa sa homosexualitate, nici acum nu ştii dacă adevărată sau inventată de serviciile secrete britanice pentru a-l discredita.“ Romanul istoric este o incursiune plină de savoare, dar parcă aceasta este mai puţin intensă decât a celorlalte romane istorice scrise de Llosa, precum Războiul sfârşitului lumii sau Sărbătoarea Ţapului, poate şi pentru că Llosa iese din cadrul său natural, familial şi fertil, America de Sud, şi se aventurează într-o incursiune profund europeană. Din acest motiv, culorile sunt mai estompate, ultimul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură concentrându-se asupra redescoperirii complexei personalităţi şi aventuroasei vieţi a lui Roger Casement, întreprindere deloc facilă, având în vedere coordonatele atât geografice, cât şi emoţionale şi politice între care a evoluat Casement. Dar cine a fost acest personaj istoric complet necunoscut în spaţiul cultural românesc?

Roger David Casement (versiunea irlandeză Ruairi Mac Easmainn) s-a născut la 1 septembrie 1864 într-o mică localitate lângă Dublin. Tatăl său era protestant, ofiţer într-unul dintre regimentele britanice care aveau garnizoana în Irlanda, cu origini ulsteriene. Mama lui, Anne Jephson, era probabil irlandeză catolică, altfel nu se explică de ce la vârsta de 3 ani l-a botezat catolic. La vârsta de 13 ani a rămas orfan, fiind crescut în orăşelul Ballymena de rudele sale protestante din Ulster, iar la 16 ani a fost angajat în serviciul administrativ al unei companii maritime din Liverpool. Roger Casement a intrat apoi în serviciul diplomatic britanic, ajungând consul al Marii Britanii în portul congolez Boma. În 1903 a fost mandatat de către guvernul britanic să ancheteze situaţia drepturilor omului din statul liber Congo, care avea un statut juridic unic, căci în mod formal nu era colonie belgiană, ci fusese oferit, în 1885, direct Regelui Leopold al II-lea, care îi storcea bogatele resurse (în special cauciuc). Raportul lui Casement asupra relelor tratamente la care era supusă populaţia neagră a dus până la urmă la înlăturarea statutului ambiguu şi transformarea Congoului în colonie a Regatului Belgiei. În 1906, Casement a fost numit consul în Brazilia, mai întâi la Para, apoi în Santos, sfârşindu-şi misiunea acolo drept consul general la Rio de Janeiro. Şi aici a făcut parte dintr-o comisie care a cercetat exploatarea sălbatică a populaţiilor indigene de către Peruvian Amazon Company, controlată de omul de afaceri Juan C. Arana, unul dintre regii (sau mogulii) cauciucului din provincia peruană Putumayo, aflată la graniţa cu Columbia.

Raportul său despre crimele şi ilegalităţile care aveau loc în vasta regiune controlată în exclusivitate de oamenii lui Arana a provocat un adevărat şoc în lumea civilizată care folosea cauciucul obţinut printr-o cruntă exploatare a triburilor indigene. Acţiunile sale curajoase au dus în final la ruina imperiului comercial deţinut de Arana şi la implicarea masivă a statului peruan, care, sub presiune externă, pentru a nu scăpa de sub control provincia aflată la graniţa cu Columbia, a trimis importante trupe. „În pofida distanţei mari dintre ele, Congo şi Amazonia erau unite printr-un cordon ombilical. Aceleaşi orori, cu mici variaţiuni, comise din lăcomie - păcat originar ce-l însoţeşte pe om de la naştere, inspirator secret al infinitelor sale răutăţi. Sau era mai mult? Să fi câştigat diavolul înfruntarea eternă?“ În 1911, Casement a fost înnobilat de Regele George al V-lea pentru eforturile sale umaniste şi munca sa în serviciul diplomaţiei britanice, însă, după cum o descrie foarte bine şi Llosa, atracţia sa pentru cauza independenţei irlandeze şi duplicitatea pe care era nevoit să o afişeze l-au făcut ca, în 1913, să se retragă din serviciul activ al Coroanei, dedicându-şi energia tensiunilor din ce în ce mai pronunţate din Irlanda. În 1914 a ajuns în Germania, reprezentându-i pe republicanii care doreau declanşarea unei rebeliuni împotriva ocupantului britanic, negociind presupusul ajutor pe care Germania ar fi fost dispusă să-l acorde naţionaliştilor irlandezi. În 1916, în ajunul declanşării Revoltei din Săptămâna Patimilor, a revenit în Irlanda cu intenţia de a opri desfăşurarea sângeroaselor evenimente, căci îi era evident că rebelii se îndreptau către o moarte sigură, sprijinul german materializându-se doar în câteva mii de puşti, care nici măcar nu au ajuns în mâinile insurgenţilor. A fost rapid capturat, judecat şi, în august 1916, executat, fiind acuzat de înaltă trădare.

În ciuda studiului intens, până şi lui Llosa îi scapă anumite detalii din istoria învolburată a Irlandei. Exemple: „Oricât de ireală şi de iraţională a fost lupta revoluţionarilor irlandezi, trebuie totuşi să fi fost atât de frumos şi exaltant momentul în care Patrick Pearse a citit manifestul care proclama republica şi, fără nicio îndoială, toţi cei prezenţi acolo au plâns şi au simţit că le tresaltă inima. Chiar dacă pentru numai şapte zile, visul celtului prinsese viaţă: Irlanda, ieşită de sub ocupaţia britanică, fusese o naţiune independentă“ (pag. 272).

