Toamna candidaţilor: oferta electorală 2009

dorat sau detestat cu sete, Traian Băsescu a împărţit ca nimeni altul societatea şi clasa politică. Dictator sau democrat? Reformist şi curajos sau conflictual şi cinic? Manipulator sau nedispus la compromisuri? Eşecurile mandatului i se datorează sau sunt rezultatul opoziţiei sistemului ticăloşit şi al inerţiei românilor? Personalitate puternică, cu decizii ferme şi vorbe apăsate, discutate şi discutabile, Băsescu este un personaj care nu lasă pe nimeni indiferent.

Este Mircea Geoană un diplomat abil şi adept al valorilor occidentale sau prizonierul grupării Vanghelie-Hrebenciuc? Politician cu viziuni reformatoare, esenţiale pentru România următorilor cinci ani, sau purtătorul de ştafetă al lui Ion Iliescu? Personalitate puternică, inteligent şi bine educat sau om slab, influenţabil şi oportunist? Iată câteva întrebări la care alegătorii pot da cu greu un răspuns, deşi campania se află aproape de final.

Este Crin Antonescu mai mult decât frazele izbutite pe care le rosteşte? Se află în spatele acestora principii solide, valori şi crezuri, o viziune reformatoare pentru care luptă sau totul este artificiu? Ştie ce spune sau doar enunţă? Crede cu adevărat în necesitatea acelui „altfel“ şi ce înţelege prin asta? Este doar un antibăsescist talentat intrat în cursă sau un liberal autentic, determinat şi capabil să provoace schimbarea pe care o clamează?

Deşi, aşa cum s-a dovedit practic în acest mandat, puterile preşedintelui sunt de fapt limitate, iar locatarul de la Cotroceni poate fi suspendat uşor de către parlament, alegerile prezidenţiale continuă să rămână competiţia politică cea mai disputată.

Pentru prima oară decalate de parlamentare, alegerile prezidenţiale din acest an arată că, în fapt, maşinăriile de partid intră în dispozitiv şi, că, fară contribuţia lor, candidatul rămâne expus. Cele trei partide importante, PD-L, PSD şi PNL, i-au scos în arenă pe Traian Băsescu (pentru un al doilea mandat), pe Mircea Geoană, respectiv, pe Crin Antonescu. Dacă ar fi să privim doctrinar, lupta pentru Cotroceni se duce, ca de ani de zile în România, între stânga şi dreapta. La nivel discursiv, această rundă de alegeri a fost dominată (inclusiv în mass-media, multe fiind proprietăţi ale oligarhilor) de tema anti-Băsescu. În stadiul în care se află România astăzi, după aderarea ei la UE, confruntarea cu criza economică şi în funcţie de competenţele date de Constituţie, cei trei candidaţi ar trebui să ofere un lucru cu care nu prea se culeg voturi – schiţa unui început de modernizare a statului.

Portretele celor trei principali candidaţi, găzduite în paginile revistei, încearcă să distingă între promisiuni, inevitabile într-o campanie, şi substanţa utilă unui proiect. (introducere: RODICA PALADE)

Toamna candidaţilor: oferta electorală 2009

TRAIAN BASESCU, 58 de ani
CANDIDAT INDEPENDENT SUSŢINUT DE PD-L

Adorat sau detestat cu sete, Traian Băsescu a împărţit ca nimeni altul societatea şi clasa politică. Dictator sau democrat? Reformist şi curajos sau conflictual şi cinic? Manipulator sau nedispus la compromisuri? Eşecurile mandatului i se datorează sau sunt rezultatul opoziţiei sistemului ticăloşit şi al inerţiei românilor? Personalitate puternică, cu decizii ferme şi vorbe apăsate, discutate şi discutabile, Băsescu este un personaj care nu lasă pe nimeni indiferent.

Băsescu luptă pentru tine!

După cinci ani de mandat, lui Traian Băsescu i se reproşează totul, de la ruperea Alianţei D.A., la suspendare, condamnarea comunismului, deschiderea arhivelor Securităţii, până la folosirea procurorilor anticorupţie în scopul anihilării adversarilor politici, la proasta relaţie cu presa şi folosirea nedemocratică a referendumului. I se contestă totul şi este, în ochii adversarilor, principalul vinovat pentru eşecul reformelor, criza economică şi conflictele care au dus la scindarea societăţii. Doar în ochii adversarilor. Susţinătorii săi văd exact contrariul în unele din acuze, deşi nu-i contestă eşecurile, doar că-i găsesc pe principalii vinovaţi în altă parte: între cei 322 de parlamentari, în oligarhi şi media acestora. Consideră că este preşedintele care, având inteligenţa s-o numească pe Monica Macovei la Justiţie, a deschis primele mari dosare de corupţie, apreciază condamnarea comunismului ca pe un gest istoric, vor modificarea Constituţiei şi susţin referendumul pentru unicameral, deşi conştientizează că este o armă pur electorală.

