Un Mausoleu şi ce a mai rămas

„Nu reuşeam să le spun cât de mult rău îmi făcea cuvântul «comunism»“, spune un personaj al Roujei Lazarova. Scriitoarea s-a născut în 1969 în Bulgaria, iar în 1991 se stabileşte la Paris. Scrie în franţuzeşte şi publică trei romane, între 1998 şi 2004; cu cel de-al patrulea, Mausolée, apărut la Editura Flammarion anul trecut, abordează însă, pentru prima dată, trecutul comunist şi postcomunist al Bulgariei. Dacă va fi tradusă, cititorii românii se vor recunoaşte cu uimire în această carte, la fiecare detaliu. Romanul e structurat în trei capitole: primele două evocă regimul comunist, iar al treilea perioada postcomunistă. Rememorarea se face urmărind destinul a trei femei : Gaby, fiica sa, Rada, şi fiica acesteia din urmă, Milena. În jurul lor, alte destine se strâng şi astfel se reface ţesătura socială a unui popor pe durata a mai mult de o jumătate de secol.

Timpul nu este acela egal al ceasurilor, ci unul subiectiv, al oamenilor care au trăit într-un anume timp şi loc şi care ori au fost victime, lichidate fizic, ori au colaborat, ori au rezistat demn, reuşind să nu se maculeze. Ei nu sunt nici eroi, nici ticăloşi, ci doar nişte oameni simpli, nişte anonimi, asemeni acelora din romanele lui Andreï Makine, cu care scriitoarea are în comun tema memoriei, ca şi poezia cu care conturează portrete feminine sau descrie evenimente tragice.

Incursiunea Milenei în trecut, a cărei voce naratoare domină textul, merge către familia sa, dar căutarea ei identitară recompune, în cele din urmă, un destin colectiv. Bunica paternă a Milenei, Stanka, vizitase în 1936 Parisul, iar nepoata sa va putea face acelaşi voiaj abia în anii 90. Soţul Stankăi, Stoyan, e convocat în 1949 pe şantierul de construire a Mausoleului, şi revine de acolo mut, aproape de nerecunoscut, iar la un an moare.

Bunica maternă a Milenei, Gaby, e însărcinată atunci când iubitul ei, Peter, convocat oficial, în 1944, dispare astfel definitiv. Doi ani mai târziu, Gaby primeşte o scrisoare din partea autorităţilor în care i se explică faptul că Peter fusese împuşcat ca „duşman al poporului“, pentru că prin muzica lui de jazz „contribuise la distracţia capitaliştilor bogaţi şi la distrugerea spiritului proletar“. Fratele lui Gaby, Ivan, care se înscrie în Partidul Comunist, reuşeşte să şteargă de pe certificatul de naştere al copilului surorii sale numele lui Peter, ceea ce nu o scuteşte pe Gaby de evacuarea forţată din apartament şi de confiscarea bunurilor. Iubitul de mai apoi al lui Gaby, Sacho, muzician destul de celebru, e arestat în plină stradă, în 1964, pentru că spusese o glumă subversivă: dispare definitiv şi el.

Dacă tinereţea lui Gaby se suprapune cu perioada stalinistă, tinereţea fiicei ei, Rada, reprezintă faza de dezgheţ ideologic a anilor 60–70. Aceasta, împreună cu soţul ei, Drago, reuşesc să-şi achiziţioneze o maşină Lada după zece ani de aşteptare, dar o cresc pe fiica lor, Milena, într-o atmosferă normală şi ruptă pe cât posibil de compromisurile regimului. Când învăţătoarea Milenei le recomandă părinţilor acesteia să achiziţioneze în bibliotecă şi o carte de Todor Jivkov, de exemplu, iar Drago ar fi pe cale să cedeze, Rada se înfurie: „Să îmi murdăresc biblioteca? Niciodată!“. Rada merge până la capăt: când mama ei e bolnavă de cancer, iar un ofiţer de la Serviciile Secrete îi propune să devină informatoare, adăugând că dacă o face va primi şi medicamente potrivite pentru mama ei, ea nu cedează şi mulţi ani după aceea plânge pe umărul fiicei ei: „Nu puteam să «torn», dezgustul era mai puternic decât mine, decât iubirea mea pentru mama“.

Totuşi, atunci când revolta riscă să compromită definitiv pe cineva drag, Rada e capabilă să se conformeze: atunci când Milena e ameninţată de învăţătoare că va fi exclusă din Septembriicheta [pionierii bulgari- n.a.], Rada o învaţă să îşi facă nodul la cravată corect. „Pe acest fir subţire al subversiunii permanente, al provocării care se opreşte exact în faţa pericolului, ne-am petrecut noi existenţa. Nişte echilibrişti ai socialismului“, comentează Milena.

Felul în care obiectele cotidianului definesc o epocă e remarcabil surprins de autoare: de la revistele Burda sau Pif, date pe sub mână, la produsele cosmetice vândute pe furiş de poloneze la malul mării, pe plajă. De la guma de mestecat străină la care visează copiii, pentru că are gust mai bun şi face balonul mai mare, la discurile cu muzică „imperialistă“ din anii 70 şi la casetele audio din anii 80, confiscate de vameşi pentru a fi revândute „la negru“. Şi de la cozile pentru o bucată de carne până la telefonul de care trebuie să te mefiezi: „Telefonul era calul troian al socialismului. Prin telefon, ei puteau să pătrundă la tine în casă“.

