"Urbanismul" de tranzitie

Evaluare negativa

In ultimul timp, s-a discutat mult despre imaginea ora­se­lor asa cum se prefigureaza in urma numeroaselor in­ter­ventii edilitare post-1989. Nemultumirea e aproape generala, fiind exprimata nu atat de edili si profesionisti (sic!), cat de populatie, indiferent de apartenenta socio-culturala. Reactii apropiate au exprimat si strainii, turisti ori rezidenti, cadre tehnice sau diplomati. Amploarea in­sa­tisfactiei a devenit evidenta in timpul alegerilor locale, ea putand fi evaluata din inventarul presei scrise ori vorbite.

O prima pozitie (concentrata pe efecte) vis-à-vis de si­tuatia jalnica a oraselor si a peisajului national a luat Ordinul Arhitectilor prin Declaratia de la Cluj, invitand partile implicate la revizuirea filozofiei imobiliare. Dar sin­gu­ra analiza detaliata (cu focalizari indeosebi pe Capi­ta­la) se gaseste, deocamdata, in raportul unui grup de or­ganizatii obstesti, raport intitulat Bucuresti - un de­zas­tru urbanistic. Concluzia este ca degradarea con­for­tului fizic (conditiile de viata) si moral (satisfactiile de ordin cultural) din localtati si in afara lor deriva din agre­sa­rea fondului istoric de calitate si inmultirea interven­tii­lor noi discutabile.

Orizontul de asteptare

Problema abordata se inscrie in domeniul complex al "urbanismului" conturat abia in ultimul secol, desi ome­ni­rea avea o experienta multimilenara in constructia de asezari omenesti. A fost nevoie de implementarea noilor filozofii sociale ale diverselor revolutii europene pentru a face saltul de la activitatea practica la disciplina doc­tri­na­ra. Intr-o definitie succinta, urbanismul (incluzand si ame­najarea teritoriului) este stiinta de sinteza care se ocu­pa constient de folosirea spatiului in interesul corelat al colectivitatilor si indivizilor.

In Legea privind amenajarea teritoriului si urba­nis­mul se spune ca "teritoriul Romaniei (...) (parte a avu­tiei nationale) (...) constituie spatiul necesar procesului de dezvoltare durabila (…) de care beneficiaza toti ce­tatenii tarii". De aceea "gestionarea lui (a teritoriului) constituie o activitate obligatorie (…) in interesul co­lec­tivitatilor care il folosesc". Se regasesc aici, sub alta forma, ideile lui Aristotel, care pretindea ca "orasul nu a fost inventat numai pentru traiul in comun (...), ci si pentru a oferi oamenilor o existenta in demnitate".

Paradoxul lui Condorcet

In 1990, domeniul dezvoltarii asezarilor a trebuit schimbat aproape radical, din pacate, fara asistenta de spe­cialitate. Problema fundamentala (dreptul de proprie­ta­te fata cu echilibrul obligat dintre interesele colective si private) nu si-a gasit rezolvarea adecvata. O noua (dar perfectibila) lege a urbanismului a aparut cu intarziere de 10 ani, institutiile de profil administrativ (serviciile cen­tra­le si locale, unitatile de cercetare si directivare, co­mi­sii­le de avizare etc.) functioneaza in ralanti. Proiectele de urbanism aprobate de consiliile locale se inlocuiesc de "dezvoltatori" prin documentatii derogatorii, iar aso­cia­tii­le profesionale stau cuminti, in timp ce organizatiile obstesti au realizat prea tarziu ce se intampla.

Mai repede s-au miscat (privatizat) proiectantii si constructorii, stimulati de investitorii preocupati de castig in crestere exponentiala prin specularea lacunelor le­gisla­tive. Toate profesiunile implicate in sectorul con­struc­tiilor (de la notar si judecator, agent imobiliar si ope­rator bancar, functionar public, pana la inginer sau arhi­tect) au plecat urechea la cantecul de sirena al acestora. Desi, in urbanism, ca si in alte domenii (inclusiv cel ban­car), nu exista libertate totala, fiecare functionand pe baza de reguli. In lipsa acestora, rezulta situatii precum cea mentionata la inceput: in ciuda intentiilor bune ale tu­turor celor implicati, produsul rezultat din suma in­ter­ven­tiilor lor este discutabil!