Admit natura conflictuală a preşedintelui, temperamentul coleric şi lipsa strategiilor pe termen lung, considerând că sunt argumente importante, dar nu suficiente pentru a nu-l mai susţine pe Traian Băsescu. Unii nu-i acordă nici minima prezumţie de nevinovăţie, ceilalţi au tendinţa să-i convertească defectele în calităţi. Cum s-a ajuns aici?

Răceala instalată între Băsescu şi Tăriceanu, ca urmare a refuzului acestuia de a se face alegeri anticipate în 2005, suspendarea preşedintelui şi ruperea Alianţei D.A., prin eliminarea PD de la guvernare, au fost principalele puncte de inflexiune ale primilor doi ani de mandat. Este Băsescu vinovat pentru nereuşita acestei construcţii de dreapta şi, indirect, pentru apariţia celor „322“ şi, mai departe, pentru constituirea actualei alianţe PSD–PNL? Probabil că, dacă ar fi îngropat securea războiului cu Tăriceanu şi ar fi gestionat altfel relaţia cu liberalii, în special după suspendare, realizând că izolarea politică va duce la falimentul oricăror tentative de reformă, ceea ce îi va pune mandatul sub semnul întrebării, ar fi fost o dovadă de viziune politică. N-a avut-o, preferând câştigarea unor bătălii, şi nu a războiului.

Este vorba de o suită de erori strategice şi tactice, începând cu împingerea concepţiei preşedinte-jucător peste limitele admisibilului, cu atacurile sistematice la oligarhi şi media „tonomată“, trecând prin construcţia coaliţiei cu PSD, forţarea ieşirii acestuia de la guvernare, neacceptarea lui Johannis ca premier şi terminând cu Udrea, Ridzi, EBA, fratele Mircea şi altele. Vinovăţia sa se plasează în această zonă.

Care sunt însă vinovăţiile din cealaltă parte? Pot fi ele negate sau edulcorate? Organizarea alegerilor anticipate ar fi fost, indiscutabil, o formulă câştigătoare pentru Alianţa D.A., iar „răzgândeala“ lui Tăriceanu este impardonabilă, mai ales din perspectiva timpului. Dosarele de corupţie ale unor Năstase, Patriciu, Vântu, Voiculescu, Remeş, Mitrea, Păcuraru, Roşca Stănescu sau alţii constituie de fapt miezul chestiunii. De aici a pornit totul. Iar amploarea războiului declanşat de PSD şi PNL împotriva Monicăi Macovei, Daniel Morar sau Doru Ţuluş arată adevăratul mobil al războiului. Până la urmă, există sau nu oligarhi şi corupţi? Reala motivaţie a suspendării preşedintelui de către „coaliţia 322“ a fost încălcarea Constituţiei sau dorinţa de a bloca mersul dosarelor? Se poate nega că dosariabilii cu televiziuni, mogulii, au declanşat de atunci linşajul mediatic al lui Traian Băsescu şi s-au pus în slujba adversarilor săi politici?

După cinci ani de mandat, Traian Băsescu poartă încă povara acuzelor casei din Mihăileanu, a flotei, Anversului, la care se adaugă altele noi, multe în registrul „ţigancă împuţită“. Întrebarea esenţială este însă dacă Traian Băsescu va putea să continue ceea ce a început bun şi să-şi depăşească propria natură conflictuală, să nu repete greşelile şi să judece contextual, pe termen lung, şi nu doar următorul pas? Adică, dacă va putea gestiona relaţia cu o coaliţie potrivnică? Iată răspunsul pe care trebuie să-l dea în turul doi.

MIRCEA GEOANĂ, 51 de ani
Candidatul PSD

Diplomat abil şi adept al valorilor occidentale sau prizonierul grupării Vanghelie-Hrebenciuc? Politician cu viziuni reformatoare, esenţiale pentru România următorilor cinci ani, sau purtătorul de ştafetă al lui Ion Iliescu? Personalitate puternică, inteligent şi bine educat sau om slab, influenţabil şi oportunist? Iată câteva întrebări la care alegătorii pot da cu greu un răspuns, deşi campania se află aproape de final.