După căderea comunismului, aceşti bravi oameni sunt extrem de dezamăgiţi: „Ce mai rămâne din pasiunea libertăţii care ne-a însufleţit un an, în 1990?“. O sărăcie fără margini îi aduce pe unii în starea de a da târcoale pubelelor. Tinerii se năpustesc asupra filmelor porno şi apar drogurile. Fost arhitect, Drago e nevoit să lucreze ca şofer de taxi; fostă ingineră, Rada ajunge să facă menajul. „Am redescoperit mizeria, tichetele pentru alimente“, „mesele noastre au devenit sărace“, „falimentul băncilor a aruncat în stradă o mulţime de oameni panicaţi“. Privatizarea „de masă“ aneantizează ce mai rămăsese din fosta economie bulgară. Afacerişti dubioşi fac avere graţie fluctuaţiei dolarului: „Inflaţia e businessul meu“, spune unul. Câţiva ani mai târziu, aceştia se constituie într-o adevărată mafie, care, printre altele, fură maşini scumpe, iar dacă ai conexiunile necesare, le poţi şi recupera de la ei. Pentru Milena, să lucreze ca traducătoare într-o firmă străină pentru 400 dolari e ceva ireal: „Socialismul transformase banul în pură abstracţie… Ignorasem că munca are o valoare. Să-şi negocieze salariul nu i-a trecut niciodată prin minte omului socialist“.

Ceea ce o şochează pe Milena poate cel mai mult este un soi de putregai care apare la suprafaţa oricărui lucru: „De unde se născuse această vulgaritate, acest kitsch care îţi provoca greaţă? Ce pulsiuni fermentate timp de 45 de ani eliberase căderea comunismului?“. Un tip uman e des întâlnit: îmbogăţiţii care îşi expun averea de prost-gust. Casele lor, la malul mării, afişează „o explozie de culori prosteşti: roz ţipător, galben strident, verde crud. Nu bănuiam că aceste prăjituri cu cremă anunţau modest construcţiile care urmau să distrugă peisajele în al treilea mileniu“.

Milena găseşte în ea însăşi sechele ale comunismului. Când îşi pierde portofelul şi se duce la Poliţie să reclame, întrebările care i se pun i se par hărţuire: „Nu vom putea scăpa niciodată de această paranoia. O purtăm ca pe un virus care ne slăbeşte imunitatea, ca pe o modificare definitivă a ADN-ului nostru“.

Meritul scriitoarei e că are o viziune departe de alb şi negru, nuanţată, ca în filmul german Viaţa celorlalţi (2006). Dacă Ivan, la bătrâneţe, are somnul bântuit de crimele la care a participat în anii 44–45, Yovo, fost iubit al Milenei, jurnalist combativ după 1989, se dovedeşte a fi fost vajnic informator al Serviciilor Secrete comuniste, a cărui colaborare cu acestea a încetat doar pentru că i-a căzut în dizgraţie unuia dintre ofiţeri.

Ajunsă la Paris cu banii din al treilea salariu în dolari, Milena descoperă că occidentalii poartă tricouri inscripţionate cu CCCP sau cu steaua sovietică şi îi spune în van unuia: „Nu vă daţi seama. Pentru mine e ca o zvastică“. Cei care păreau să fi fost solidari cu suferinţa ei o dezamăgesc deoarece „pentru ei, comunismul devenise original“ şi pentru că intelectualii vestici care crezuseră în el nu erau pregătiţi să îl considere asemenea ei: „Am resimţit fizic, ca pe o crampă dureroasă, că nu e încă posibil să scrii istoria comunismului“.

Mausoleul de la Sofia, construit în 1949 lângă fostul Palat Regal, e demolat în 1999. Vreme de o jumătate de secol adăpostise trupul formolizat al lui Gheorghi Dimitrov, „tatăl poporului“, care fusese reîmbrăcat la fiecare doi ani cu un costum nou, în secret, pentru că îmbălsămarea nu fusese prea reuşită. Trupul eviscerat al dictatorului o face pe Milena să se întrebe: „Oare o carcasă goală ne-a terorizat atât?“.

Cât despre dispariţia fizică a Mausoleului, naratoarea vede în ea o metaforă a comunismului însuşi: „Am înţeles cât de lung şi dureros va fi să distrugi reflexele pe care ni le-a lăsat moştenire. Fundaţiile şi culoarele lui subterane au rămas, ca nişte rădăcini puternice înfipte în pământ. Numai partea vizibilă a aisbergului a dispărut“.

Milena se întreabă de asemenea: „Ce e adevărul?... Ceea ce resimţi pe moment sau ceea ce ajungi să gândeşti după zece ani, când ai înţeles că în anul mitingurilor comuniştii îşi vânduseră deja sufletul dolarului şi pregăteau acapararea puterii economice?“.

Romanul Mausolée al Roujei Lazarova ar trebui tradus fără întârziere. E o lectură de conştiinţă, în plus una foarte agreabilă pentru că evocarea trecutului e făcută cu mult talent, cu inteligenţă şi uneori chiar cu umor. //