Viata lui Mircea Eliade (I)

Cea mai importanta carte romaneasca a anului 2003 este foarte probabil una scrisa in franceza, publicata la Paris si al carei autor e istoric, nu literat: biografia lui Mircea Eliade de Florin Turcanu*. Nu vreau, fireste, sa contrazic diversele clasamente facute, dupa obicei, la sfarsit de an, desi o anumita prudenta s-ar fi impus - pana si eu, de la distanta, stiu de exemplu ca in ianuarie si februarie 2004, daca nu chiar si in martie, vor aparea in Romania carti avind ca an de editare 2003.

Daca eu insumi nu respect aceasta rezerva e pentru ca de fapt cartea lui Florin Turcanu iese din cadrul evaluarilor dupa criterii circumstantiale, si nu doar pentru ca a fost scrisa in alta limba decat romana si a fost tiparita de o editura straina. Mircea Eliade, Le Prisonnier de l'histoire impune cu forta si stralucire un autor din categoria celor care nu cauta luminile reflectoarelor mediatice pentru a-si sprijini ori intari notorietatea profesionala, ci se bizuie exclusiv pe efortul solitar si de lunga durata (Florin Turcanu, inca tanar cercetator - e nascut in 1967, a lucrat la aceasta carte vreme de sase ani, timp in care s-a abtinut de la manifestari publicistice). Fiind cea dintai biografie integrala a lui Mircea Eliade din lume, cartea lui Florin Turcanu are inevitabil si aspectul unei calatorii prin arcanele si labirinturile veacului trecut. Este o reconstituire pasionanta si minutioasa a vietii lui Mircea Eliade, dar contine deopotriva o precisa descriere a formatiei lui intelectuale, o biografie a operei stiintifice si literare, un tablou al evolutiei receptarii acesteia, de la publicistica de debut din Romania la scrierile stiintifice din perioada americana si de la polemicile "generationiste" de la sfarsitul anilor '20 pina la cele recente despre trecutul lui de militant legionar, ca si o prezentare a istoriei politice si culturale romanesti din secolul al XX-lea. Nu e totusi o carte greoaie, incarcata , stufoasa, dificila la lectura, desi autorul nu a facut nici o concesie prejudecatii dupa care trebuie sa "scazi nivelul", ca volumul la aparatul de radio, pentru a te face inteles de un "public" presupus din start cam debil si, in definitiv, dispretuit in secret.

Saraca in biografii, cultura romana nu este si mai putin marcata de un fel de elitism foarte provincial, in virtutea caruia genul este privit de sus, ca fiind "popular". Sa fie si un alibi pentru nemunca ?! Fapt este ca majoritatea biografiilor romanesti sunt despre scriitori, figurile si personalitatile istorice, politice, stiintifice, artistice etc. despre care s-au scris asemenea lucrari sunt remarcabil de putine. De altfel, autorii autohtoni de biografii sunt in general istorici literari, dar unii considerati mai mult sau mai putin tacit ca neavand talent (aici intra in functiune, exprimata ori subinteleasa, comparatia cu G .Calinescu, desigur strivitoare), opinia comuna fiind ca ei si-ar compensa aceasta insuficienta stand ca ocnasii prin arhive si biblioteci, in loc sa straluceasca eseistic. Imprejurarea ca Florin Turcanu este istoric de profesie l-a ferit, pare-se, de asemenea inhibitii si tentatii; in treacat fie spus, sunt semne ca in aceasta zona, a istoricilor, se petrec in momentul de fata cele mai interesante innoiri din cultura romana scrisa.

Nu este deloc sigur daca Florin Turcanu a fost obligat de natura insasi a personalitatii si operei "eroului" cartii sale sa efectueze o cercetare de vasta eruditie ori este el insusi un enciclopedist uimitor prin intinderea cunostintelor si siguranta desavarsita a investigarii in domenii pe cat de numeroase, pe atat de glisante in absenta unei specializari temeinice. Cele doua ipoteze fiind compatibile, nu este exclus sa fi existat o complementaritate, si, oricum, nu poti calca pe urmele unui urias daca nu ai anvergura necesara pentru o astfel de intreprindere. Mircea Eliade, Le Prisonnier de l'histoire fixeaza astfel genului biografic autohton un nivel foarte inalt, un nivel al competentei intelectuale si nu unul al valorii expresive, al "literaritatii". O competenta tradusa intr-o extraordinara investigatie documentara si in capacitatea de sintetizare a rezultatelor acesteia, dar si in situarea constanta in afara si deasupra pasiunilor, in orizontul reflectiei istorice degajate de tulburari afective si de afectivitati tulburate. Nimic din ceea ce constituie "cazul Eliade" nu este eludat de Florin Turcanu, dar nimic nu este privit altfel decat in stricta perspectiva istorica si cu luciditatea impusa de aceasta. "Desi «cazul Eliade»- avertizeaza Florin Turcanu in Cuvantul inainte al cartii sale - ne angajeaza afectivitatea si simtul moral, nu ramane totusi mai putin inscris intr-o perioada istorica si cere, prin urmare, sa fie inteles in chip istoric". Este o precizare care tine deopotriva de o metoda si de atitudinea exprimata prin ea, "depasionalizarea dezbaterii in jurul persoanei si a operei lui Mircea Eliade", adauga Florin Turcanu, nereprezentand "un scop in sine", fiindca "nici Eliade, nici opera lui nu pot fi reduse la alegerile si la sensibilitatile lui politice".

