Umberto Eco şi rabinii de la cimitirul din Praga

Umberto Eco nu a scăpat de acuzaţia de antisemitism. El a vrut să fie provocator: «Intenţia mea a fost să-i dau cititorului o lovitură cu pumnul în plex». Eco a întins o capcană în care mulţi au căzut. Dar e o capcană perversă, în care ar putea să cadă el însuşi, riscând să fie lapidat în piaţa publică.

Cel mai recent roman al lui Umberto Eco, Il Cimitero di Praga, a apărut în Italia în octombrie 2010. În doar câteva luni a devenit un bestseller internaţional, fiind vândute mai multe milioane de exemplare. Versiunea românească a cărţii, Cimitirul din Praga, a fost publicată de curând de Editura Polirom.

Romanul este un bun exemplu de metascriitură. Jurnale, scrisori, memorii, flash-back-uri, intervenţii ale „Naratorului“, documente autentice sau contrafăcute, note istorice, ilustraţii etc. sunt amalgamate de autor, fiind folosite de acesta pentru a revizita dintr-o perspectivă nouă istoria Europei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Evenimente istorice importante din epocă apar în structura romanului sau pe fundal: manifestul comunist al lui Karl Marx, regimul lui Napoleon al III-lea, expediţiile militare ale lui Garibaldi, organizarea francmasoneriei moderne, războiul franco-prusac, Comuna din Paris, asasinarea ţarului Alexandru al II-lea (1881) şi pogromurile care i-au urmat, studiile la Paris ale dr. Sigmund Freud (1885-1886), apariţia cărţii lui Éduard Drumont: La France Juive (1886), demolările din Paris efectuate de baronul Haussmann, Afacerea Dreyfus (post 1892) etc.

Eroul principal al cărţii este un anume Simone Simonini, un personaj straniu al cărui jurnal compune romanul în majoritatea lui. Simonini este schizoid, are o dublă personalitate: el însuşi şi dublura sa, abatele Dalla Piccola. Amândoi scriu în jurnal, evident cu scrisuri diferite, îşi citesc textele şi îşi răspund unul altuia. O idee strălucită a lui Eco, pusă în pagină cu mână de maestru.
Pretins căpitan în armata lui Garibaldi, Simonini se autoexilează la Paris, unde trăieşte din expediente. Colaborează intens cu serviciile secrete franceze, apoi cu cele prusace şi ruseşti, cărora le propune sau le confecţionează la cerere false documente contra cost. Ideologia care îl animă pe Simonini este antisemitismul. El suferă de o evreofobie isterică şi viscerală. Aproape toate stereotipurile negative privitoare la evrei sunt trecute de el în revistă în jurnal: cele referitoare la portretul fizic (nas coroiat, buză inferioară răsfrântă, exoftalmie, murdărie, miros urât ereditar – foetur iudaicus etc.), la portretul profesional (evreul cămătar, comerciant, cârciumar, evreica prostituată), la portretul moral (arghirofil, lacom, vicios, viclean, inteligent dar perfid, laş, trădător), la portretul mito-religios (evreul demonic, asociat Infernului, vrăjitor, jidov rătăcitor, profanator de ostie, acuzat de deicid şi de infanticid ritual) şi la portretul politic (evreul-capitalist, evreul-comunist, complotul iudeo-masonic) etc.

Romanul fiind scris la persoana întâi, Umberto Eco nu a scăpat de acuzaţia de antisemitism, mai mult sau mai puţin mascat. Cu siguranţă că Eco a vrut să fie provocator. Ceea ce a reuşit cu vârf şi îndesat. „Intenţia mea a fost să-i dau cititorului o lovitură cu pumnul în plex“, a declarat Eco într-un interviu, realizat după publicarea romanului. El a întins o capcană în care au căzut mulţi cititori şi critici. Dar e o capcană perversă şi periculoasă, în care ar putea să cadă autorul însuşi, riscând să fie lapidat în piaţa publică. Desigur, el poate să se apere (cum a şi făcut-o, de altfel), apelând la una dintre regulile de aur ale unui roman: protagonistul unei ficţiuni nu este întotdeauna un alter ego al scriitorului şi, ca atare, nu pot fi transferate viciile primului pe umerii celuilalt. Cei care fac totuşi un astfel de transfer susţin că autorul se foloseşte uneori de această regulă pentru a-şi promova, prin intermediul unui personaj, propriile sale opinii. „Marii prozatori se descriu întotdeauna în personajele lor“, spune undeva Simonini însuşi (p. 278).

Acuzaţii de antisemitism mascat la adresa lui Umberto Eco au apărut în Italia (Osservatore Romano – ziarul Vaticanului, Pagine ebraiche, Esspreso), Franţa (Le Nouvel Observateur), Israel ş.a. În februarie anul acesta, la Târgul Internaţional de Carte de la Ierusalim, am avut prilejul să mă întâlnesc cu Umberto Eco, cu care am abordat tangenţial şi acest subiect. Era cumva inevitabil, pentru că scriitorul italian era invitat la Ierusalim pentru a-şi lansa controversatul roman Il Cimitero di Praga, iar eu pentru a-mi lansa volumul Inventing the Jew, apărut în SUA, având ca subtitlu „stereotipurile antisemite în culturile est-central europene“.

