Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Supraviețuitoarea
Codrut Constantinescu - - - -
2014-01-14
Cultura
1

Cartea 20 de ani în Siberia, scrisă de Aniţa Nandriş-Cudla, face parte din categoria mărturiilor esenţiale pentru a înţelege esenţa criminală a regimului comunist. Aproape că nici nu mai este nevoie de o condamnare oficială pentru a-ţi da seama rapid că această cale luminoasă era doar un sinistru cimitir. Născută în Bucovina austriacă, într-o familie de ţărani români prosperi, muncitori, viitori culaci, Aniţa avea să cunoască o lungă odisee în Siberia îngheţată. În postfaţa scrisă de Gheorghe Nandriş, nepotul Aniţei şi fiul lui Florea, unul dintre fraţii Aniţei, se detaliază ceea ce de altfel şi Aniţa mărturiseşte (acea twist of fate britanic intraductibil): Florea „a intuit din primul minut dimensiunea nenorocirii. A lăsat baltă fără şovăire toată agoniseala vieţii lui, şi-a încărcat în căruţă familia, a luat-o şi pe Aniţa cu copiii şi pe bunica şi în fuga cailor s-a îndreptat spre România“. Însă au fost ajunşi din urmă de soţul Aniţei, Chirică, hotărât să-i întoarcă din drum pentru a nu-şi abandona gospodăriile. Aici apare drama unei familii. În timp ce Aniţa, soţie tradiţională, ascultându-şi soţul, a cedat rugăminţilor şi chiar lacrimilor lui Chirică şi s-a întors din drum (se aflau la doar câţiva kilometri de noua linie de demarcaţie provizorie, dar până la urmă definitivă), Florea s-a ţinut tare şi pur şi simplu a plecat pe jos în România, răspunzându-le rudelor sale, cu care se certase zdravăn, care-l acuzau că din gospodar va deveni servitor. „La ruşi nu sunt gospodari, sunt colhoznici. Şi chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români decât gospodar la ruşi.“ Această alegere neinspirată avea să distrugă familia Aniţei şi s-o salveze pe cea a fratelui său Florea, căci soţul Aniţei, cel care insistase să rămână în Bucovina sovietică, avea să fie şi el deportat, dar separat de familia sa (procedeu standard sovietic, bărbaţii fiind afectaţi muncilor mai grele), murind la nici un an de la ridicarea din 13 iunie 1941, la numai nouă zile de la izbucnirea războiului şi la câteva săptămâni distanţă de la recucerirea Bucovinei de Nord de către Armata Română.

Numai din anonimul sat Mahala, de lângă Cernăuţi, care în 1939 avea o populaţie de cam 6.000 de locuitori, au fost deportaţi 1.776 de suflete, iar publicarea unei liste parţiale cu 580 de nume ale celor deportaţi în 1941 (marea majoritate murind, fără îndoială, în Siberia), toţi agricultori, dar şi a deportaţilor politici (foşti primari, funcţionari de primărie – alte 21 de nume) atestă purificarea etnică pe care a întreprins-o sistemul stalinist atât în Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, cât şi în Basarabia. Bilanţul celor 12 luni de ocupaţie din 1940-’41 este de mii de morţi (marca NKVD) şi 41.000 de români deportaţi, doar din Bucovina. Datele au putut fi întocmite pentru că s-a comparat situaţia din iunie 1940 şi cea din iunie 1941, ceea ce s-a întâmplat după 1944 fiind deocamdată greu de precizat. Asta explică clar de ce în Bucovina de Nord abia dacă 20% din populaţie se mai declară de origine română.

Cei care s-au salvat din iadul îngheţat nord-siberian au dat dovadă nu numai de o credinţă fără margini, dar şi de o imensă putere de improvizaţie, o calitate pe care ţăranii în general o au, fiind mult mai aproape de lumea material-terestră decât, să zicem, intelectualii sau chiar muncitorii care, urbanizaţi, nu mai au contact direct cu natura. Tocmai natura neprielnică, de-a dreptul duşmănoasă a permis familiei Aniţei să supravieţuiască, vânând (orice), pescuind sau culegând fructe de tundră, singura posibilitate de a alunga scorbutul, o boală mortală, necunoscută societăţilor normale. În perioada celui de al doilea război mondial, mortalitatea Gulagului a fost uriaşă. În 1942 au murit 356.560 de deţinuţi politici (unul din patru), în 1943 un număr de 267.826 (unul din cinci, conform Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, 2011). Şi aceste statistici sunt mincinoase, căci se referă doar la deţinuţii politici şi îi eludează pe deportaţi, cum a fost cazul cu zecile de mii de bucovineni şi basarabeni, un modest procent din cele şase milioane de exilaţi speciali, cum erau numiţi, strămutaţii în „aşezări speciale“, în cele mai nefavorabile locuri din întinsa Uniune Sovietică.

Din lectura mărturiei Aniţei Nandriş-Cudla se pot decela destul de clar întreg mecanismul şi scopurile urmărite de autorităţile staliniste prin aruncarea unor milioane de oameni în Nordul Îngheţat, pe lângă fluviile Omsk, Obi, Enisei etc. Regimul dorea să populeze spaţii inospitaliere, dar care erau pline de resurse preţioase (aur, cărbune, lemn şi chiar peşte) şi care nu prea puteau fi exploatate altfel, salariile mari oferite muncitorilor liberi pentru a-i atrage în zonă diminuând profitabilitatea întreprinderii. Aceasta nu înseamnă că sistemul avea puterea organizatorică sau dorinţa de a avea grijă de sutele de mii de oameni aruncaţi în iadul îngheţat. Nu prea îi păsa dacă şi câţi deportaţi supravieţuiau, pentru că rezervorul uman părea a fi aparent inepuizabil. Ceea ce i-a salvat pe această mamă și pe cei trei fii ai săi a fost tocmai puterea de a improviza, atât de caracteristică țăranului român.

