Veghea scriitorului banatean

Cum deschizi Misterele Castelului Solitude sau despre singuratate la vreme de iarna*, bagi de seama ca este o carte gata citita. Nu pentru ca ar fi déj? vu. Si nici pentru ca o proza de Daniel Vighi este de regula o suita de felii dintr-un roman-fluviu al propriei memorii. Ci pentru ca noua carte este livrata impreuna cu prefata minutioasa a Adrianei Babeti: o lectura atat de simpatetica, incat efectul e pur si simplu neutralizant, ca la produsele din magazinele occidentale ale caror etichete te duc deja pana la capatul placerii de a le fi consumat (produsele!). Va sfatuiesc, de aceea, sa nu intrati prea adanc in splendidul text critic de la inceput, pe care il puteti aseza insa, cu cel mai mare folos, in chip de postfata. Daniel Vighi scrie asadar o noua carte vie si lenevoasa, in stilul sau binecunoscut. Prozatorul se trage din directia lui Livius Ciocarlie - nimanui nu-i poate scapa asta. Numai ca infinitul apropiat al titularului acestui pattern sunt starile, in timp ce prozatorul nostru de azi se multumeste cu filmul relaxat si razlet al gandurilor. Cartea inainteaza ca un parau de campie: nu sta, dar are timp sa se opreasca in jurul reliefurilor infinitezimale ale nisipului, sa deguste unghiurile schimbatoare ale luminii, sa contemple fericit evenimentele microscopice din malul caldut al amintirii, fiind in acelasi timp capabil sa-ti spuna si povestea pe care o traieste. De unde si vorbirea interioara extrem de vioaie (un fel de locvacitate tacuta), de unde timpul in timp, mai un mise en abime, mai o "cadere in ileitate" si alte jocuri, deloc naive, de acest fel. Intr-o rama desenata la repezeala ("Anul trecut, la inceput de august, la cateva zile dupa ce am ajuns la castelul Solitude..." - mai multe detalii avem, in aceasta ordine, in prefata Adrianei Babeti), gasim o inlantuire de povesti, toarse din lana gandurilor catre casa. La Solitude e un loc de creatie, o incinta solemna in care artistul, bursier norocos prin mijlocirea generoasa a scriitoarei Hertha Müller, este poftit sa-si caute inspiratia la modul cel mai romantic cu putinta. Parc, liniste, opere de arta, proportii habsburgice, trai pe vatrai. Autorul nostru boicoteaza, fireste. Starea lui generala e de bunastare sacaita, de alergare necanonica a gandurilor, de "urat" discret si dor de casa. Rezulta un jurnal-roman sau un roman-jurnal, in care instrumentul principal e memoria, provocata de un prezent luxos, rarefiat si tratat de neconvingator. Remediul amintirilor slujeste de doua ori: o data drept compensare afectiva, a doua oara ca materie literara. In a doua ipostaza, se hraneste din acel narcisism trecator al copilului, pe care unii scriitori il conserva pana tarziu, care invie detaliile si "le joaca" din lumini ("Cele mai greu de priceput lucruri sunt cele simple. Si asta intotdeauna daca faci greseala sa le mai privesti o data"). Atentia, lenesa fata de prezent, se invioreaza doar retroactiv si compune un fel de excitatie benigna, o veghe de o calitate speciala, care nu are nimic cu insomnia, ci cu puterea de a dilata viata dilatand timpul. Astfel organizata, lenea tip O mie si una de nopti balteste frumos, fara nici un scop.

