Stat, natiune si patriotism constitutional

Ioan Stanomir 22.02.2006

De același autor

Polemicile generate de Recomandarea Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la reglementarea raporturilor dintre stat si minoritati au relevat natura delicata si sensibila a unei problematici intelectuale si legale. Dupa cum au indicat lipsa de disponibilitate a elitei autohtone de a aborda, fara inflamare si fara recurs la stigmatizare etnica, o chestiune centrala in esafodajul modernitatii constitutionale: definirea statului, a natiunii si a relatiei dintre imperativul sincronizarii si imaginarea unui parcurs juridic echilibrat.

O Constitutie pentru Romania


Violenta verbala cu care partenerii din coalitie au inteles sa trateze chestiunea textului in cauza nu poate fi disociata de o dimensiune pe care, astazi, nici un observator lucid nu o mai poate ignora: originea precaritatii discutiilor constitutionale se afla in insasi procedura de adoptare si de revizuire a legii fundamentale, in intervalul 1990-1991, ca si in 2002-2003. In ambele ocazii, cel putin doua teme esentiale pe care noul document european le ridica au fost fie expediate, fie incadrate discursiv intr-o maniera ce facea orice compromis iluzoriu. Este vorba de calificarea statului autohton ca stat national (cu declararea atributului in cauza ca fiind nerevizuibil) si de ambiguitatea definirii natiunii romane. Privita din perspectiva deceniului si jumatate postrevolutionar, recurenta dezbaterilor ocazionate de solutiile constitutionale este simbolica.
In orizontul anului 1990-1991, o modalitate alternativa de transare a conflictelor era cu dificultate imaginabila. “Statul national” devenea, in acord cu un curent majoritar de opinie, curent ce incredintase FSN doua treimi din mandate, expresia ultima a unui tip de patriotism sui generis. Alianta dintre national, unitar si indivizibil era privita, aproape fara exceptii, ca naturala si legitima constitutional. In mod previzibil, “natiunea” politica urma sa se suprapuna peste “poporul roman”, inteles, acesta din urma, ca popor creator de stat si subiect al suveranitatii. In acest mod, definitia etnica a natiunii se impunea membrilor Adunarii Constituante.
Obstacolul psihologic al “statului national” nu a fost depasit nici un deceniu mai tarziu. Este, pana la un punct, perfect inteligibil, in contextul prezentei unui segment semnificativ al fostului FSN la guvernare si in conditiile fidelitatii fata de viziunea originara constitutionala. In fapt, declararea ca nerevizuibil a acestui atribut legal inchidea, din punct de vedere practic, orice discutie relativa la amendarea formei initiale. Conduita era stabilita, inca din 1990-1991. Orice abatere ar fi fost sanctionata prin interventia Curtii Constitutionale.
In structura constitutionala actuala sunt decelabile o serie de ambiguitati, datorate si incercarii de a concilia lectura “natiunii” ca “popor roman” cu exigentele protejarii minoritatilor nationale. Oscilatia dintre etnic, civic si ocrotirea identitatilor minoritare conduce, previzibil, la o solutie paradoxala.
Mentinerea definitiei de “stat national” trimite, in mod lipsit de ambiguitate, la un patrimoniu de memorie si la un spatiu al simbolismului constitutional. Refuzul de a elimina acest atribut este reflectarea viziunii traditionale a dreptului public autohton: Unirea de la 1918 este ultima veriga din lantul istoric ce leaga date precum 1859 si 1877. Romania Mare este extensia teritoriala a Romaniei antebelice, extensie realizata in baza liberului acord al natiunii romane din noile provincii. Atributul de “national” vine sa stabileasca, fara ambiguitate, raportul dintre stat si comunitatea etnica ce i-a dat nastere si il mentine.
O asemenea lectura era supusa criticii inca din primii ani de dupa 1918, atunci cand dificultatea de a asigura loialitatea noilor grupuri etnice indica, dramatic, imposibilitatea tratarii acestora ca parte constitutiva din natiunea etnic majoritara. Era un impas cu care noile state succesoare se confruntau, impas din care au decurs, gemelar, tentatiile stangii si dreptei radicale. Modalitatea de amenajare post-1918 a statului roman era fundamental fragila, coexistand, in paralel, tendinte de investire a poporului roman cu vocatia de natiune creatoare de stat si obligatiile de a onora un standard european impus de tratatele de pace.
Pe fundalul congelarii ideologice si al derivei national-ceausiste, nasterea constitutionalismului, dupa 1990, a fost marcata de pacatul originar al incapacitatii depasirii vechii paradigme dominante. Tendinta de racordare la exigentele Consiliului Europei s-a produs pe acest fundal marcat de o libertate de manevra limitata. Limitele revizuirii Constitutiei erau destinate sa transmita actorilor interesati mesajul ca orice solutie contrara insemna un atentat la ordinea legala.
Lectura sistematica a legii fundamentale actuale probeaza compromisul dintre etnicitate si acceptarea diversitatii. Daca articolul 2, paragraf 1, face referire la “poporul roman ca titular al suveranitatii”, dispozitiile din articolul 4 si 6 mizeaza pe un tip de abordare permeabil la ideea de pluralism etnic. Unitatea “poporului roman” este conciliata cu recunoasterea existentei unui patrimoniu etno-cultural, pe care articolul 6 intentioneaza sa il consacre si sa il protejeze.
Din acest principiu general deriva un set de reguli aplicabile educatiei, administratiei si justitiei: in toate aceste sfere, statul se obliga sa amenajeze un cadru legal menit sa confere minoritatilor posibilitatea prezervarii identitatii lor, la nivel confesional, educational si lingvistic. In acest mod, Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale, adoptata de Consiliul Europei si ratificata de Romania, este receptata de catre legislatia autohtona.

