Un liberal tragic

John Gray vede similitudini între anii ‘30 și primii ani ai secolului XXI, semnalând dislocarea globală, xenofobia în ascensiune, demagogia populistă.

John Gray este un important filosof po­li­tic, admirabil critic cultural și un intelectual pu­blic nonconformist. Este adversarul ori­cărei dogme, un distrugător de mituri în­totdeauna pregătit să sfi­de­ze idolii tribului, indiferent de cât de dezamăgitor ar pu­tea acest lucru să fie pen­tru cei care caută răs­pun­suri imediate la întrebări fun­damentale. Ultima sa carte este simultan edificatoare și binevenită. Ea continuă ata­cul lui Gray împotriva ero­rilor modernității, printre care se află și mitul pro­gre­sului ca dezvoltare lineară de la simplu la complex și, într-un mod moralizator, de la rău la bine. Gray vede progresul drept un anestezic intelectual, echivalentul pro­za­cului, care are rolul de a ne domoli frus­trările, anxietățile și fricile. El identifică această fascinație cu progresul în ma­jo­ri­tatea meta-narațiunilor modernității, de la liberalism la socialismul timpuriu, la marxism, bolșevism și progeniturile lor.

Certitudinea că progresul este ineluctabil, inexorabil și ireversibil ne face orbi la efec­tele secundare mai întunecate ale aven­tu­rii modernității: explozii sălbatice de in­to­leranță, discriminare, persecuții și ge­no­cid, asalturi iraționale asupra naturii. Mi­tul progresului este intim legat de divi­ni­za­rea viitorului și de încercările de a evita orice formă de autoevaluare: „dintre mul­tele beneficii ale credinței în progres, cel mai important ar putea fi acela că pre­vi­ne excesul de autocunoaștere“ (p. 4). Ro­mancierul francez Émile Zola, exemplul pa­­radigmatic al intelectualului angajat, a scris: „Cred că viitorul umanității de­pin­de de pro­gresul rațiunii prin știință“. Scri­i­torul rus Osip Mandelstam a avut o per­cep­ție com­plet diferită asupra istoriei atunci când a mărturisit soției că, la vârsta de cinci ani, atunci când a auzit pentru pri­ma oară cu­vântul progres, a început ime­diat să plân­gă. Progresul este o iluzie con­tagioasă, dar această subjugare este exact ce­ea ce cel care crede în ea refuză să ad­mi­tă: „Pentru cei care trăiesc în mit, acesta pare un fapt aprioric. Progresul uman in­tră într-o asemenea ca­te­gorie de fap­te. Dacă îl ac­cepți ai un rol în marele marș al uma­nității. De­si­gur, uma­ni­ta­tea nu măr­șăluiește ni­ciunde. «Uma­nitatea» es­te o ficțiune for­mată din mi­liarde de in­di­vizi, iar pentru fiecare în parte via­ța are un ca­rac­ter final și singular“ (pp. 6-7).

Credința de neclintit în pro­gres este pro­fund legată de convingerea fer­mă că ști­ința este, într-un fel sau altul, ca­pabilă să îmbunătățească viața umană. În mod evi­dent, există realizări teh­no­lo­gice care nu pot fi negate, dar ne di­mi­nu­ează ele oare an­goasele esențiale? Nu a fost ști­ința im­­plicată în planul abominabil al na­ziș­ti­lor de a impune o comunitate ra­sială pu­ri­fi­cată de pretinși agenți poluanți? Nu a fost „marele experiment“ stalinist în­ră­dă­cinat în exaltarea prometeică a teh­no­logiei?