In Misterele Castelului Solitude... nu se intampla mai nimic (ca sa intelegem noi ce huzur neverosimil a cazut pe capul prozatorului), drept care se consemneaza macar (radupetrescian) trecerea anotimpurilor. Autorul se plimba prin cimitirul local ca sa citeasca la umbra, pe bancile verzi lucioase. Se plimba prin castel de unul singur, la vremea Craciunului, cand toata lumea a zburat spre brazii familiali. Se plimba prin camera, manevrand usor intimidat combina muzicala. La un moment dat depune diligente ca sa capete in stapanire temporara bicicleta castelului, o Rosinanta cu enspe mii de viteze, calarita gospodareste, in deghizament de geaca nationala de fas. Din mersul bicicletei inregistreaza tot felul de lucruri fara importanta, cum ar fi lumina apusului, coroanele pomilor, hainele excursionistilor intalniti in timpul velocipedarii, unghiul pantelor urcate sau coborate si, mai ales, pustiul generalizat, odihnitor, cathartic al unei tari cu oameni putini si care au ce face cu ei insisi. Stop-cadru carcotas pe diferite detalii. Palatul e prea mare, prea gol, ("Ma plimb prin stepa camerei"), tablourile prea inalte starnesc ganduri anapoda (unul ii aminteste de reproducerea Cosasi odihnindu-se, din manualul de literatura de-a sasea), parcul e prea tuns, harfa eoliana e o parascovenie daliniana, masinile de gunoi par spitale aseptice, regulile casei miros a euro-sclifoseli (gunoiul se sorteaza, se duce la zi fixa etc.). Cetatenii locului sunt siluete ca la carte, mute si elocvente ca reclamele la asigurari de viata. Castelul Solitude nu are, de fapt, nici un fel de mistere, drept care sunt chemate in scena povestile Banatului nu-prea-indepartat.

Vizuina cu povesti

Tot romanul e cutreierat de un paharut cu dungulite rosii. Trece din mana-n mana, viata e privita prin transparenta lui indoielnica si prin aburul dulce al tariei de prune care se bea, ritualic, in pivnita-garaj a unchiului zis Ucunutu. Ucunutu este personajul tutelar intr-o carte care incepe cu o comparatie de zile mari: "Anul trecut, la inceput de august, la cateva zile dupa ce am ajuns la Castelul Solitude, eram mai singur decat o damigeana goala in pivnita vecinilor de la Radna, strada Economilor 22, acolo unde, copil fiind, ma uitam pe o fereastra ingusta de piatra si vedeam, in dunga de lumina a soarelui, o damigeana mare" etc. Ucunutu e si fantoma de serviciu de la Solitude, convocata tocmai din pricina lipsei de mister a castelului (gentil, Vighi n-o spune direct, ca sa nu fie nerecunoscator cu sponsorii bursei). Acest unchi sucit e luat de alter ego, intr-o suprapunere asa, la plezneala, ca sa vedem daca tine.

Sa revenim la povesti: cu ele, autorul face o suava dresura, in care sfichiul ironiei se aude din cand in cand, iar varful lui il plezneste nu o data chiar pe autor ("Nu e mai bine sa nu mai trebaluiesti atata cu scriitura?", se apostrofeaza la un moment dat). Pastisa si autopastisa sunt prin preajma, cand prinse, cand lasate deoparte - jucarii tratate fara menajamente. Textul e lasat sa curga sau intors din drum, innodat ori taiat scurt daca se incalceste, in cea mai deplina libertate. Intra si ies din scena Varutu, care nu stia sa traiasca la bloc, cociesii (carutasii) de la hanul Cateaua lesinata, un vecin pisalog si incoerent, baba Ersilia, care fusese sluga la un domn si s-a facut fantoma in casa lui dupa ce-a murit, tovarasul Gross, cu sapca si rigiditati sedintoase, Moskwiciul lui Ucunutu zis Ivan, televizorul Rubin la a carui mira se zgaiau, intimidati, vecinii, Tusichi, nevasta lui Ucunutu, femeie de caracter si dusmanca neostoita a paharutului cu dungulite rosii de pe urma caruia Ucunutu devenea "politicos, adica beat", mos Cacaroanta, tata (un marinar tanar, cantand la havaiana, in apostrofarile nesfarsite ale nevestei si soacrei: "...l-au expediat in lumea larga si au ramas in urma lui doar sunetele lungi, ca o plimbare la vreme de seara pe plaje polineziene"), "autoritatea materna" si cati altii. Pe zidurile de la Solitude, filmul memoriei proiecteaza scene naive: balul de la Liceul agricol, unde prozatorul puber nu indrazneste sa invite la dans o nemtoaica dulce; sala de cinema, cam tot la vremea aceea, in care un incident fiziologic deconspira nemilos fervorile sentimentale ale eroului; "epifania" relatata de baba Saveta lu’ Gugu, care a vazut in curtea casei ei un caine mare, alb, luminos si linistit, din fata caruia s-au dat la o parte, sfioase, naroadele de gaste. Autorul le contempla cu falsa mirare si le impatureste la loc.

