Un Iov dostoievskian

După mai multe – aparente - metamorfoze ale identităţii poetice („anarhism“, „fracturism“, „elementarism“), Marius Ianuş s-a schimbat încă o dată, dramatic, la faţă, în împrejurări biografice asupra cărora e mai cuminte să păstrăm tăcerea şi ale căror urme sunt consemnate în ultimul an pe blogul său. Iar în urma traumei (divorţul, cu pierderea drepturilor asupra unicei fiice, micuţa Zvera) a rămas suspendat între: nici ataşat de lume, nici gata să opteze pentru o existenţă monahală (asemenea unor congeneri, precum Ştefan Baştovoi, Adrian Urmanov sau Andrei Peniuc). Cert este că, vagabondând devastat de la un oraş la altul, de la o mănăstire la alta, şezând şi plângând nu la apa Vavilonului, ci la apa Moldovei, scriind reportaje sau articole de opinie pentru diferite reviste ortodoxe (unele articole – excelente, ar merita, probabil, adunate cândva în volum), „fratele Ianuş“ nu a renunţat la poezie. Nici n-ar fi avut cum, căci, în absenţa mult invocatei intervenţii divine izbăvitoare, aceasta i-a rămas unicul sprijin moral. Şi, întrucât existenţa sa este eminamente poetică, renunţarea ar fi echivalat unei sinucideri. Aşa trebuie interpretat, desigur, titlul celui mai recent volum: Refuz fularul alb e, de fapt, un refuz prin poezie al păcatului sinuciderii, trimiţând direct la fularul cu care s-a sinucis tâ­nărul poet constănţean George Vasilievici. Nu avem de-a face cu o metaforă suprarealistă, ci cu un refuz al „satanei“ (Nota Bene, numele Necuratului apare aici mereu la feminin, cu o frecvenţă terifiantă…).

Cine îl cunoaşte pe Ianuş ştie că e un ins dificil, care a reuşit să şi-i ridice împotrivă pe mai toţi apropiaţii. Pe de altă parte, nimeni, între colegii săi de generaţie, nu-şi trăieşte poezia cu atâta intensitate paroxistică, făcând din ea o naraţiune existenţială cu sens transcendent, iar din autor – un personaj, poate chiar un erou cu orice preţ. Primele cronici despre volum propun evaluări care se bat cap în cap. În România literară, Cosmin Ciotloş invocă admirativ, dar fără argumente „forţa“ poeziei, în vreme ce, în Cultura, Mihai Iovănel îl desfiinţează abrupt pe noul Ianuş, la capătul unei bune radiografii a volumelor anterioare: ideea ar fi că autovictimizarea sa a devenit o problemă pur personală, în vreme ce „lumpenul“ din Manifest anarhist, „artistul“ din Ursul din containăr şi chiar „proletarul“ din Ştrumfii afară din fabrică impuneau printr-o „reprezentativitate“ socială & generaţionistă. Putem vedea, fireşte, în „convertirea“ cu pricina o reorientare autentică spre polul plus al lui Iisus – sau nu. Fostul profet apocaliptic a devenit psalmist, dar formula biografistă a lamentoului a rămas aceeaşi: albă, directă, contondentă, cochetând stângaci cu rima, cel mai adesea ruptă în secvenţe scurte, oscilând între urlet şi scâncet, între violenţa sălbatică şi candoarea copilăroasă, între blestem şi rugăciune. Apropo: oare câţi poeţi români au mai folosit blestemul cu intensitatea acestui straniu poeta vates bacovian (ce-i drept, după crizele imprecatorii la adresa celui / celor „însemnaţi de diavol“, care i-au făcut rău şi „au întins mizeria morţii pentru viaţa sa“ din poeme ca Unui nenorocit sau Doamne, dă-mi voie să-i omor, îndemonitul Ianuş revine la atitudini creştineşti, liniştindu-şi cititorii printr-un moto că „Toate blestemele din această carte au fost dezlegate de preot“…). Pe de altă parte, cele mai multe texte din prima secţiune - eponimă - au un caracter pur contextual, autobiograficul debuşând de-a dreptul în nonliterar şi stârnind compasiunea. Numai că regia contextului le imprimă coerenţă, integrând secvenţele într-un flux semnificativ.