Din anumite puncte de vedere, mare par­te din critica lui Gray a moștenirii Ilu­mi­nismului, atât de profund inserat în fon­dul mediului nostru spiritual, este si­mi­la­ră cu reacția conservatoare la fantasma dez­voltării continue către o comunitate pa­cificată și armonioasă. Gray nu este nici conservator, nici pesimist, dar este ceva spenglerian în viziunea sa asupra civi­li­za­ției noastre drept lipsită de suflet și de sens, cel puțin pe termen lung. În aceeași direcție, demonstrația sa despre lipsa de sens a oricărei teorii care declară sfârșitul istoriei, indiferent dacă este inspirată de Hegel, Marx, moștenitorul lor ruso-fran­cez Alexandre Kojève sau teoreticianul ame­rican straussian Francis Fukuyama, este relevantă pentru înțelegerea tumul­tu­lui global de după Războiul Rece. De fapt, de­parte de a fi dus la apariția unui echi­li­bru democratic în care valorile liberale pro­voacă un febril entuziasm în toată lu­mea, prăbușirea blocului sovietic a pro­vo­cat noi forme de malaise, perplexitate și de con­fuzie. Aceasta nu înseamnă că neg im­por­tanța istorică a revoluțiilor din 1989-1991, ci doar că accentuez, împreună cu Gray, necesitatea de a evita orice ten­tație teleo­logică. Deconstrucția pro­gre­su­lui drept fantasmă redemptivă, făcută de Gray, nu este o invitație la fatalism, ci un apel la lu­ciditate și la rezistență în raport cu cân­tecele de sirenă ale sistemelor ideo­logice.

În demonstrația sa, Gray apelează mai mult la literatură decât la tratate de fi­lo­sofie politică. Unul dintre autorii săi fa­voriți este Arthur Koestler, romancierul și gânditorul nonconformist central-euro­pean paradigmatic, care deseori și-a ex­pri­mat disprețul pentru orice încercare gran­dioasă de a optimiza condiția umană: „Koest­ler a înțeles un fapt pe care me­lio­riș­tii li­be­rali au refuzat să-l confrunte: pro­gre­sul gradual este imposibil. Când iluzia ameliorării graduale a fost obli­te­rată de realitate, el, împreună cu mulți din ge­nerația sa, a ajuns la concluzia con­form căreia catastrofele sunt parte in­tegrantă a evoluției umane“ (p. 32). Cu alte cu­vin­te, nu există un drum facil, lip­sit de du­re­re, către o lume mai vrednică – dezastrele și cataclismele sunt intrinseci des­tinului nostru. Koestler nu a fost sin­gurul care a avut o astfel de viziune me­lancolică asu­pra istoriei și politicii. Gray analizează in­tuițiile unor autori precum Joseph Co­n­rad, Sigmund Freud, T.E. Hul­me, Joseph Roth, Stefan Zweig, Curzio Ma­la­parte, Geor­ge Or­well, Samuel Beckett, Wallace Stevens și Jorge Luis Borges. Toți au avut în co­mun conștiința dezrădăcinării existențiale, a pribegiei, a angoasei, soli­tu­dinii și stra­nietății. Toți au avut rezerve privind so­li­ditatea construcției de­mo­cra­tice a so­cie­tăților moderne. Toți au fost conștienți de fragilitatea umanismului: „Far­mecul mo­dului de viață liberal cons­tă în faptul că permite majorității oa­menilor să renunțe inconștient la propria libertate. Per­mi­țând majorității uma­ni­tății să își ima­gi­neze că sunt pești zbu­rători, când, de fapt, ei își petrec viețile sub valuri, ci­vi­li­zația liberală se în­te­me­iază pe un vis“ (p. 62).

Volumul lui Gray este simultan un diag­nostic și un avertisment. El vede si­mi­li­tu­dini între anii ‘30 și primii ani ai secolului XXI, semnalând dislocarea globală, xeno­fo­bia în ascensiune, demagogia populistă. Filosoful refuză să propună o soluție. El sem­nalează abisul, își avertizează semenii asupra pericolelor și respinge orice de­ter­minism predictiv. Precum Koestler, el pa­re o Casandra. Depinde de noi să as­cultăm sau să ignorăm acest mesaj. Vom accepta această provocare îngrijorătoare sau vom persevera în negare facilă și reverii uto­pice, confirmând astfel convingerea tristă a lui Gray: „Căutarea tăcerii pare să fie o activitate specific umană. Alte animale fug de zgomot, dar este zgomotul făcut de alții cel pe care încearcă să îl evite. Nu­mai oamenii vor să amuțească larma propriilor minți“ (p. 157).

Traducere de BOGDAN C. IACOB, după International Affairs, vol. 89, no. 6 (November 2013).

JOHN GRAY - The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths (London, Allen Lane, 2013)