prima pagina

C

omitetul Academiei Regale Suedeze a ales să se opună unei concluzii pripite trase din criza economică actuala, aceea că “unde pieţele dau greş, statul trebuie să intervină”. Lăsând la o parte faptul că actuala criză e departe de a fi un eşec al pieţei, Elinor Ostrom a arătat că implicaţia insăşi este falsă.

Ea a studiat tocmai cazurile extreme în care pieţele pot da greş atat din punct de vedere economic cât şi ecologic, şi anume cazul resurselor comune: ape, păşuni, păduri, locuri de pescuit (lacuri, râuri, oceane), câmpuri petrolifere. Analiza instituţională a peste 3,000 de cazuri de guvernare a resurselor comune arată ca deşi nu există o soluţie universala, un panaceu, de cele mai multe ori intervenţia statului in administrarea acestor resurse este o soluţie inferioară autoguvernării locale. Aceasta se prezintă într-o amplă diversitate de aranjamente instituţionale găsite şi experimentate în timp, perfecţionate independent de către utilizatorii direcţi ai acestor resurse, „localnicii”, cel mai bine interesaţi în bunul mers al lucrurilor.

Pe scurt, Elinor Ostrom susţine că soluţiile care funcţionează sunt cele bazate pe creativitatea instituţională locală şi arată de ce politicile publice ale guvernărilor naţionale şi supranaţionale sunt vane încercări de panacee.  Motivul este că universalitatea si uniformitatea politicilor publice sunt incompatibile cu diversitatea problemelor publice particulare care se cer rezolvate.

Lucrarea cea mai cunoscută din cadrul acestui program de cercetare  este „Guvernarea resurselor comune”, insa premiul semnifică o recompensă pentru toţi cei peste 40 de ani de activitate ştiinţifică care au format o nouă şcoală de gândire în ştiinţele sociale- Şcoala de la Bloomington. Elinor Ostrom, Vincent Ostrom şi colegii lor au formulat un program de cercetare care interpretează toate nivelele realităţii sociale prin infrastructura lor instituţională: nivelul micropolitic (interacţiuni între doi sau puţini agenţi), nivelul mezopolitic (organizaţii, clanuri, comunităţi) şi nivelul macropolitic (societăţi, ordine socială, regimuri şi alegeri constituţionale).

Relevanţa acestor idei este una cu totul specială pentru ţările aflate în curs de dezvoltare, în tranziţie sau posttranziţie. Neînţelegerea sau ignorarea rolului instituţiilor (de exemplu drepturile de proprietate) au fost motivele pentru care politicile reformiste de tip neoliberal propuse de curentele dominante din ştiinţa economică a anilor ’90 nu au dat roade. Eşecul lor a alimentat revirimentul instituţionalist, în care versiunea ostromiană aduce plusul de certitudine, subtilitate şi prospeţime a privirii directe asupra practicii creaţiei şi schimbării instituţionale. În context local, notorietatea crescută a ideilor Şcolii de la Bloomington ar trebui să ne ajute să îndepărtăm zgomotul de ceea ce este cu adevărat important în politică: calitatea instituţiilor rezultate.

Din perspectiva Şcolii de la Bloomington, ordinea politică este rezultatul a doua categorii de instituţii: „regulile constituţionale”, care formează cadrul general al interacţiunilor şi care sunt apanajul statului, şi respectiv „regulile subconstituţionale”, ca de exemplu legile, reglementările, şi mai ales aranjamentele contractuale.

Viziunea Şcolii este a unei ordini policentrice, adică a unei societăţi formate din multipli „centri” sau actori formal independenţi unii faţă de ceilalţi – indivizi, organizaţii private, comunităţi locale şi organizaţiile lor publice. O constituţie policentrică trebuie să permită şi să protejeze existenţa şi libertatea lor de interrelaţionare fără a încerca să îi coordoneze conform vreunui plan prestabilit. Acest nivel al coordonării, constând în instituţiile subconstituţionale, trebuie să rezulte din ajustarea reciprocă şi permanentă a centrilor. Numai astfel creativitatea individuală poate găsi şi experimenta aranjamentele instituţionale şi organizaţionale care răspund cel mai bine problemelor publice particulare. Dacă stimulentele sunt corecte, bunurile şi serviciile publice furnizate vor fi sistematic mai adecvate decât cele pe care le poate oferi administraţia publică centralizată.

Valoarea şi potenţialul aplicativ al acestor idei sunt intr-o măsură semnificativă ilustrate şi de aderenţa crescanda pe care au avut-o în lume în ultimii 20 de ani, dincoace de binemeritata recunoaşterea oficială din partea Academiei suedeze. Cu atât mai mult vom putea  acum vorbi de o revoluţie în ştiinţele sociale, una care pune creativitatea instituţională individuală şi locală în centrul teoriei şi practicii politice şi reduce statul la rolul potrivit – acela de cadru constituţional pentru libera interacţiune a indivizilor şi nu de reglementator universal, tată sau frate mai mare.