Învingem împreună!

Cine este Mircea Geoană şi ce concluzii se pot trage din cariera lui politică de până acum? Fiu al generalului Ioan Geoană, care, la sfârşitul lui 1989, era şef al Comandamentului Apărării Civile, poziţie din care cunoştea subteranele Capitalei, ale căror planuri le-ar fi înmânat lui Ion Iliescu, după cum susţine presa, Mircea Geoană a negat mereu orice legătură a tatălui său cu Securitatea, deşi acesta apare într-o fotografie alături de Mihai Pacepa. Indiferent de meandrele trecutului, Mircea Geoană reuşeşte să-şi creeze o bună imagine de diplomat, agreat chiar şi de Washington, şi să fie menţinut ambasador în SUA în guvernarea CDR.

N-a lămurit niciodată episodul scrisorii de felicitare trimise lui Emil Constantinescu după câştigarea alegerilor, în care se bucura că „am scăpat de stafiile trecutului“ şi de „acest cancer al democraţiei“. Soacrei, Margareta Costea, îi datorează Mircea Geoană bunăstarea materială care nu transpare din declaraţiile sale de avere şi care au stârnit recent curiozitatea ANI. În timp ce el continuă să stea în casa de la RAPPS, noua vilă în construcţie din zona rezidenţială a Capitalei nefiind gata, doamna Costea este posesoarea unui adevărat holding imobiliar.

Ascensiunea politică a lui Mircea Geoană începe din 2005, când îl învinge pe Ion Iliescu şi preia conducerea PSD. Văzut ca un reformator dornic să cureţe partidul de foştii comunişti şi de personajele controversate, dezicându-se într-o primă fază de Adrian Năstase şi alţii ca el, Geoană a avut de gestionat diferitele grupuri de interese şi a trebuit să facă slalom printre puternicii baroni locali. Eşecul reformării partidului este o chestiune care nu pare să-l mai preocupe în momentul de faţă. PSD este dominat de grupările Vanghelie-Hrebenciuc-Mazăre-Dragnea, este tributar popularităţii lui Iliescu şi forţat să satisfacă pretenţiile unor susţinători precum Dan Voiculescu.

Geoană a avut o atitudine contradictorie în ce priveşte reforma statului şi a instituţiilor, pe care le-a sprijinit declarativ, dar le-a blocat faptic. A susţinut Legea ANI, dar într-o formă edulcorată şi s-a opus declaraţiilor de avere detaliate; pledează pentru o „justiţie independentă, eficientă şi egală pentru toţi“, dar a votat în parlament pentru neînceperea urmăririi penale a lui Adrian Năstase şi a altor parlamentari şi a fost parte activă în războiul împotriva şefilor DNA. Apetenţa sa reformistă ridică mari semne de întrebare, în special în ce priveşte educaţia şi administraţia. A sprijinit necondiţionat Codul Andronescu, lege menită să menţină statu-quo-ul în educaţie, şi s-a opus cât a putut reglementărilor în domeniul salarizării, pensiilor şi deconcentratelor.

Elementele reformiste ale programului său sunt puţine şi, deocamdată, publicul îşi poate bizui analiza doar pe faptele trecutului şi pe coerenţa discursului anti-Băsescu.

Sub conducerea sa, PSD şi-a pierdut mult din consistenţa idelogică a unui partid de stânga, excelând în jocul la două capete. Aflat în opoziţie, a guvernat cu liberalii; aflat la putere, a afişat comportamentul unui partid de opoziţie şi doar presiunea alegerilor a determinat o clarificare. Nu este limpede dacă această incoerenţă i s-a datorat lui Geoană sau grupărilor din partid, al căror „prizonier“ pare a fi, după cum declara Miron Mitrea.

De fapt, aceasta pare a fi principala lui problemă: are curajul propriilor opţiuni sau este manipulabil şi influenţabil? O cercetare Gallup arată că publicul percepe ca principale defecte faptul că este o persoană ştearsă şi mincinoasă, considerându-l în acelaşi timp inteligent şi bun politician. Această descriere cuprinzând elemente care se anulează reciproc arată confuzia electorului. Declaraţiile contradictorii, ezitările, gesticulaţia actoricească şi retorica lipsită de un conţinut pregnant, decenţa stilului şi o cunoaştere a valorilor democraţiei, abilitatea sau laşitatea unor gesturi politice schiţează un personaj nesigur. Dincolo de asta, Mircea Geoană este un adversar redutabil, susţinut de o eficientă maşinărie de partid.