Aceasta inscriere in istorie, care presupune, intre altele, si abandonarea nefericitei "perspective ulterioare" constand in judecarea faptelor de altadata dupa norme si reguli atunci inexistente, i-a cerut probabil autorului sa dea cartii sale forma exterior traditionala a unei biografii "clasice".

Se incepe, de aceea, cu originile familiale, copilaria, adolescenta, ambianta de acasa si cea scolara, nu fara utile situari in Romania si Bucurestiul epocii. Destinate in primul rand, se poate presupune, cititorului strain, mai putin familiarizat cu date istorice, culturale si sociale despre Romania, aceste succinte, dar foarte dense, contextualizari , niciodata plate ori conventionale (ar fi de aceea pacat sa se renunte la ele in versiunea romaneasca, imi ingadui sa sugerez), au valoarea unui ecran de fond pe care este proiectata silueta gracila a unui baietas, apoi baietandru nu tocmai atragator la infatisare, miop si stangaci, in conflict deschis cu autoritatea scolara si unul surd cu cea paterna, foarte precoce ca preocupari intelectuale, obsedat narcisiac de dorinta de recunoastere a insusirilor, pe care le crede exceptionale si totodata le cultiva pentru a fi astfel. Lecturi bulimice, exercitii de cultivare a vointei, unele extravagant-juvenile (mananca, fara a fi dezgustat, sapun, pasta de dinti, muste, carabusi, omizi...), altele vizand fortarea limitelor biologice pentru marirea randamentului intelectual (isi reduce progresiv somnul la patru ore pe noapte), o imensa curiozitate pentru discipline si spatii ale cunoasterii care, observa cu finete Florin Turcanu, contin "o promisiune de putere si libertate". Adolescentul, care nu are o relatie tocmai buna cu propriul corp, dar vadeste un simt deosebit al auto-punerii in scena, este atras de modele eroice si de figuri culturale titanice (reperele lui literare sunt, de acum, si vor ramine si la maturitate, Tolstoi si Balzac) si intra facil in legatura cu somitati stiintifice din domenii putin sau deloc frecventate in Romania.

Corespondenta intelectuala a lui Mircea Eliade incepe astfel la 19 ani, tanarul bucurestean evadeaza si pe aceasta cale dintr-un provincialism in interiorul caruia, fara a-l denunta neaparat ca atare, se simte ca intr-o cusca. Sunt forme ale unui eu hipetrofiat, dar si ale unei revolte nutrite de o titanica aspiratie catre vaste orizonturi. In acesti termeni este descrisa si analizata activitatea lui publicistica de la Cuvantul, in care Florin Turcanu vede inainte de orice o "cale de acces" catre formatia intelectuala a eroului cartii sale. Avantul "generationist" e pus in suita acestei ebulitii spirituale a tanarului de 19-21 de ani, nicidecum in seama existentei unei veritabile generatii. Florin Turcanu evita de altfel sa utilizeze vreodata formula "generatia 27", stupida gaselnita publicistica preluata in masa dupa 1990, el preferand sa vorbeasca despre o "echipa", alcatuita pentru cativa buni ani din numai cateva persoane. Tabloul de epoca - profesorii de la Universitatea bucuresteana, intre ei Nae Ionescu, jurnalistica dominata de intelectuali, aparitia si intensificarea antisemitismului universitar - permite o situare mai exacta e atitudinilor tanarului Mircea Eliade, dar si a situatiei Romaniei. Departe de a reprezenta o specificitate romaneasca, antisemitismul universitar este "un fenomen general si distinct in Europa Centrala". Prima consacrare juridica s-a inregistrat in 1920 in Ungaria, unde a fost adoptata o lege de numerus clausus prin care se limita accesul evreilor in universitati, iar primele violente s-au petrecut la Praga, de unde s-au propagat in Austria, Polonia, Lituania. Lui Eliade, antisemitismul ii inspira rezerve (atitudine constanta pana la jumatatea anilor '30), chiar daca, observa biograful, aceste rezerve sunt marcate de o "incapacitate" de examinare in profunzime a fenomenului si de sesizare a gravitatii acestuia, incapacitate care este insa nu mai putin si a "societatii romanesti a timpului". Eliade va fi de altfel luat drept evreu, din cauza culorii parului, si agresat in cursul unei manifestatii antisemite... (va urma)

* Florin Turcanu, Mircea Eliade, Le prisonnier de l'histoire, préface de Jacques Julliard, Editions La Découverte, Paris, 2003