Scene bufe irump cand nu te astepti: una provine din suprapunerea mestesugita a doua amintiri care se inghesuie simultan la rampa: una cu nevasta unui prieten, care era telefonista si cand era "in exercitiul functiunii" nu-l mai tutuia, alta cu un site care promitea conexiunea directa cu Ceausescu, care n-ar fi murit, ci s-ar afla in tari mai calde. Rezulta o scena irezistibila: la telefonul unei cabine de posta provinciala, personajul-autor si narator pe ici, pe colo vorbeste la telefon... cu Nicolae Ceausescu, intrerupt de binecunoscuta voce nazala, profesionala a telefonistei: "Vorbiti?". Sa mai punem la socoteala regionalismele voluptuoase: hocarli (scaunel de lemn), credent (care nu mai stiu ce inseamna), inegalabilul scleapt (care e un fel de taune), procovita (cuvertura de pat), hutulus (leagan de copii). Nu se uita nici istoriile agatate din mers: cum a facut autorul un magazin de cartier impreuna cu Marcel Tolcea si cum n-a avut nici un noroc intreprinderea, apoi povestea doamnei Sintaru, groparul oficial al animalelor decedate peste saptamana, plus diverse rasfaturi inutile si care bat pasul textului pe loc.

Fugit irreparabile tempus

Romanul lui Vighi e plin ca un pod de casa veche. Printre maruntisuri, statura dintr-o data inalta si romantic-prezentabila a autorului cutreiera calma, facandu-si vant cu un evantai de cugetari profund omenesti: "degeaba sunt cult de nu mai pot, degeaba m-a napadit intelepciunea si mestesugul scriptural, la nimic nu ajuta, viata s-a dus o data cu mirosul de varza, acela care parea sa ne invaluie el la reuniune (numele vechi al discotecii!), in cantina internatului de la Liceul Agricol. Si gata, s-a dus totul. Ciao, amore! Ciao viata de altadata! Servus, tu!". Cand nu constata, fals mucalit, in fond amarat, ca fara bicicleta totul arata altfel: "nu va fi nimic la fel pentru simplul motiv ca ceea ce a fost odata nu va mai fi la fel". Castelul Solitude ar putea fi, la urma urmei, o simpla figura a nevoii autorului de auto-cartografiere. O incinta bine organizata, frumos decorata, ordonata si dichisita, ba chiar si cu valoare istorica... din care autorul o tuleste de cate ori are ocazia, calarind la deal o bicicleta.
Ma intorc la prefata Adrianei Babeti: "...Cu tot arsenalul de inaintat spre tinta si de cucerit Castelul..., m-am ratacit. M-am pierdut pana la sufocare in labirintul cararilor lui nu pentru ca nu am gasit iesirea, ci pentru ca nu am mai dorit sa ies. Am pornit sa spulber misterele, sa le lamuresc viguros si m-am molesit pe traseu, ca dupa un bromazepam. Am mai zvacnit stins o vreme doar din dorinta de a ramane inauntru, in Solitude, fara arme de cri-tic, ca un personaj care povesteste..." Si cat mai era de povestit!

* Daniel Vighi, Misterele Castelului Solitude sau despre singuratatea la vreme de iarna, Ed. Polirom 2004