Etnicitate si patriotism constitutional


Sensul Recomandarii nu poate fi separat de o tendinta generala europeana, reductibila la repunerea in cauza si abandonarea modelului etnic de definire a statului si natiunii. Dificultatea atingerii unui compromis este datorata, nu in ultimul rand, si manierelor conflictuale de abordare a problematicii. Reticenta unor natiuni europene (dintre care se detaseaza Franta) de a accepta tendinta de evolutie din Carta europeana a limbilor regionale si minoritare are un simbolism specific. In joc este remodelarea identitatii nationale si reexaminarea strategiei de edificare a natiunii insesi.
Documentul european recent votat de Adunarea Parlamentara are potentialul de a oferi un numar de teme de reflectie, teme ce pot fi inserate si pe agenda autohtona. Mentinerea atributului de “stat national” este, evident, una dintre acestea. Excentricitatea Romaniei, in context european, risca sa se accentueze. Desi legea fundamentala se deschide, in mod cert, catre nivelul protejarii minoritatilor, conservarea acestui calificativ legal poate fi privita ca un anacronism. Disparitia sintagmei din Constitutie nu ar antrena o slabire a edificiului juridic: atasamentul fata de democratia constitutionala si toleranta ar fi reafirmate, ca valori fondatoare ale comunitatii de cetateni. Dispozitivul constitutional actual, dedicat ocrotirii identitatilor minoritare, ar castiga in prestigiu simbolic, in ipoteza eliminarii calificarii de “stat national”.
In egala masura, orice scenariu de aceasta natura nu poate ignora semnificatia declararii atributului ca fiind in afara revizuirii. Misiunea Curtii Constitutionale, indiferent de componenta ei, este de a salvgarda suprematia legii fundamentale. Inclusiv a limitelor revizuirii ei.
Esentiala este clarificarea pozitiei detinute de patriotismul constitutional insusi. Dincolo de identitatea etnica, se plaseaza un spatiu al loialitatii fata de stat si de legile sale. Buna guvernare, pentru a recurge la o expresie clasicizata deja, nu poate fi o realitate efectiva in absenta cultivarii sentimentului de apartenenta civica, ca factor unificator.
Tensiunea dintre tentatia izolarii, tentatie resimtita de minoritate, si spectrul disolutiei statale, ce bantuie imaginarul majoritatii, poate fi anulata doar prin atentia cu care se negociaza dialogul constitutional si politic. Existenta unui set de valori comune, si in particular a increderii in democratie ca sistem procedural si ideal de organizare, previne fragmentarea comunitatii de cetateni. In cele din urma, dezbaterea in marginea Recomandarii poate fi privita ea insasi ca un test al luciditatii si moderatiei intelectuale.
TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22