Un prozator care "corecteaza" lumea

Prozatorul Gabriel Chifu e un poet. Nu va ganditi la lista volumelor de versuri pe care le-a publicat, ci la modul in care scriitorul repovesteste lumea in care traim: intotdeauna sub impulsul de a o "corecta", de a scotoci in metabolismul ei consumat dupa binele pierdut. Delicat, pudic, cu o neascunsa nevoie de resursare in paradisul copilariei, prozatorul Chifu isi aduce intr-un fel sau altul personajele intr-o situatie-standard: cei rai sunt pedepsiti si/sau se caiesc, dar cei buni pier, iar in urma tuturor ramane o intelepciune orfana, de care nu prea are cine sa se bucure.

Ca prozator, Chifu are meritul ca insista pe o formula proprie, de asumare inteligenta a naivitatii, mereu atribuibila unuia sau mai multora dintre personaje. Pareaza, in acest fel, eventualul repros de facilitate - cel mai bine se vede acest lucru in cartea din 2004, Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme. De la o vreme, il tenteaza temele la zi, desi le abordeaza ca si cum ar fi doar "la moda" (experienta vietii in comunism, de pilda). E de vazut aici vointa de iesire din psihologismul egocentric, de n-ar fi cusaturile inca etalate la vedere, solutiile artificiale, fara putere de convingere.

Cea mai noua carte, Relatare despe moartea mea*, spune o istorie destul de comerciala. Ana-Cristina a trecut Dunarea inainte de 1989 si traieste in Canada, in explorarea propriei senzualitati retractile, dar in umbra traumelor de nevindecat: copil nedorit care nu-si cunoaste tatal, apoi tanara femeie violata de graniceri in schimbul libertatii. Rebotezata Anne si proaspat implicata intr-o vaga relatie lesbiana, pleaca spre Romania in cautarea autorului unor misterioase scrisori electronice, al caror autor se va dovedi a fi chiar ofiterul de graniceri, violatorul. Tot ce nu incape in rastimpul deambularilor deprimate prin Praga, Toronto, Paris, Amsterdam, Bucuresti sau Craiova ne este povestit in alt fel, pentru ca romanul foloseste mai multe perspective narative, impletite inteligibil pentru logica intamplarilor, dar nu neaparat si cu indemanare.

Primul fir este jurnalul unui roman care se decide brusc, in 7 ianuarie 2004, sa ramana la Paris. Omul pune totul "pe hartie" (de fapt, pe Internet, adresat Anei-Cristina), pas cu pas, gand cu gand, intamplare cu intamplare. Cum asteapta in holul unui hotel ieftin, cum se simte privit, ce miros are camera aproape sordida, ce vede la televizor, ce gust si ce intensitate are singuratatea. Are spre cincizeci de ani, lasa in tara o sotie pe care nu o iubeste, o fiica de care nu e prea legat, o amanta cumsecade si face acest pas ca sa-si corecteze caracterul moale, caldut, ezitant. Tema emigrantului debuteaza asadar cu un motiv mai degraba slab, ca sa evolueze apoi nespectaculos: un baietandru roman, cersetor de nevoie, ii face rost barbatului de o slujba la negru. Urmeaza contactul cu ceea ce prozatorul isi imagineaza a fi promiscuitatea, lumea de la marginea luxului occidental (versiune mai degraba idealizata!), plus disecatul firului in patru - de ce am ramas aici, cine sunt, cat sunt, de ce a fost asa viata mea, ce rost are ea etc. Reperele "turistice" sunt parca pescuite dintr-un ghid rasfoit inainte de a ajunge la destinatie: Tour Eiffel, Sacré-Coeur etc. Asemenea lucruri fac substanta unui jurnal trist, nepasionant, autocondamnat la banalitate, in ciuda filmului coerent, de la care continui sa astepti in fiecare moment ceva spectaculos.

In alt plan, Anne Wellington, o superba femeie la maturitate, deambuleaza depresiv prin Praga (la fel, repere de ghid turistic minimal: Hradčany, Karlův Most), impreuna cu juna Patricia, amandoua izbite de un nonsens: Anne ar fi insarcinata, desi nu avusese nicio relatie recenta cu vreun barbat. Paradoxul va capata spre final o explicatie in zona parabolei.

