Ultima carte în pokerul cu Iranul

La Forumul Economic Mondial de la Davos, cel mai ocupat participant a fost şeful companiei petroliere saudite de stat Khalid Al-Falih. Timp de câteva zile, preşedintele Aramco a alergat de la o întâlnire bilaterală la alta, încercând să calmeze spiritele în contextul unor eventuale probleme de aprovizionare cu petrol iranian. Duminică, 29 ianuarie, parlamentul de la Teheran ar fi trebuit să dezbată un proiect de lege în vederea întreruperii imediate a livrărilor de petrol către Uniunea Europeană. Discuţia a fost amânată, dar o propunere în acest sens e luată în considerare de Iran după anunţul miniştrilor de Externe europeni care au adoptat un embargo la importul de petrol iranian.
Interdicţia ar urma să intre în vigoare la mijlocul acestui an. Embargoul statelor europene este văzut drept ultima şi cea mai serioasă măsură care ar putea împiedica escaladarea conflictului diplomatic din jurul programului nuclear iranian într-unul militar. Care vor fi însă efectele reale ale unei interdicţii pe contractele petroliere ale Teheranului?

Stabilitatea în regiune

Nu puţini lideri europeni sunt îngrijoraţi de noile tensiuni cu Iranul şi de efectele acestora asupra întregului Orient Mijlociu. Ministrul german de Externe Guido Westerwelle a cerut Teheranului să se arate dispus la „discuţii substanţiale despre programul său atomic“, în loc să complice lucrurile şi mai mult prin retorica sa uzuală. Între timp, o delegaţie a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) a ajuns în Iran pentru a relua negocierile cu Teheranul. Inspectorii AIEA au cerut şi o vizită la noua instalaţie de îmbogăţire a uraniului de la Fordo, la sud de capitala iraniană. Vizita experţilor internaţionali are loc după ce Agenţia acuzase regimul islamic, în noiembrie,
într-un raport extrem de dur, de intenţia de a construi arme nucleare.

Săptămâna trecută, retorica dintre Iran şi Occident se concentrase pe elemente militare. Portavionul american Abraham Lincoln a trecut împreună cu nave de escortă britanice şi franceze fără nicio problemă prin Strâmtoarea Ormuz, în ciuda ameninţărilor iraniene. Împreună cu Carl Vinson, armata SUA are staţionate, din nou, două portavioane în Golful Persic, după ce nava John Stennis a fost relocată în Pacific în urmă cu circa două săptămâni. Tensiunile diplomatice între Iran şi Occident culminaseră cu ameninţările de blocare a Strâmtorii Ormuz mai ales pentru traficul de petroliere către Vest. Faptul că strâmtoarea a fost traversată de nave americane, britanice şi franceze reprezintă un semnal clar adresat Teheranului că Occidentul nu va accepta blocarea căii maritime.

Încă o criză în UE?

Cum se face că UE vrea să aplice o sancţiune „telefonată“? Nu era clar că Iranul va riposta la embargoul european anunţat cu şase luni înainte de a intra în vigoare? Sporirea presiunii pentru a determina Teheranul să reia negocierile în format 5+1 este evidentă, dar efectele adverse pot fi însemnate.

Bursele internaţionale au reacţionat imediat. Preţul unui baril de petrol a crescut deja cu aproape un dolar într-o singură săptămână, în condiţiile în care vorbim în prezent doar de ameninţări, şi nu de măsuri concrete. Fondul Monetar Internaţional a avertizat la rândul său că embargoul ar putea creşte preţul ţiţeiului cu până la 30%.