Din România literară (nr. 13, 1 aprilie 2011) aflu că recenzentul romanului Cimitirul din Praga din Le Nouvel Observateur (17 martie 2011) consideră că, protagonistul cărţii fiind relativ simpatic, citiorii ar putea să „cedeze farmecului acestui falsificator antisemit“. Eco ar fi acuzat în acest caz de un antisemitism involuntar. Dar de unde până unde este Simone Simonini un personaj simpatic, cu farmec personal?! Dimpotrivă, mie mi s-a părut a fi un tip sordid şi sinistru, care percepe istoria Europei dintr-un loc subteran, întunecos şi urât mirositor (din canalul-hazna al Parisului, de pildă, unde îşi ascunde victima ucisă). Un tip profund antipatic, cinic şi respingător, care dă dovadă de un rasism visceral (suntem în epoca lui Arthur de Gobineau). De altfel, împreună cu un reprezentant al poliţiei secrete prusace, Simone Simonini ajunge la sfârşitul secolului al XIX-lea la unele idei şi sintagme care vor face carieră peste jumătate de veac: „superioritatea rasei ariene şi inferioritatea celei iudaice“, „exterminarea evreilor“ (numită chiar „soluţia finală“), „incendierea sinagogilor“, „Arbeit macht frei“ etc. (pp. 221-222).

De fapt, miza cărţii lui Umberto Eco este de a demonta, nu de a promova, mecanismele de generare şi de supravieţuire tenace a clişeelor şi legendelor antisemite. Voi da doar două exemple: modul în care sunt abordate în roman Afacerea Dreyfus şi falsele Protocoale ale falşilor Înţelepţi ai Sionului. Fiind una dintre cele mai importante manifestări ale iudeofobiei politice moderne,  Afacerea Dreyfus este pur şi simplu aruncată în aer în acest roman. La cererea serviciilor secrete franceze, „simpaticul“ Simonini falsifică fără scrupule, contra cost, documentele necesare pentru acuzarea căpitanului francez (evreu alsacian) Alfred Dreyfus ca trădător şi spion în slujba germanilor. O afacere care a divizat Franţa în două şi a creat în cultura europeană statutul intelectualului cu poziţie civică.

Al doilea exemplu important de distrugere de către Eco a unei legende antisemite se referă la compunerea falsului text Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Este o temă abordată de Umberto Eco şi în cartea Pendulul lui Foucault (1988). În romanul Cimitirul din Praga, Simonini primeşte comanda de falsificare din partea Ohranei ţariste. Serviciile secrete ruseşti nu sunt de acord cu aplicarea „soluţiei finale“ în ceea ce îi priveşte pe evrei. Ele au o altă strategie. Evreii trebuie să rămână în viaţă, „ca să avem un duşman ca lumea“, pentru a fi folosit în diverse situaţii critice (p. 431). Populaţia trebuie manipulată şi convinsă că evreii diabolici vor să distrugă lumea printr-o uriaşă conspiraţie iudeo-masonică.

În roman, Simone Simonini urzeşte în 1898 scenariul complotului, potrivit căruia, o dată la 100 de ani, se adună rabinii reprezentând cele 12 seminţii iudaice. Chipurile, ei se întâlnesc noaptea, în secret, la vechiul cimitir evreiesc din Praga, la mormântul marelui rabin cabalist Jehuda Löw, cel care l-a creat la sfârşitul secolului al XVI-lea pe monstrul antropoid Golem. Acolo, cei 12 rabini veniţi din toate colţurile Europei fac un legământ, stabilind regulile de guvernare a lumii pentru a distruge definitiv populaţiile şi religiile nonevreieşti.

Trecând în zona nonfiction, în 1905 Ohrana ţaristă a publicat într-adevăr un raport al unei conspiraţii iudaice imaginare, Protocoalele Înţelepţilor Sionului. S-a lansat astfel pe piaţă unul dintre cele mai explozive şi tenace mituri ale antisemitismului politic al secolului XX. La sfârşitul romanului Cimitirul din Praga, Umberto Eco reproduce coperta acestei cărţi maligne, la geneza căreia se află un fals dovedit (p. 449). Cartea a influenţat decisiv mişcările extremiste şi ultranaţionaliste care au operat în Europa interbelică. Hitler a comentat-o în Mein Kampf (1925-1926), iar la noi, cartea l-a influenţat major pe Corneliu Zelea Codreanu şi a fost tradusă şi prefaţată de legionarul Ioan Moţa (prin 1930).

Pe ultima pagină a volumului, Umberto Eco simte nevoia să spună cititorului câ­teva cuvinte privind relaţia dintre realitate şi virtualitate, dintre istorie şi ficţiune în cartea pe care a scris-o: „Singurul personaj inventat din această poveste este protagonistul, Simone Simonini ş…ţ. Toate celelalte personaje (în afară de câteva figuri minore şi marginale) au existat realmente şi au făcut şi spus lucrurile pe care le spun şi le fac în acest roman“ (p. 445).

Cred că cei care îl acuză pe Umberto Eco de antisemitism nu au citit cartea cu atenţie sau nu au citit-o până la ultimele ei rânduri, fără de care romanul ar fi rămas neterminat: „Dacă mă gândesc bine – conchide Umberto Eco –, Simone Simonini, deşi este rezultatul unui colaj, fapt pentru care i-au fost atribuite lucruri făcute în realitate de persoane diferite, într-un fel a existat şi el. Ba mai mult, ca să spunem totul, el se află încă printre noi“. //

Citeste si despre: Umberto Eco, masonerie, Praga, Romania literara, antisemitism.