Astfel amorsate, cele doua carari epice sunt facute apoi sa se intretaie. Mijloacele nu-i dau scriitorului prea multa bataie de cap: de la titlurile de capitole in stilul romanului picaresc (Capitolul VII unde o cunoastem mai indeaproape pe Patricia) pana la prolog si epilog, scriitura la persoana a treia, apoi la persoana intai cand ar fi vorba de amintirile protagonistei s.a.m.d., istoria e fragmentata si trebuie reconstituita de catre cititor, nu pentru ca ar fi pasionanta, ci pentru ca simti nevoia sa faci ceva ce romancierul nu a facut pana la capat. Reconstituim asadar: Anne (Ana-Cristina) se casatorise in Canada, la scurt timp dupa fuga din Romania, cu Adam Wellington, patronul unei reviste mondene de mare tiraj si desavarsit gentleman, cu peste patruzeci de ani mai varstnic decat ea. Frumoasa romanca incercase sa ingroape cat mai adanc inauntrul ei cosmarul celor patru zile petrecute in captivitate, la granita cu Iugoslavia, ca ostatica a unui granicer pervers. Echilibrul cam pustiu la care ajunsese alaturi de Adam e bulversat de e-mail-urile anonime ale unui barbat care tocmai ramanea la Paris. Misivele erau - vom afla mai incolo - literatura securistului pervers de pe granita, pedepsit cu o paralizie si doi copii handicapati, dupa ce schimbase mai multe identitati, ba chiar intervenise in mineriade si alte asemenea. Toate acestea le vom afla, prin decizia autorului, numai dupa ce Anne e scoasa din scena: se sinucide, convinsa fiind ca va naste... un copil apocaliptic.

Din acest punct, romanul se scurge greoi spre parabola, daca nu direct spre neverosimil: violatorul ar fi incarnarea Raului; violul - insamantare ireversibila a Raului, care urmeaza sa fie transmis la infinit. E ceea ce incearca sa rupa Anne, luandu-si viata. Unde e Binele? Gabriel Chifu il adauga cu buna stiinta, din acea nevoie de a "corecta" lumea, de care vorbeam la inceput. Si o face chiar dincolo de plauzibil: copilul cersetor de la Paris, Ionica, nu este, cum ne-am astepta, o versiune a micilor perversi pusi pe piata de mafiile de carne vie, ci un fel de inger trist, politicos si generos. Sotul canadian prea varstnic e un conte de Monte Cristo intelept, discret, ocrotitor, ba, inca mai mult, nerazbunator pentru infidelitatile dezabuzate ale Annei. Mica lesbiana Patricia e portretizata ca un fel de Puck inofensiv, devotat si atotintelegator si astfel pista sexualismului deviant isi pierde presupusa valoare de condiment.

S-ar spune ca biografia Anei-Cristina, alias Anne Wellington, contine si un nivel metafizic. Un manuscris misterios, cumparat de bogatul ei sot de la un grec, ar fi continut tocmai prevestirea ca femeia va naste copilul apocaliptic. Sa ne amintim ca si in romanul anterior era vorba de un manuscris ferecat, care scria mersul lumii. Nu e greu de recunoscut influenta unui tip de proza care a facut buna critica in ultimii ani, cu Ion Vianu (Caietele lui Ozias), Dan Stanca si chiar Mircea Cartarescu. Din pacate, la Gabriel Chifu avem de aceasta data cel mult un efect de contagiune. Ar fi putut fi mai mult, fie si pentru ca in literatura acestui scriitor tema manuscrisului misterios nu e noua.

Dar Relatare despre moartea mea mai are si un subtitlu: Eseu despre singuratate. Oricat ar fi de ciudat, eseul chiar exista in carte, pe zece din cele 233 de pagini si ni se sugereaza ca acolo ar fi miezul intregului. Din pacate, textul e plicticos, filosofard si o data mai mult neconvingator, fiindca rezulta ca-i apartine aceluiasi straniu securist-granicer-violator-pedepsit de soarta. Eseul mai e si lipsit de relevanta in intregul romanului. Pana la urma, procedeul rescrierii acelorasi intamplari din perspective diferite nu reuseste decat sa dea senzatia de repetare si indreptare ulterioara a defectelor de logica a naratiunii.

Fara aceste complicatii inutile, Relatare despre moartea mea ar ramane un placut roman despre singuratate si dragoste ratata, dar mai ales despre cat de buni am fi putut sa fim. Oricat l-am scarmana la modul critic, va trebui sa-i recunoastem efectul durabil de calma sinceritate psihologica.

Gabriel Chifu e realmente greu de plasat intre prozatorii din generatia lui, in ciuda "contagiunilor" mai sus pomenite. Cu scrisul celor tineri nu are chiar nicio legatura, daca nu punem la socoteala grija de a nu rata subiecte de potential succes la public (aici, amorul homo). Nu-l preocupa cine stie ce nici marturia despre anii comunismului, desi n-o evita. Nu e facut pentru marile trairi, nici pentru perspectiva apocaliptica. In schimb, finetea interioara, fictiunea in general fluenta, premisa generoasa de judecare a lumii, atat de rara in cinica disperare a zilelor noastre, sunt intotdeauna premise pentru pagini de buna calitate.

 P.S.: Nu ma pot abtine sa nu semnalez si aici, ca si in cronica anterioara, ortografierea gresita a unor cuvinte si expresii frantuzesti. Oare nu mai exista redactori de editura?

* Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singuratate, Polirom, 2007, 233 pag