Nici măcar poziţia europeană nu este însă unitară în această chestiune. Deşi toate statele sunt de acord cu necesitatea unor sancţiuni mai dure pentru a evita un conflict militar, unele dintre ele acuză dificultăţi economice posibile în urma unei interdicţii de import. Grecia, de exemplu, argumentează că este într-o poziţie vulnerabilă din cauza condiţiilor de plată extrem de favorabile pe care le are cu Iranul. Într-o situaţie asemănătoare sunt Italia şi Spania. Ţările şi-au manifestat îngrijorările, dar, în contextul în care tocmai ele sunt percepute drept leagănul crizei din zona euro, în plan politic au foarte puţine de spus. Termenul de tranziţie de şase luni era menit să dea acestor state posibilitatea de a căuta alte surse convenabile de aprovizionare, pentru a nu suferi un şoc economic suplimentar. Dacă Iranul va decide să oprească livrările de petrol înainte, atunci UE va mai avea încă o criză de rezolvat.

Câştigătorii

Pe plan mondial, există mai multe state care nu sunt de acord cu impunerea unui embargo petrolier. Dincolo de unele raţiuni politice, motivele economice şi financiare sunt cele care primează.

Din China (a doua economie a lumii şi cel mai mare cumpărător de petrol iranian) nu a venit până în prezent niciun semnal care să indice o ruptură în relaţiile Beijing-Teheran, nici după vizita şefului Trezoreriei Federale, care a încercat să obţină măcar o reducere graduală a importurilor de petrol iranian în Republica Populară. China contribuie cu 20% la vânzările iraniene de petrol. Din punct de vedere politic, regimul comunist a arătat, în contextul Primăverii Arabe, că nu este adeptul schimbării. În context economic, China nu a fost niciodată mai dependentă de petrolul importat, având în vedere cererea uriaşă internă, generată de creşteri economice spectaculoase.

India este un alt mare importator de petrol iranian în Asia şi, spre deosebire de China, are relaţii mult mai cordiale cu Washingtonul. În această chestiune însă, probabil că ţara va urma cursul trasat de Beijing. India are şi ea o cerere internă semnificativă şi un ritm constant de creştere economică. Preţul contează aşadar foarte mult, mai ales în aceste cantităţi.

Poziţia viitoare a acestor două mari economii poate fi dedusă şi din reacţia lor la cele mai recente sancţiuni impuse unilateral de SUA. Pe 31 decembrie, preşedintele Barack Obama semna o lege care obligă companiile să aleagă între afaceri cu SUA şi relaţii comerciale cu Iranul. Atât India, cât şi China au declarat că legea respectivă ar fi lipsită de logică politică şi nu ar avea raţiuni economice solide. În plus, ele au îndemnat Washingtonul să nu se aştepte ca lumea întreagă să pună interesele americane înaintea celor naţionale.

Japonia şi Coreea de Sud au precizat că resping un embargo total, dar că ar fi de acord, în urma unor analize, să propună o reducere graduală a importurilor de petrol iranian. Coreea de Sud acceptă din punct de vedere politic direcţia dictată de SUA în majoritatea chestiunilor internaţionale, în schimbul protecţiei militare oferite de Washington. Japonia are însă un context energetic dificil, după dezastrul nuclear de la Fukushima de anul trecut. Închiderile de centrale atomice au provocat o trecere rapidă la producţia de energie din hidrocarburi, aşa încât realitatea economică va tinde să surclaseze relaţiile politice cu America şi UE.

Câştigătorii acestui embargo par a fi statele care decid să menţină relaţiile cu Iranul. În schimbul compensării exporturilor către UE, aceste ţări vor primi cu siguranţă preţuri mai bune din partea Teheranului. Şi dacă preţul va creşte la nivel mondial, atunci va avea de câştigat cu siguranţă şi Iranul, care îşi alimentează bugetul de stat în proporţie de 60% cu petrodolari. Joi, cancelarul german Angela Merkel face o vizită la Beijing, unde va încerca, printre altele, să-i convingă pe decidenţii chinezi să nu profite de pe urma conflictului Vestului cu Iranul. Şansele de reuşită ale doamnei cancelar sunt însă extrem de reduse. //

Cuvinte cheie: stramtoarea Ormuz, Iran, Irak, SUA, petrol, nave de razboi, militar