Titani şi muritori

„Ce lipseşte?“, m-a întrebat zâmbind. Am privit spre scenă unde noul decor tocmai fusese ridicat. Nu-i puteam găsi niciun cusur, aşa că am răspuns: „Nu ştiu…“ A zâmbit şi mi-a spus simplu: „Candelabrul“.

Eram în anul trei de facultate când l-am întâlnit pentru prima dată pe Liviu Ciulei. Ca orice student al secţiei de Teatrologie din cadrul UNATC, făceam practică în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Am primit o listă cu profesionişti ai teatrului pe care trebuia să-i contactez telefonic. Cu emoţie, i-am descoperit numele în lista mea, dar am considerat că era o sarcină mult prea serioasă şi delicată pentru ca o anonimă să-i telefoneze, chiar şi dacă motivul era unul întemeiat. Am arătat lista persoanelor oficiale din jurul meu, dar răspunsul lor a fost că nu era necesar să sun, mai ales că sigur nu se afla în ţară. Mi-am bifat lista pas cu pas, iar spre seară doar numele dumnealui rămăsese fără semn. Și atunci mi-a trecut prin gând cum ar fi fost dacă Liviu Ciulei ar fi fost în ţară, dar n-ar fi primit nici un telefon, de la nimeni, pe toată durata Festivalului Naţional. Și simţindu-mă vinovată pentru o potenţială neglijenţă a tuturor, am ridicat telefonul şi am format numărul.

A sunat câteva zeci de secunde bune. Poate că lumea avusese dreptate, poate chiar nu era în ţară. Dar, neaşteptat, cineva a răspuns la capătul celălalt. Am început să vorbesc timid: „Familia Ciulei?“. Era un număr de telefon de oraş şi trebuia să mă asigur că nu greşisem vreo cifră. Vocea masculină a răspuns afirmativ. Am cerut să vorbesc cu Domnul Liviu Ciulei, prezentându-mă scurt. „La telefon“, mi s-a răspuns hotărât. Preţ de câteva secunde am analizat la rece situaţia şi am ajuns repede la concluzia că sigur formasem greşit, iar interlocutorul meu era pus pe glume. Vocea de dincolo era mult prea tânără şi prea plină de viaţă pentru cineva de 81 de ani – de aici toată neîncrederea şi confuzia mea. Am spus toate astea deschis, în telefon, şi am primit un zâmbet. Și totuşi vorbeam cu Liviu Ciulei. M-a rugat să-i trimit anticipat programul festivalului, prin poştă, şi a închis.

Am rămas hipnotizată cu receptorul în mână; milioane de întrebări în gând. Cea mai gravă întrebare era unde exact trebuia trimis plicul. Nu-mi lăsase nicio adresă şi nu aveam curaj să mai sun o dată. Când m-am interesat de adresa pe care trebuia să o trec pe plic, mi s-a răspuns aspru: „Nu ştii unde locuieşte Liviu Ciulei?“. Nu, nu ştiam şi pentru o clipă m-am simţit ca şi cum aş fi ratat un examen la istoria teatrului românesc.

A doua zi eram pe străduţa din spatele Teatrului Naţional. Am găsit casa relativ uşor. I-am văzut numele pe cutia poştală şi am lăsat plicul, împreună cu un trandafir alb. Am primit un telefon mai târziu, un telefon de mulţumire pentru surpriza din cutia poştală. Îl interesa un singur spectacol, o montare de Silviu Purcărete. I-am dus biletul şi i l-am lăsat în aceeaşi cutie poştală, lipit de o mică cutie cu bomboane din ciocolată.

În seara spectacolului l-am văzut intrând în teatru. Aveam o stranie senzaţie că o să mă recunoască în mulţime. Dar a trecut pe lângă mine, iar eu n-am îndrăznit să spun nimic. La pauză l-am văzut plecând. O vreme l-am urmat timid, în noapte, dar am renunţat pentru că niciun cuvânt nu mi s-a părut potrivit pentru a-i fi adresat.

Seara i-am scris o scrisoare. Știam unde să o trimit dacă aş fi avut curajul.

Curajul mi-a venit când am înţeles că nu pot spune că meseria mea e Teatrul decât dacă voi putea ajunge acolo unde Liviu Ciulei face teatru, atât timp cât mai face.

În 2005, Liviu Ciulei a montat la Teatrul Bulandra (Sala Izvor) ultimele sale două spectacole: Șase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea de Luigi Pirandello. Asistenţi de regie i-au fost Răsvana Cernat şi Vladimir Anton, colegi de facultate. Prin ei am reuşit să intru la repetiţii. Cred că am fost acceptată pentru că nimeni nu credea că o să rămân de tot.

Cu care dintre lucrurile pe care le-am auzit acolo să încep?