Trecem peste faptul că nu chiar toată lumea a plâns de bucurie, unii trecători înjurându-i şi fluierându-i pe rebeli, revolta din 1916, care a durat o săptămână, nu a asigurat nici pe departe independenţa întregii insule, ea având loc doar în centrul Dublinului, unde revoluţionarii irlandezi au ocupat anumite obiective strategice şi au încercat apoi să le apere de furia Armatei Britanice (câteva dintre regimentele care au înăbuşit revolta erau chiar formate din irlandezi). Această acţiune sinucigaşă se poate compara cu cea declanşată de Mişcarea Legionară în ianuarie 1941. O altă scăpare: „la sfârşitul lui august se mutase în Ulster, oraşul copilăriei şi tinereţii sale“ (pag. 392).

Ulsterul este una dintre cele patru provincii istorice irlandeze, compusă din nouă comitate, şase formând actuala Irlandă de Nord, iar alte trei revenind în 1921 Republicii Irlanda. Ultima greşeală se referă la sărbătorirea a nouă secole de la victoria regelui irlandez Brian Boru (Brian mac Cenné­tig - Kennedy) de la Clontarf, „când irlandezii, conduşi de Brian Boru, îi învinseseră pe englezi“. De fapt, victoria din 23 aprilie 1014 a fost repurtată împotriva vikingilor. Anglo-normanzii nu au pus piciorul pe pământul Irlandei decât în 1169.

Una dintre temele sensibile pe care le abordează Vargas Llosa este cea care a determinat şi izbucnirea unui alt imens scandal după arestarea sa care a precedat execuţia: homosexualitatea lui Casement. Această opţiune atât de personală şi intimă avea să devină un alt câmp de luptă simbolic între tabăra naţionalistă irlandeză şi cea britanică, conflict ce s-a menţinut de-a lungul întregului secol trecut. Pentru a-l discredita pe Casement, spionajul britanic a pus în circulaţie un jurnal care i-ar fi aparţinut lui Casement, în care acesta descria cu lux de amănunte detalii picante (în epocă, de-a dreptul scandaloase) ale unor aventuri homosexuale din Congo şi, mai ales, Amazonia. După studierea amănunţită a cazului Casement, Mario Vargas Llosa inserează homosexualitatea lui în portretul de ansamblu al acestei personalităţi, afirmând că i se pare că multe dintre scenele descrise de Casement în jurnalul său ar reprezenta mai degrabă fantezii erotice decât întâmplări reale sau un amestec ciudat între real şi imaginar. În orice caz, implicarea în mişcarea republicană irlandeză, subversivă şi în ilegalitate, atent supravegheată de serviciile secrete britanice, era incompatibilă cu păstrarea unor astfel de documente compromiţătoare, pe care britanicii nu s-au sfiit să le folosească pentru a-i distruge orice urmă de credibilitate în ajunul procesului şi judecării cererii sale de comutare a pedepsei capitale, respinsă în unanimitate de Guvernul Asquith. Evenimentele care au urmat în Irlanda, războiul de independenţă din 1919-´21, purtat după cu totul alte reguli de angajare militară decât celebra şi sinucigaşa Rebeliune din 1916, şi care au dus până la urmă la părăsirea Sudului Irlandei de către Regatul Unit, precum şi homosexualitatea sa, un fapt inacceptabil pentru o societate profund conservatoare şi catolică cum era Irlanda, au lăsat sacrificiul lui Casement într-un lung con de umbră. „Încetul cu încetul, compatrioţii săi au acceptat resemnaţi că un erou, un martir nu e un prototip abstract, nici un model de perfecţiune, ci un om făcut din contradicţii şi contraste, slăbiciuni şi măreţie, pentru că un om, aşa cum a scris Jose Enrique Rodo, înseamnă mai mulţi oameni, adică îngeri şi demoni se amestecă în personalitatea lui, într-o manieră greu de desluşit.“ Însă când rămăşitele sale au fost reînhumate la Dublin în 1965, după aproape jumătate de secol de la execuţie, sute de mii de irlandezi
i-au adus un ultim şi binemeritat omagiu.

Personalitatea lui Roger Casement îi prilejuieşte lui Llosa şi o reflecţie asupra istoriei şi sensului ei: „Să fie aşa toată istoria? Cea care se învaţă la şcoală? Cea scrisă de istorici? Un produs mai mult sau mai puţin idilic, raţional şi coerent din ceea ce în realitatea crudă şi dură nu a fost altceva decât un amestec haotic de planuri, întâmplări, intrigi, evenimente neprevăzute, coincidenţe, interese multiple, care au cauzat schimbări, răsturnări de situaţie, înaintări şi reveniri, întotdeauna neaşteptate şi surprinzătoare faţă de ceea ce a fost gândit sau trăit de către protagonişti“. Romanul Visul celtului este o binevenită recunoaştere a meritelor unuia dintre primii apărători ai drepturilor omului, un om care a avut nevoie de geniul unui scriitor precum Mario Vargas Llosa pentru a fi scos din uitarea istoriei, care nu ar fi decât „o ramură a taifasului care se pretinde ştiinţă“, dar şi o condamnare fără drept de apel a uneia dintre aceste ramuri a taifasului: colonialismul (în ciuda nuanţelor necesare).

// MARIO VARGAS LLOSA
// Visul celtului
// Editura Humanitas, 2011