CRIN ANTONESCU, 50 de ani
Candidatul PNL

România bunului simţ

Cu verb acid, retorică bine construită, glazură de intelectual şi imagine la care lucrează permanent, clamând principiile liberale într-un context propice, Crin Antonescu încearcă să-şi modeleze propria statură atât în raport cu background-ul, cât şi cu adversarii. „Revoluţia bunului simţ“ şi „un altfel de preşedinte“, cele două idei majore ale campaniei, au logică electorală, fără a fi însă coerente cu prestaţia şi oferta programatică a liderului PNL. Nu o dată Antonescu a căzut în capcana propriilor cuvinte şi a demersului agresiv antibăsescian, volutele afirmaţiilor şi schimbările de registru reuşind doar să dea impresia de inconsistenţă. De altfel, acesta este principalul său handicap. Ce se ascunde în spatele discursurilor şi talentului retoric? Ce om, ce principii?

Cariera politică de până acum nu oferă un răspuns clar şi mulţumitor. Ca ministru al Tineretului, nu s-a remarcat decât, eventual, prin „afacerea Herăstrău“, ca parlamentar prin absenţe, iar ca politician prin asocierea cu Dinu Patriciu, cel care l-a şi susţinut, de altfel, în cursa pentru şefia partidului şi pe care a afirmat, înainte de descoperirea lui Johannis, că l-ar vedea premier. Fără avere şi neimplicat în suspiciuni de corupţie, fostul „tânăr furios“ al partidului, devenit candidat în urma îndepărtării lui Tăriceanu de la şefia PNL, nu are un palmares din care să se poată concluziona că ar avea determinarea, energia şi convingerile care să ducă la reformarea României, nu doar la înlăturarea lui Băsescu.

Fidel partidului, Antonescu a fost parte la toate acţiunile comune ale PNL şi PSD de suspendare a preşedintelui, de blocare în parlament a dosarelor demnitarilor corupţi sau de subminare a diferitelor reforme, chiar şi cea din educaţie. Delimitări de politica PNL însă au existat: criticarea cererii de retragere a trupelor din Irak, solicitarea ca Bogdan Olteanu să plece din Comisia de privatizare a CEC, lucru pe care nu l-a mai făcut când acelaşi Olteanu a fost numit, sub preşedinţia sa, viceguvernator al BNR.

Deşi diferitele critici i-au creat animozităţi în partid care au mers până la înlocuirea lui din funcţia de purtător de cuvânt, Antonescu nu a făcut pasul înapoi delimitându-se în campanie de clientelismul politic din perioada Tăriceanu, când administraţia s-a mărit cu 400.000 de funcţionari, sau faţă de reaua gestiune a banului public, care a lăsat vistieria goală după ani buni de creştere economică.

Cea mai mare provocare pe care o are însă în faţă Crin Antonescu este poziţionarea sa şi a PNL în raport cu PSD şi Geoană. Nu este clar dacă doar strategia antibăsesciană l-a determinat să afirme că îi preferă pe Vadim sau Becali lui Băsescu şi că va susţine în turul doi pe oricare dintre contracandidaţii acestuia sau chiar convingerea fermă că acesta este drumul corect. Nu trebuie uitat că, în trecut, Antonescu nu şi-a ascuns afinităţile faţă de PSD. Înainte de alegerile parlamentare spunea că ar opta pentru PSD la guvernare, în locul PD-L, chiar dacă asta ar însemna să stea alături de Dan Voiculescu. Ulterior a nuanţat, aşa cum procedează şi acum, dar întrebarea rămâne. A spus iniţial ce crede cu adevărat şi a retractat la sfatul consilierilor? Nu ştim.

Crin Antonescu nu reuşeşte, deocamdată, să-şi depăşească faima de vorbitor talentat şi să răspundă argumentat la întrebări esenţiale: care este planul său de reformă pentru România, ce politică externă va duce şi ce are de gând cu procurorii anticorupţie. Dar, mai ales, ar trebui să lămurească dacă apetenţa sa pentru alianţa cu PSD şi toţi oamenii care se află în spatele lui Geoană este reală sau reprezintă o strategie electorală. Ideal ar fi ca parte din aceste întrebări să-şi primească răspunsul acum, şi nu în turul doi. Până atunci, Crin Antonescu rămâne constant cu el însuşi, adversar de temut prin verb şi replică, nesigur în chestiunile concrete, evaziv în argumentaţie şi reformism, dar încercând să se ridice la exigenţele funcţiei la care aspiră.

