Un raport pentru comisiile juridice

De prea multe ori dezbaterea publica se rezuma la a critica institutiile statului. Vorbim mereu despre decizii proaste si motivul pentru care sunt proaste. Nu vorbim aproape niciodata despre cum ar fi aratat deciziile bune. Sunt intru totul de acord ca rapoartele comisiilor juridice ale parlamentului in cazurile Nastase, Mitrea, Seres sau Pacuraru sunt gresite, din prea multe motive. Tocmai din cauza asta, am sa ofer mai jos ceea ce consider ca ar fi fost un raport corect.

Domnule presedinte,

Aceasta Camera parlamentara se afla in fata unei decizii neplacute, de a aviza sau nu urmarirea penala a unora dintre co­legii nostri. Indiferent de rezultat, votul va avea consecinte profunde si de durata, prin urmare, ches­tiunea trebuie tratata cu cea mai mare grija si res­pon­sabilitate. Op­tiu­nea plenului e simpla, votul va pro­vo­ca sau bloca cursul in justitie al acestor do­sa­re. Moti­va­rea ei, in schimb, este sar­cina dificila care revine Co­mi­si­ei juridice.

Am sa incep prin a spune ca nu putem formula o ra­tiune pentru recomandarea noastra inainte sa explicam ratiunea pre­ve­derii constitutionale care ne da aceasta pre­rogativa. De exemplu, e limpede ca Legea funda­men­tala nu a intentionat sa ne transforme astfel intr-o in­stan­ta de ju­de­cata; numeroase articole contrazic ex­pli­cit ipoteza, cele privind statul de drept, se­paratia puterilor sau interzicerea pri­vi­le­gii­lor. Prin urmare, dincolo de fap­tul ca nu exista inca un dosar, ideea ca ar trebui sa ju­de­cam probele si sa decidem daca co­legii nostri sunt (ne)vi­novati trebuie ca­te­goric respinsa. Unii colegi cer sa dam au­tomat un vot "nu", motivat de o ciudata so­li­da­ri­tate. E o logica sucita: am refuzat sa facem judecata, acceptam in schimb sa dam verdictul. Ne-am transforma ast­fel din potentiali judecatori in potentiali com­plici. Alti colegi cer un vot "da" auto­mat, cu argumentul ca trebuie sa lasam jus­titia sa se pronunte. Nu e intentia co­mi­siei sa i se substituie, dar a accepta argu­mentul ar insemna sa acceptam ca pre­ve­de­rea constitutionala respectiva nu are nicio noima. Nu putem face asta. In fine, exista o a treia cale care solicita un asa-zis "vot de constiinta". Asta nu ar face de­cât sa esueze intr-unul din cele doua ca­zuri de mai sus, adaugând arbitrariul si ires­ponsa­bili­ta­tea unui vot anonim.

Colegii nostri vizati de Parchet ne cer un vot negativ pentru a fi protejati de ce­ea ce ei numesc o "razbunare po­litica". Din­colo de lipsa de probe pentru afir­ma­tie, comisia se vede nevoita sa respinga ca­tegoric premisa ei; ratiunea acestei for­me de imunitate nu poate fi pro­te­ja­rea de raz­bunari de orice fel. Nu e limpede de ce ar exis­ta o astfel de forma de protectie: un dosar poate fi valid, indiferent ce mo­ti­ve are cel care l-a initiat. Apoi, nu e lim­pe­de cum am putea decide ca e o raz­bu­na­re. Am re­fuzat sa facem un proces de jus­titie, unde am fi avut reguli si date con­crete, facem in loc unul de intentie, unde nu avem decât speculatii. Mai departe, este ridi­co­la ideea conform careia Con­stitutia nu ar fi avut incre­dere in intreaga justitie pentru a proteja individul de raz­bu­nari politice, lasând sarcina unei in­sti­tutii cvasi-politice cum e parlamentul. Textul articolului aduce alt argument: o raz­bunare s-ar putea face cu orice acu­za­tii; or, pro­tec­tia e doar pentru fapte facute in calitatea de ministri. Iar asta ne da ex­pli­catia ratiunii ei.

Imunitatea politica exista nu pentru a proteja o per­soa­na, ci mandatul pe care ea il indeplineste. Trebuie protejate guver­nul si parlamentul ca institutii, nu membrii lor vremelnici. E greu de crezut ca justitia intreaga s-ar pu­tea inversuna impotriva unui individ, iar, daca ar fi asa, atunci nu in imunitate ar trebui cautata solutia. In schimb, reprezentantii justitiei ar putea fi ten­tati, folosindu-se de propriile preroga­ti­ve, sa limiteze sau sa uzurpe prerogati­ve­le celorlalte puteri ale statului. Daca imuni­ta­tea are o noi­ma, aceasta e singura care poate fi admisa. Prin ur­ma­re, pentru a de­cide daca sa o invocam sau nu, tre­buie sa stabilim daca suntem intr-o astfel de situatie. Pot exista doua cazuri, dupa mo­dul in care Parchetul ar pu­tea sa proce­de­ze. O data, daca procurorii ar inventa pur si simplu dosare, in scop de presiune po­li­ti­ca. Comi­sia juridica a cercetat acuzatiile si documentele furnizate de Parchet si este in masura sa concluzioneze cate­go­ric ca nu ne aflam in acest caz. Departe de a fi inventate sau frivole, acuzatiile sunt clare si serioase si se ba­zea­za pe da­te concrete. Nu judecam mai departe daca ele sunt probe suficiente pentru o con­­damnare penala, caci acesta e rolul ma­gistratilor. Al doilea caz este cel in care procurorii ar incrimina direct politica dusa de mi­nis­trii guvernului. Comisia juri­di­ca a analizat actele incri­mi­na­te si acu­zatiile aduse. Niciuna nu are caracter po­litic.

D-le presedinte, aceasta comisie este sa­tisfacuta sa constate ca reprezentantii Parchetului nu incearca prin vreunul din aceste dosare sa incalce prerogativele poli­tice ale membrilor guvernului. Prin ur­mare, recomandam plenului avizarea ce­rerii de urmarire penala. Speram in nevi­no­vatia colegilor nostri, dar avem toata in­­crederea in capacitatea justitiei de a sta­bili asta in mod corect si echi­tabil.