Deficiente de fond

In situatia in care activitatea de constructii din orase si sate a scapat de sub control public, in care un numar restrans de actori decid modul de utilizare nu numai al in­tra­vilanului, in care importante sunt profiturile excesive de pe urma exploatarii terenurilor, si nu calitatea spa­tiu­lui urban etc., se mai poate vorbi, oare, de urbanism? Pro­babil ca nu! Cu atat mai mult cu cat, la o analiza atenta, se constata ca respectiva activitate are cateva sla­biciuni de fond:

 - este contrara dezvoltarii durabile a localitatilor prin ex­tinderea in "pete de ulei" a intravilanului, prin con­strui­rea unor zone dificil de prevazut cu infrastructura edili­ta­ra, prin reducerea zonelor plantate, inclusiv prin renun­ta­rea la "centurile verzi" pentru marile orase, prin realiza­rea de locuinte pe fostele zone industriale neasanate, prin neglijarea unor functiuni importante (circulatia, de­seu­rile);

- este inechitabila, in sensul ca satisface cu preca­de­re solicitarile (de locuire, circulatie, loisir) adesea supra­di­mensionate ale unei mici parti din populatie, pentru ca accepta ocuparea privata de amplasamente cu vocatie pu­blica, pentru ca permite randamente imobiliare exce­sive ale unor cetateni in raport cu vecinii lor, pentru ca nu tine cont de relativa egalitate in folosirea spatiului re­comandata prin "zonning", deoarece permite initierea de PUZ-uri de catre persoane private;

- este, de asemenea, abuziva, deoarece permite celui mai puternic implicarea in luarea unor decizii, de­na­tu­reaza procesul de retrocedare a imobilelor de interes public, sustrage preemtiunii de catre administratie a te­re­nurilor celor mai favorizate, cedeaza in folos restrans zonele urbane vitale (terenurile de sport, pepiniere, ma­lu­rile apelor), accepta amestecul de functiuni incompa­ti­bile in dauna unora, nu sanctioneaza parasirea si de­gra­da­rea unor zone istorice.

Lipsuri formale

Activitatea de constructii din perioada de tranzitie a transformat sau e pe cale sa modifice, intr-o maniera dis­cutabila, imaginea localitatilor, peisajul cultural al tarii. Aceste efecte colaterale au rezultat datorita catorva de­ficiente de factura formala:

- este meschina, in sensul ca trateaza cu extrema par­ci­monie spatiile publice, oricum prea mici in locali­ta­ti­le care se dezvolta, deoarece subdimensioneaza retea­ua de circulatie in zonele noi, dar exploateaza excesiv strazile existente, pentru ca neglijeaza realizarea unor rezerve de spatii verzi, pentru ca promoveaza, prin con­strui­rea dincolo de limite, inghesuiala si promiscuitatea;

- este aleatorie, pentru ca nu reuseste sa elimine arhi­tectura discutabila, permite o varietate excesiva de solutii care conduc la cacofonii volumetrice in perimetre restranse, neglijeaza problema coeziunii urbane, pentru ca accepta nu numai vecinatati nepotrivite, dar si culori, forme, materiale inadecvate, in fine, este aleatorie prin ca­litatea discutabila a interventiilor in zonele vechi;

- este inegala sub raportul echilibrului dintre public si pri­vat, deoarece promoveaza preponderenta celui din urma: neglijeaza dezvoltarea retelei de spatii publice, nu impune o tratare adecvata a acestora (imprejmuirile si vi­trinele oarbe, parterele cu garaje si alte servicii), ba mai mult, permite ocuparea unor spatii publice existente cu destinatii private (proliferarea restaurantelor in parcuri) etc. cu efect asupra caracterului de reprezentare al unor parti de localitate.

In asemenea conditii, nu trebuie sa mire retinerea si nemultumirea unei parti importante din populatie vis-á-vis de "urbanismul" perioadei de tranzitie.