ÎN ALTE ROLURI...

Sorin Oprescu, 58

candidat independent

Deşi plecat de la o poziţie bună în sondaje, Sorin Oprescu este ieşit practic din cursă, contând doar din perspectiva negocierilor pentru voturile din turul doi. Important, deci. Strategia independentului în lupta cu „sistemul“ nu a mai avut succesul scontat, într-o competiţie în care toţi candidaţii se raportează, într-un fel sau altul, exact la acelaşi lucru. Oprescu poartă povara unui an de proiecte aiuritoare într-un Bucureşti rămas neschimbat, a amplificării imaginii de neseriozitate şi incompetenţă. În plus, campania a fost moale, fără găselniţele la care ne-am fi aşteptat, cu atacuri concentrate, în prima etapă, tot pe Băsescu şi mai puţin pe PSD. Se remarcă o schimbare de strategie de ultim moment, acuzele aduse lui Geoană fiind deosebit de virulente, dar ele ar putea veni prea târziu ca să mai rupă din votanţii acestuia. Primarul Capitalei contează doar în aranjamentul turului doi, prin mesajul pe care îl va lansa către propriul electorat şi prin voturile, multe sau puţine, pe care le-ar putea băga în sacul unuia sau altuia. Poziţionarea primarului în raport cu PSD şi PD-L lasă loc oricărei posibilităţi, iar sloganul „Hai, România“ ar putea să fie receptat uniform de către toată galeria.

C.V. Tudor, 59

candidatul PRM

Liderul şi europarlamentarul PRM nu surprinde prin nimic. Acelaşi discurs „jos mafia, sus puşcăriile“, aceleaşi declamaţii naţionalist-patetice, aceeaşi retorică. Spre deosebire de europarlamentare, C.V. Tudor nu mai beneficiază de conjunctura favorabilă, supralicitată mediatic, creată de eliberarea lui Gigi Becali din închisoare, cea care i-a propulsat pe amândoi în Parlamentul European. Sondajele o dovedesc, liderul PRM depăşind arareori 7%. Este vorba de o imagine uzată, de un program şi o strategie care nu se deosebesc de cele folosite în 2004 şi 2008, care nu mai au rezonanţă în public. În plus, Corneliu Vadim Tudor nu a reuşit să se desprindă din nota generală antibăsesciană şi să-şi creeze un culoar propriu, motiv pentru care mesajele sale, deşi au tonalitatea particulară cunoscută, se topesc în peisajul general. Strategia, dacă poate fi vorba de aşa ceva, nu pare a fi cea corectă, ţinând cont că aceleaşi sondaje arată că, în turul doi, bună parte dintre alegătorii lui C.V. Tudor se îndreaptă spre Băsescu. Asta nu înseamnă însă că liderul PRM nu-şi va negocia voturile şi cu o tabără, şi cu cealaltă.

Gigi Becali, 51

candidatul PNG

Aproape neobservat în campanie, liderul PNG, Gigi Becali, admite singur că nu are nicio şansă să intre în turul doi de scrutin şi, cu atât mai puţin, să devină preşedinte. De altfel, mobilizarea electorală a fost mediocră şi, în afară de obişnuitele accente pitoreşti, nu s-a remarcat prin nimic. Pare conştient că şi-a atins punctul maxim al carierei politice, intrarea în Parlamentul European, şi al gloriei mediatice, arestarea şi zilele petrecute în închisoare sub lumina reflectoarelor. S-a limitat la a comenta evenimentele momentului, mai mult la solicitarea ziariştilor, decât ca strategie de campanie, adaptându-se discursului general al atacurilor la preşedinte. Faptul că gloria sa a apus este dovedit de sondajele de opinie, care îl plasează undeva în jurul a 5%. Pe de altă parte, voturile sale, ca şi cele ale colegului său Corneliu Vadim Tudor, vor conta în turul al doilea de scrutin. Deocamdată, Becali nu pare decis spre cine să se orienteze şi este puţin probabil ca electoratul său eterogen să se conformeze oricărei indicaţii. Becali are puţină marjă de negociere, dar, din perspectiva dosarelor care îl aşteaptă, se va orienta spre cel mai bine plasat.

prima pagina