O mare constantă a tuturor experienţelor atât din Gulagul propriu-zis, cât şi ale deportaţilor/exilaţilor speciali a fost înfruntarea foamei. Una cruntă, continuă. Nici mărturia Aniţei nu face excepţie, astfel încât aproape la fiecare pagină regăsim aceeaşi obsesie: cum să potoleşti foamea şi, mai ales, cum să potoleşti foamea copiilor, un sentiment care torturează sufletul matern. „Dacă lucrai bine şi împlineai norma îţi mai adăugau o sută de grame de pâne. Căuta fiecare să lucreze cât mai bine pentru suta ceia de grame. La zece zile îţi da taloane, adică îţi da dreptul să poţi cumpăra un chilogram de pâne, câte o sută de grame la fiecare zi. Când primiam chilogramul cel de pâne, îmi păria că e o zi de sărbătoare mare, căci putia să mănânce copiii o bucăţică de pâne mai mărişoară. Mi se rupia inima când venia timpul de mâncare. Împărţiam fărămătura ceia de pâne, a mea şiapte sute de grame şi a celor doi copii câte trei sute. Un chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi, dimineaţa, la amiazăzi şi pe seara, aşa că ni să vină cam patru sute de grame de pâne, la trei suflete la o mâncare. Îşi poate închipui orişicine cum era mâncaria aceia. Le dam câte o fărămătură de pâne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau, mama, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic. Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stam puţin să nu mă mai cunoască ei că am plâns şi veniam înapoi la ei şi ne mângâiam unu pe altu, lasă că poate mâne mai găsim ceva şi îţi mânca oliacă mai mult.“ Probabil că acest pasaj ar merita să-l avem mereu în minte, eventual să-l decupăm şi să-l avem la noi în portofele şi genţi de damă, iar atunci când viaţa actuală ni se pare prea complicată şi grea, să-l recitim, el fiind un bun medicament împotriva disperării.

Un bun prieten mi-a spus înainte de a începe lectura cărţii Aniţei Nandriş-Cudla că voi regăsi un Soljeniţîn român, însă, comparând detenţiile celor doi, consider că soarta acestei femei cu trei copii a fost încă şi mai grea tocmai pentru că era mamă. Soljeniţîn nu trebuia să se îngrijească decât de el, în timp ce agonia unei mame lipsite de puterea de a avea grijă de copiii ei este mult mai mare. Victoria Aniţei şi a copiilor ei asupra sistemului sovietic a fost totală şi binemeritată, prin redobândirea casei, în care a intrat la exact două decenii de când fusese deportată, la 13 iunie 1961. Experienţa Aniţei arată clar că moartea lui Stalin, în martie 1953, şi ascensiunea lui Nikita Hruşciov nu au însemnat automat şi desfiinţarea Gulagului, esenţa regimului criminal sovietic, şi eliberarea sclavilor, acest proces fiind unul încet, prin „reabilitarea“ individuală, sistemului fiindu-i frică de undele de şoc pe care

le-ar fi provocat milioanele de oameni eliberaţi şi care, de cele mai multe ori, nici nu aveau unde să se întoarcă, întregul lor patrimoniu fiind confiscat de către autorităţi. Această victorie, redobândirea casei din care fusese evacuată în miez de noapte, a fost completată şi de redactarea acestei mărturii extraordinare. Manuscrisul a fost încredinţat nepotului său, Gheorghe Nandriş, care a reuşit să-l strecoare din URSS în RSR, un act de mare curaj. În 1986 s-a stins din viaţă şi Aniţa Nandriş-Cudla, la o vârstă destul de înaintată, (născută în 1904 în Bucovina austro-ungară, a schimbat, fără să vrea, trei ţări de-a lungul vieţii sale), însă nu suficient de înaintată pentru a nu fi fost destul de aproape de a-şi vedea manuscrisul publicat, în 1991. Nu sunt de acord cu afirmaţia Monicăi Lovinescu, precum că „după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebuie să dispară“. Poate orice complex de inferioritate pe care l-a avut această fabuloasă ţărancă bucovineancă faţă de intelectualitatea cultă, dar care a avut inspiraţia s-o şteargă la timp din Bucovina şi Basarabia, căci, atât timp cât cartea Aniţei nu se studiază în liceele româneşti (lectură obligatorie), fie la orele de istorie sau la cele de limba şi literatura română, nu avem dreptul să ne apropriem această experienţă zguduitoare şi plină de demnitate doar pentru că avem în comun limba. Experienţa Aniţei trebuie interiorizată, asumată, cunoscută înainte, pentru ca orice complex de inferioritate să dispară. //

 

// ANIȚA NANDRIȘ-CUDLEA

// 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă

    Ediţie, prefaţă și postfaţă  de Gheorghe Nandriş

// Editura Humanitas, ediţia a IV-a, 2013

TAGS :
Mai multe din Cultura
Comentarii
Floriana 2014-01-15
Cea care a scris despre acei ani si intamplarile enumerate acolo este o FEMEIE careia nu stiu ce atribut as putea sa-i atribui! facsimilul scrisorilor spune tot-gramatica simpla dar corecta ,redarea faptelor fara lamentatii ,exactitatea in redare-tablou al locurilor ... Am vazut si documentarul in "Memorialul durerii" si am fost impresionata vazandu-i pe fratele si baiatul Anitei, ca la fiecare lecturare a cartii am plans! Cartea ar trebui studiata in scoala -ofera exemple si invataminte celor tineri ,dar asta depinde de altele!
Total 1 comments.
1130
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.