prima pagina

S

uveranul a apărut din tunel. Un efeb, abia dezlipit dintr-o fotografie cu James Dean retuşat gitano, a pătruns, încoronat de gelul regulamentar, pe gazon. Stadionul Santiago Bernabeu a gemut din 80.000 de vise de glorie. În aceeaşi clipă, s-au arătat semne grozave. Întinderea şi aşezarea lumii au luat-o razna. Hărţile şi buna rânduială a vremii
s-au dat peste cap. Spania s-a întins, ca un fulger, până la Hollywood. Anglia s-a răcit, s-a făcut mai mică şi mai străină.

Cristiano Ronaldo, fostul exilat de lux din Manchester, a fugit de sub escorta lui Ferguson, marele paznic de caractere, şi a sosit la Madrid. Acasă. La fotbal stilat, gândit în pase scurte şi un-doi-uri încărcate de à propos-uri. Cristiano Ronaldo a fost primit la Madrid aşa cum sunt primiţi rătăciţii răscumpăraţi şi risipitorii plecaţi prin tărâ­muri în care îi aşteaptă doar rugina şi regretul.

Dintr-o dată, mai toţi jucătorii legaţi, cu capul şi picioarele, de viitorul fotbalului s-au simţit fii rătăcitori şi risipitori. Şi au pornit-o spre casă. Spre Spania. Spre Madrid. Spre Real Madrid. Nu desculţi şi nu pe gratis. Însă direcţia de deplasare a cortegiului e afişată şi poate fi citită din aeroplan sau de la firul ierbii. Gravitaţia bursei europene de transferuri s-a răzgândit, cu o nerăbdare rebelă şi o forţă de muson. După câ­teva luni de peţit istovitor, oferte smintite şi lobby fastuos, toate cele 4 mari cluburi engleze (Manchester, Liverpool, Chelsea, Arsenal) au adunat o colecţie de refuzuri. Nimeni nu mai vrea să joace în Anglia.

Kaka, Ronaldo şi Benzema s-au întors cu spatele la Atlantic şi au descoperit că vorbesc fluent spaniola. Lucio nu ştie unde vrea să joace mai departe, dar ştie că Manchester City e prea departe. Ribery a conversat scurt cu Chelsea (un „Non!“ repetat prin intermediari). Până şi Felipe Melo, un aspirant brazilian care aşteaptă oferte post-Fiorentina, a avut temeritatea să snobeze Chelsea. Pirlo şi Eto’o au desăvârşit umilinţa. Chelsea? Un club oarecare, bogat de oarecare. Acum doi trei-ani, Chelsea era cel mai fastuos loc de parcare şi înzestrare, pentru aproape orice star fotbalist. Între timp, ceva s-a schimbat. Nimic nu mai e atrăgător şi nu mai provoacă respect în fotbalul englez. Până şi Liverpool, clubul la care istoria ţine adesea loc de cash, a trebuit să asculte pretextele lui David Villa. Şi, în acelaşi timp, să-l păzească pe Mascherano, contaminat de Barcelona cu gripă spaniolă. Ce s-a întâmplat? Cum a ajuns campionatul care a dat 9 dintre ultimele 12 semifinaliste ale Ligii Campionilor în situaţia de a rumega impoliteţuri şi refuzuri de încorporare?

Nu s-a întâmplat nimic. Poate, cel mult, o cotitură generală în direcţia bunului simţ artistic. E vorba de artă, deşi multă lume e convinsă că noua carantină engleză e rezultatul economiei – de mai bine de un an, cea mai deprimată dintre formele vieţii colective engleze. Într-adevăr, lira sterlină a scăzut, iar impozitele au crescut. Importurile sunt mai scumpe şi, dacă au obiceiul să joace fotbal, trăiesc din salarii mai mici, în Anglia. Poate 75–100 de mii pe săptămână, dar nu mai mult. Am glumit destul! Partizanii determinismului economic sunt umiliţi, cu cifrele în faţă. Un salariu în Premiership bate, în continuare, salariul mediu în orice campionat european. Fuga de Anglia nu e un episod de economie politică panicată.

Diferenţa vine din viaţă şi se referă la viaţa jucată, nu la viaţa plătită. Lumea vrea, pur şi simplu, să vadă şi să facă fotbal. Unde, prin fotbal, nimeni nu mai vrea să înţeleagă ocnă şi ciocniri nebune cu alţi bezmetici furibunzi, întărâtaţi de o tribună care fantazează la drame ortopedice, între două beri tulburi. Coşmarul hormonal englez s-a risipit. După ani lungi şi bogaţi în scrâşnet de oase, modelul vânătoresc al reţetei „kick and run“ a fost complet surclasat de reapariţia subtilităţii. În mai puţin de 12 luni, între finala Europenelor şi finala Ligii Campionilor, Spania a finisat până la seducţie jocul de fotbal, ca operă artizanală. Deplasarea in corpore spre Spania şi fotbalul de tipar hispanic sunt răspunsul la acest stimul.

Supremaţia culturii a devenit, iar, o ipoteză veridică. Fotbalul s-a întors la stil, la acea nevoie misterioasă de desen şi la plictisul de eficienţă primară. Diferenţa între jocul împodobit şi elanul care îndoaie prin presiune a devenit insuportabilă. Inacceptabilă. Tot atât de inacceptabilă pe cât e diferenţa între o haină bine croită şi un trening, între un sufleu şi un sendvici, între o declaraţie de amor şi o partidă de sex la beţie. Între o noapte, sub ploaie, pe dig şi o seară de aroganţă şi eleganţă, pe o terasă, în sud. Schimbarea climatică? Un zvon meteo. Şi un dar de la fotbal. //