Drama unui poet care îl caută, disperat, pe Dumnezeu într-o lume ostilă nu-i o problemă de interes strict individual, câtă vreme e bine prinsă în scenariul unei aventuri psihice la limită. Frapează, mereu, violenţa emoţională şi obsesională, defulată în emisii paranoide scurte, exclamative, pline cu invocaţii de profundis şi lamentouri după soţia care l-a părăsit (şi care e când „Domnicuţa“, „fata frumoasă din Făgăraş care cântă parcă mereu la piane de aer“, când „stricata aia“) sau după fetiţa răpită. Ceea ce le salvează de la ridicol e alternanţa discordantă, dar vitală de psihoză şi luciditate (inclusiv poetică), frenezia exasperată a discursului „în stare de urgenţă“ (cu o formulă ce trimite atât la fosta revistă fracturistă basarabeană, cât şi la „meditaţiile în stare de urgenţă“ ale americanului Frank O`Hara). Scriu ca să nu înnebunesc şi ca să nu fiu ispitit cu sinuciderea: iată un laitmotiv al acestor texte sado-masochiste şi compulsive, sărace până la simplism, umile, frizând uneori stupiditatea totală („De unde a venit satana, cine a asmuţit-o la mine?“), dar cu dese ţâşniri de poezie adevărată, răscumpărătoare, ca în Doamne, Nea Pribeagu sau Bătrân şi singur. Dibuindu-şi prin întuneric noul drum, însinguratul îşi asumă până la capăt condiţia poveristă de Iov înarmat cu „toiagul“ poeziei (Acum încotro, Doamne?, Iov). Iar ceea ce pierde în artisticitate câştigă în efectul de autenticitate primară. Important e că în felul acesta el reuşeşte să nu se „sinucidă“ poetic.

La fel ca totdeauna, Ianuş mizează pe acumulări şi enumeraţii în cascadă, deprinse de la beatnici. Treptat însă, oboseala deprimistă se instalează aducând cu sine un lirism sumbru, apăsător (ca la Dan Sociu, din Sociu bătrân, cu deosebirea că la Ianuş damnarea e condiţionată psihic, nu fizic). În Piaţa Sfatului, de pildă, suprapunerea dintre identitatea fostului copil protestând, la revoluţie, în centrul Braşovului şi cea a bărbatului distrus, înstrăinat, de azi capătă o intensitate copleşitoare, pe care tezismul final n-o anihilează, ci o amplifică: „Astăzi stau aici pentru un strop de Internet / un bărbat bărbos cu o cruce neagră în braţe / şi o cruce neagră pe piept. / un ciudat care nu ridică ochii spre oameni. // Atunci urlam între ei, în faţa balconului acesta de fier. / Am vrut dreptate. Am vrut libertate. Şi alte lucruri pe care doar Dumnezeu / nu le-ar fi putut da. // Am obţinut doar un pumn de rugină multicoloră. /…/ Şi un spectacol satanic universal, care nu pare să aibă /sfârşit“. Căci „…la Braşov s-a întors Marius Ianuş / căruia Dumnezeu i-a şters toate versurile / şi i-a transformat viaţa într-o poezie“ (Poeţii din Braşov). Faptul că totul are un sens transpare şi din evoluţia grupajului ce abandonează, pe nesimţite, violenţa răzbunătoare, devenind spre final o suită de penitenţe, încheiate cu o rugăciune şi cu renegarea poeziei „diavoleşti“. Următoarele două grupaje reunesc poeme din 2009 (O listă de discuţii cu mine) ce „premerg primul grupaj al acestei cărţi şi sunt primii paşi în întoarcerea mea către Dumnezeu“. Poemul-titlu şi maiakovskiana spovedanie O criză de fericire provocată – un jurnal nocturn cu versuri explodate „cuantic“, în „iluminări“ psihedelice şi dadaiste, întinse pe vreo 20 de pagini - sunt reuşite certe. A treia secţiune – onorabila Căciula lui Guguţă – e o „întoarcere la Chişinău“ cu trei poeme urbane „reciclate din Stare de urgenţă“. În acest punct, ne dăm seama că piesele puzzle-ului din volum sunt dispuse aproape… „barbian“, dar nu cu direcţia Isarlîc, ci pe drumul invers al recuperării „sufletului slav“, presimţit în poeme eseniene, ca Moscova sau Răspunde-mi, Nicolaj Velimirovic! Paroxismul profetic, amintind de vechiul text România, dar şi de Tatăl meu Rusia al lui Cezar Ivănescu, e atins în „post-scripturile“ din penultimul text al cărţii: definitoriul Rusia, mama, o utopic-delirantă, „mâ­ntuitoare“ întoarcere acasă in nowhere. Şi, confirmare supremă a inteligenţei compoziţionale, regia artistică a volumului se încheie printr-un anticlimax cu titlu extraordinar: Offline pentru totdeauna, indecis între opţiunea damnării şi „mângâierea iubirii lui Dumnezeu“.

Reinventând, fără anestezie, poezia mistică în era consumistă a Internetului, identificând „nebunia întru Hristos“ cu „nebunia întru poezie“, acest Iov chinuit se salvează ca poet in extremis, după căderi penibile. Asemănător, în destule privinţe, lui Bacovia, dostoievskianul Marius Ianuş rămâne, în ciuda actelor ratate, poetul numărul unu al generaţiei sale. //

// MARIUS IANUŞ
// Refuz fularul alb!
// Editura Tracus Arte
// Bucureşti, 2011