teatru.edu

„Cetăţenii nu fac sex în Uniunea Sovietică“ e una dintre replicile unui banc vechi, auzit în şoaptă, cu peste 20 de ani în urmă. Şi chiar dacă URSS a încetat să existe, unele foste republici continuă să aibă o politică asemănătoare, ignorând întreaga gamă de probleme legate de sexualitate şi toleranţă sexuală.

Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), prin iniţiativa sa Y-PEER, a organizat la Sofia, în perioada 20-24 iunie, un atelier în care s-a pus accent pe folosirea teatrului ca mediu pentru revelarea şi educarea în probleme tabu.

Drepturile femeii, intoleranţa sexuală, abuzul de droguri şi stigmatizarea persoanelor cu HIV/SIDA sunt teme preferate de dramaturgia contemporană, care a devenit astfel prima platformă serioasă de dezbatere. Îngeri în America, scrisă de Tony Kushner, piesă care la aproape 20 de ani de la apariţie continuă să poarte titulatura de cel mai important text al teatrului american contemporan, punea pentru prima dată problema bolnavilor SIDA, într-o formulă care combina comedia, umorul negru şi supranaturalul. Succesul de care s-a bucurat şi absorbţia sa pe plan mondial au produs toleranţa şi deschiderea necesare scoaterii celei mai grave maladii din zona tabu. Dintr-o dată, teatrul şi filmul şi-au găsit o sursă de inspiraţie, iar produse artistice precum filmele Philadelphia (1993) sau Totul despre mama mea (1999) n-au făcut altceva decât să educe subtil şi fundamental cu privire la boală şi homosexualitate.

Folosirea spectacolului de teatru pentru educare este o practică uzuală în spaţiul african, unde, pe lângă atenţionarea cu privire la bolile cu transmitere sexuală, se pune mare accent pe sănătatea reproducerii. Acolo unde fluturaşele, e-mailurile şi revistele colorate lipsesc cu desăvârşire, acolo unde nu există bani pentru concerte grandioase şi staruri locale care să susţină cauza, teatrul rămâne ultima barieră de protecţie. Un spectacol de teatru este în primul rând educativ şi apoi divertisment.

Teatrul însă nu îşi pierde din strălucire în clipa în care este redus la un scenariu de improvizaţie, cu câ­teva replici fixe şi actori ambulanţi, a căror reuşită se traduce nu în aplauze culese, ci în vieţi salvate. Teatrul devine pur şi simplu o instituţie care, aproape clandestin, reuşeşte să disemineze informaţia care altfel n-ar fi ajuns la publicul cu risc, fie din cauze politice şi religioase, fie din cauza apatiei unei societăţi copleşite de prea multe probleme economice pentru a mai fi capabilă să detecteze ameninţări şi pericole de altă natură decât cele financiare.

Y-PEER este o reţea care cuprinde peste 500 de organizaţii nonguvernamentale şi guvernamentale de pe 4 continente, formată din tineri instruiţi care participă activ în educarea adolescenţilor şi tinerilor cu privire la probleme specifice vârstei. Modalitatea de instruire însă s-a diversificat, seminariile şi întâlnirile fiind dublate de spectacole de teatru şi prezentări de filme făcute de tineri pentru tineri.

Programul a fost inspirat de compania de teatru american NiteStar, cu sediul la New-York, care, din 1987, produce spectacole ce combină divertismentul cu educaţia. Edutainment este un termen pur american care face spectacol din procesul educaţional.

Informaţiile necesare sunt ambalate în aşa fel încât, după o oră de spectacol, informaţia a fost înţeleasă, dezbătută şi însuşită.

Actorii, cu vârste apropiate de a publicului ţintă, îşi scriu singuri textele, la baza rezultatului literar stând o susţinută muncă sociologică şi jurnalistică. Spectacolul de teatru este însă numai prima fază a procesului. După încheierea sa, de fiecare dată, urmează o discuţie unde spectatorii au posibilitatea să adreseze întrebări atât personajelor, cât şi actorilor. În prima fază a discuţiilor, actorii se prezintă cu numele personajelor şi răspund exclusiv din biografia văzută şi nevăzută a personajului, lămurind şi mai bine conflictele, pentru ca apoi actorii care le interpretează să se dezlipească de poveste şi să răspundă din perspectiva tânărului actor care interpretează un personaj cu care pot fi de acord sau nu. Discuţiile ce urmează spectacolului au un moderator şarmant, actor al trupei, care transformă discuţia într-un adevărat talk-show - un alt gen de spectacol. Această tehnică a fost predată pe parcursul celor cinci zile de ateliere de la Sofia. Şi-au însuşit-o tineri din 20 de ţări din Europa de Est şi Asia Centrală, printre care şi România. Momentele de teatru născute din colaborări multinaţionale au fost importante nu ca rezultat, ci ca proces de cunoaştere reciprocă, negociere a unei tematici şi reprezentare a lor într-un context fabricat din mai multe bucăţi de realităţi culturale, unanim acceptate şi înţelese.

Încă din Evul Mediu, teatrul şi-a făcut un renume din titulatura sa de „universitate a săracilor“. De atunci, însă, lumea s-a transformat radical. Teatrul, la fel ca televiziunea şi Internetul, poate să-şi asume rolul de educator, dar între limite bine definite. Exacerbarea acestora pot transforma informaţia vitală în simplă ficţiune, nepericuloasă. Iar acumularea de conversaţii şi situaţii tabu, facilitate de teatru, riscă să trimită teatrul în zone periculoase, chiar penale. Suficiente ţări din Asia Centrală, foste republici sovietice, prin reprezentanţii lor tineri, au recunoscut că la ei un spectacol de asemenea fel ar putea provoca scandal public şi discreditarea participanţilor. Teatrul este, până la urmă, un barometru de civilizaţie şi democraţie, şi nu substitutul acestora.