prima pagina

Responsabilitatea pentru propriile acţiuni şi responsabilitatea faţă de alţii nu sunt numai imperative morale izvorâte din îndatorirea prima facie de a nu face rău celorlalţi, ci stau şi la temelia dreptului pozitiv. Nici în cazul societăţilor transnaţionale nu se mai poate vorbi de impunitate. Aceste forme de responsabilitate nu pot fi conturnate de companiile multinaţionale care operează global, aşa cum ne arată jurisprudenţa internaţională. Există o responsabilitate a companiilor care obţin diamante din Africa când produsele lor se obţin cu preţul muncii forţate a minorilor (procesul Kimberly) şi o responsabilitate generală pentru tot ce este încălcare a drepturilor omului (finanţarea unor grupări armate în conflict, afaceri prin care se contribuie la corupţie, la persecutare de către guverne a unor minorităţi sau dezvoltarea de arme de distrugere în masă). Prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate s-au impus regimuri de sancţiuni unor state precum Coreea de Nord, Iranul, Sudanul, Somalia sau unor entităţi precum Al Qaida şi talibanii, care includ limitări ale raporturilor economice internaţionale cu persoane sau grupuri comerciale vizate, ceea ce implică o responsabilitate a firmelor.

Vulnerabilitatea naturii este direct proporţională cu gradul de dezvoltare a tehnologiilor umane care pot influenţa mediul înconjurător. Poluarea în urma acţiunilor umane sau accidentele care pot surveni pe platformele de forare sau în centralele nucleare pot avea un impact mult mai mare decât îl putea avea omul asupra naturii în epoca preindustrializării. Conştientizarea consecinţelor previzibile ale actelor noastre ar trebui să antreneze responsabilităţi sporite de a nu compromite radical condiţiile biologice şi genetice ale existenţei. Ar trebui să invocăm o supraresponsabilitate când armele noastre nucleare ar putea distruge viaţa pe pământ.

Unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru Chimie în 1995, demonstrând ştiinţific cum se produce subţierea stratului de ozon, a propus ca perioada geologică prin care trecem să se numească perioada „antropocenă“, din cauza rolului capital pe care îl are omul în influenţarea mediului înconjurător. Alte studii arată că, dacă omenirea continuă să polueze în acest ritm, nivelul temperaturii ar putea creşte în următorii 50 de ani cu 5 grade Celsius. Aceasta nu ar însemna doar că unele insule din Pacific ar dispărea în urma ridicării nivelului apei, dar şi expunerea către conflicte interstatale pentru resurse vitale, valuri de migraţii şi crize economice.

Ca şi în cazul fumatului, al consumului de cafea sau bere, se găsesc „specialişti“ şi „studii“ care să relativizeze faptele şi să arunce dubii asupra consecinţelor. Logica străveche a moderaţiei şi prudenţei, însoţită de observarea realităţii nu ne pot însă abate de la a admite că tocmai pentru că putem să facem acum mult mai mult rău mediului, uneori în mod ireversibil, ar trebui să avem o responsabilitate morală sporită faţă de viitor. O „etică a viitorului“ se sprijină inevitabil pe o responsabilitate colectivă asumată organic şi internalizată, nu clamată reactiv, în urma unor crize, prin urmare sporadic şi temporar. Este vorba de o acţiune solidară conştientă în virtutea a ceea ce filosofii stoici numeau voinţă raţională: „tendinţa prin care dorinţa se însoţeşte cu raţiunea“. Or, glasul raţiunii ar trebui să ne fie daimonul interior care să ne şoptească că nu este raţional să distrugem mediul în care vrem să trăim. Altminteri am capitula inexplicabil unei injoncţiuni oximoronice, pe care forme de viaţă mai primitive o evită instinctual, asigurând supravieţuirea speciei: să facem în aşa fel încât, dezvoltându-ne, să creăm premisele propriei distrugeri. Pentru un bine prezent, specia umană riscă să sacrifice viitorul (consecinţă ce nu are cum să facă prezentul bun), ameninţând însăşi prezervarea umanităţii şi a vieţii pe Terra.

Dincolo de catastrofe naturale sau antropogenice, ce ne rămâne de făcut ca regulă generală ar fi să urmăm pur şi simplu cu toţii imperativul categoric kantian, aşa cum acesta a fost amendat de către Hans Jonas: „acţionează în aşa fel încât efectele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa vieţii pe pământ“.