Testul

Vazandu-l pe Traian Basescu alergand intre reuniunea de la Chisinau, Banatul inundat si Cotrocenii celulei de criza, m-am intrebat daca, in timp ce tinea in spate intreaga campanie electorala a Aliantei D.A., si-a imaginat vreodata cu realism incercarile viitoarei functii de presedinte al Romaniei in imprevizibilul mileniu 3. Inundatiile vin mai des decat administratiile locale si centrale care nu sunt capabile sa-si protejeze alegatorii de furia apelor, dar gestionarea lor nu intra pe fisa de post a presedintelui. Politica externa de reprezentare, agreabil-formala ca un simpozion elitist, pare sa consume mai degraba prin stresul scenei decat sa comporte un risc de tara, cu efect asupra preceptiei presedintelui. Dar intr-o situatie-limita cum este criza jurnalistilor, imaginea de corsar neinfricat, de tata-al-natiunii care se ingrijeste ca cetatenii Romaniei sa traiasca bine a presedintelui Basescu este direct conectata la viata celor trei (care, de fapt, asa cum judicios arata Andrei Cornea, sunt patru).
Desi nu el i-a trimis, neinstructati, in misiunea neasteptat de primejdioasa, asa cum nu el a trimis trupele romanesti in Irak (ci presedintele Iliescu si guvernul Adrian Nastase, ca sa adune punctaj pentru intrarea Romaniei in NATO), in finalul unor saptamani tot mai accelerat tensionate, presedintele Basescu va primi aplauzele sau reprosurile intregii operatii. Poate constient de acest lucru, el si-a economisit iesirile in public in aceasta perioada, lasand, cu exceptia momentului cand a invinovatit presa de dezinformare, ca cele mai transante afirmatii sa fie rostite de primul ministru Calin Popescu Tariceanu sau de ministrul de Externe, Razvan Ungureanu.
Deja insa presedintele Basescu isi vede linia politicii sale externe (afirmata inca din campania electorala si reafirmata ulterior, in ciuda semnalelor de nemultumire din partea unor oficiali europeni) intrand pe agenda opiniei publice - pana acum indiferenta sau cel putin pasiva. Pentru ca ce altceva semnifica axa Bucuresti-Londra-Washington decat o sustinere fara ezitari a politicii militare a Statelor Unite, implicand nu doar prezenta contingentelor romane in Afganistan si Irak, ci si participarea la posibil ulterioare campanii americane (vezi discutiile despre Iran). Presedintele Basescu a apucat sa faca afirmatii transante in acest sens, pe care s-ar putea, nu peste mult timp, sa le mai nuanteze, chiar si in cazul unui final fericit al crizei ostaticilor; tot asa, de curand, a mai dat inapoi, subliniind rolul pacifist in Irak al armatei romane, pe care cu imprudenta (si exagerare) o numise inainte drept "armata de ocupatie".
Era evident insa, din momentul rapirii celor patru, ca discutia despre prezenta trupelor romane in Irak se apropie: am si scris-o in editorialul din nr. 787 (5 aprilie): "nu foarte tarziu de acum inainte (presedintele Basescu, n.n.) va trebui sa descopere si costul faptului ca populatia nu (mai) sustine prezenta trupelor romane in Irak". Deocamdata, exact ceea ce a adus tema in atentia opiniei publice o si opreste sa ia amploare: pentru ca cedarea in fata santajului cu vieti omenesti, schimbarea unei politici a tarii sub astfel de amenintari nu obtine decat o sustinere emotionala, si doar a unei parti a populatiei. Discutia, ca si imaginea presedintelui si a serviciilor secrete romanesti (fata de care el s-a aratat mai binevoitor decat anuntase ca va fi in campania electorala) sunt suspendate in asteptarea nelinistita a deznodamantului.
Nu exclud ca la actiunea de dezinformare din primele doua saptamani dupa rapire sa fi participat nu doar persoane cu conexiuni in zona rapitorilor, ci si reprezentanti ai serviciilor secrete romanesti, cu bune contacte in lumea mediatica si care, in lipsa unor rezultate concrete, trageau de timp si dadeau o aura politica rapirii, prezentata drept o pura escrocherie. Emotia opiniei publice s-a declansat foarte lent, temporizata de cei ce vedeau aici (unii si acum vad la fel) o "lucratura pesedista", menita sa il compromita pe presedintele Basescu. Este evident ca unora dintre aceste zvonuri, foarte virulente in preajma congresului PSD, i se datoreaza si o parte a voturilor pro-Mircea Geoana ale pesedistilor dornici sa scape de acuza de "partid terorist" datorata carnetului de partid detinut de Omar Hayssam in organizatia de Bucuresti si calatoriilor acestuia in strainatate, in avionul lui Ion Iliescu.
N-ar strica, cred, ca unii dintre colegii nostri de presa care isi afiseaza acum nelinistea fata de soarta ostaticilor romani sa-si aminteasca felul in care vorbeau despre ei doar cu doua-trei saptamani in urma, ca despre niste dubiosi iresponsabili. Sigur, nu poti lucra in presa fara sa fii, din cand in cand, intoxicat, mai ales intr-o atmosfera atat de poluata cum este a noastra. Ceea ce imi amintesc insa cu neplacere este tonul dispretuitor si sigur de el al unor oameni care purtau vorbe rele, sau militantismul maniheist, nelalocul lui intr-o asemenea situatie tragica.
A fost un timp cand Robert Menard, presedintele asociatiei Reporters sans Frontieres, era singurul care atragea atentia opiniei internationale asupra situatiei de victime a ostaticilor romani si cand oficialitatile romane intarziau sa ofere cea mai mica informatie de clarificare, pentru a da la o parte norul greu de fum.
Cum se apropia momentul festiv al semnarii Tratatului, mi s-a parut ca la fel de grava ca intarzierea noastra in privinta justitiei sau agriculturii, in raport cu normele europene, este si cea a unei informari corecte, a unei separari igienice intre presa si servicii secrete. Pentru ca politicienii si jurnalistii sunt intr-o relatie de hate-love, de utilizare reciproca, tinand de esenta ambelor meserii.