Dacă dragostea pentru teatru a lui Liviu Ciulei ar trebui să aibă un început, cred că  cel mai frumos ar fi acesta: 1936. În ziua când a împlinit 13 ani, Liviu Ciulei a primit un cadou imens: operele complete ale lui William Shakespeare, ediţia Oxford, de la guvernanta familiei, Miss Mary McIntosh. Scoţianca a rămas cu familia Ciulei, care avea doi copii, Liviu şi Ana, timp de 9 ani, până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial. După ani şi ani, ajuns regizor, Liviu Ciulei a încercat să o caute. Ultimele informaţii pe care le aflase era că fusese înmormântată undeva la Edinburgh. Nu i-a găsit mormântul însă, deşi l-a căutat. Cu Miss McIntosh a citit Hamlet prima dată.

Vecinul meu din strada Doamna Oltea, auzind că studiez teatrul, îmi spune într-o zi că a fost coleg cu Liviu Ciulei la Arhitectură. Nu erau din aceeaşi generaţie însă. Domnul Goj era mai tânăr cu 2 ani, dar ţinea minte o dată când avuseseră nevoie de un pian, pentru o soirée. Liviu a adus de acasă unul alb pe care nu l-a mai luat înapoi. „O fi şi acuma tot acolo, în Arhitectură, într-un pod sau beci“, mi-a spus vecinul.

Într-o pauză de repetiţii, i-am spus domnului Ciulei ce aflasem. A zâmbit şi mi-a răspuns: „Se poate!“. Nu-şi amintea episodul acesta, dar ţinea minte altele din acea epocă. Armata Roşie tocmai intrase în Bucureşti. Într-o zi, conducând o maşină albă, decapotabilă, a fost oprit de soldaţi sovietici. La vremea aceea Bucureştiul avea doar 3.000 de autoturisme înregistrate. A fost dat jos din maşină, rechiziţionându-i-se automobilul pe loc şi dându-i-se la schimb o hârtie. Tânărul Liviu Ciulei a rupt-o în faţa soldaţilor şi a aruncat bucăţelele pe jos. Le-a întors spatele şi a pornit spre casă. Nimeni nu a îndrăznit să-i spună sau să-i facă ceva. Dacă nu i-ar fi hipnotizat pe toţi cu personalitatea sa puternică, cu ochii pătrunzători, cu vocea neobişnuit de sigură, n-ar fi supravieţuit acelei zile.

L-am întrebat de multe ori cum era Doamna Bulandra, iar răspunsul era unul neobişnuit: „Ca o canapea victoriană!“, zicea zâmbind şi mimând multele accesorii pe care vestimentaţia Marii Doamne le avea mereu ancorate pe bust şi braţe.

184 de spectacole, 3 filme regizate şi numeroase alte colaborări; 50 de ani de teatru; premii; mii de cortine ridicate, mii de pagini desenate, zeci de mii de pagini citite, milioane de minute de aplauze. Muncă titanică – munca unui singur om, Liviu Ciulei.

În loc de încheiere, copiez mai jos rândurie scrise de Răzvan Penescu (liternet) pe pagina lui de facebook: „Vă rog să spuneţi oamenilor că îi admiraţi, atunci când se întâmplă. Să nu vă fie ruşine să o faceţi, să nu vă gândiţi că îi deranjaţi. Admiraţia şi dragostea nu deranjează niciodată. Dacă îi vedeţi, la teatru de exemplu, apropiaţi-vă cu discreţie, prezentaţi-vă şi spuneţi-le cu toată emoţia pe care o ţineţi în voi de ce îi iubiţi sau admiraţi. O să fie puţin stingheri pentru că nu mai sunt obişnuiţi să ne audă exprimându-ne dragostea şi respectul nostru, o să încerce să spună că nu au făcut mare lucru, dar o să le cadă bine. Iar, uneori, vorbele nespuse azi nu mai pot fi spuse mâine. Pe Liviu Ciulei nu o să îl mai zăriţi la teatru.“

„Regia are trei lucruri: logică, logică şi logică; 99% logică“, obişnuia să spună.

Mi-l amintesc într-un pulover bordeaux, privind fascinat la scenă, cu frumoasele-i mâini în aer, parcă ţâşnindu-i din fiecare deget un fir invizibil la capătul căruia era legat câte un actor. Folosea aerul pe post de claviatură; trimitea vibraţii care aduceau actorul în forma şi la intensitatea pe care o voia. Îi acorda pe toţi discret şi le umplea buzunarele cu praf magic. Apoi se aşeza în spatele spectatorilor şi privea cum o sală întreagă inhalează magie.

Cuvinte cheie: Liviu Ciulei, teatru, regizor, artist, arte, regie, dispute, Cannes