Spectrele lui Holmes

Într-unul dintre eseurile sale, Jorge Luis Borges imagina, în tradiţia propriului său gust pentru paradox, o apărare a povestirii poliţiste. În centrul acestei încercări ce ar fi putut părea lipsită de relevanţă în ochii unui cititor dominat de sensibilitatea literară canonică, Borges situa o capacitate a textului evocat de a regăsi desenul ordinii, acolo scriitura contemporană prefera geometria haosului. Deloc întâmplător, în lista de favoriţi ai lui Borges însuşi, Poe şi Chesterton deţin o poziţie privilegiată, după cum vocaţia sa de autor de ficţiuni include construcţia de obiecte pe care o critică literară tradiţionalistă le-ar fi definit ca fiind „poliţiste“.

Elogiul lui Borges este un punct de plecare în investigarea unei fascinaţii ce ţine de conformaţia intelectuală a modernilor înşişi.

În numele atracţiei enigmei sau al raţionamentului infailibil, cititorul de secol XIX şi XX rămâne fidel unei lumi dominate de imaginea emblematică a crimei domesticite. Triumful lui Dupin este asimilabil efectului pe care o rază de lumină îl produce în economia unui teritoriu al tenebrelor. La distanţă de câteva decenii, un Dupin francez (ironia este de reţinut aici) revela, odată cu Gaston Leroux, misterul camerei galbene. Ca şi în cazul lui Poe, pentru Gaston Leroux provocarea era localizabilă în spaţiul decriptării iraţionalului aparent. Deducţia inventa, pe măsură ce textul era scris, o nouă ordine a lumii.

Enigma şi umbra

În acest itinerar de sensibilitate şi organizare narativă, Baker Street rămâne un punct de articulare mitic. Mai mult decât în cazul oricărui autor modern, Conan Doyle propune, poate în contra propriei sale intenţii originare, un personaj-mit ce eclipsează profilul scriitorului din carne şi oase. Extrapolând o ipoteză borgesiană, am putea imagina un Watson ca autor al lui Conan Doyle însuşi: în acest ţinut al ceţii în care navighează Holmes, autorul de text este o siluetă de fundal.

Dincolo de reconstrucţiile postmoderne, mai mult sau mai puţin ludice, Conan Doyle însuşi este simptomatic pentru un parcurs victorian şi postvictorian. Biografia sa nu este mai puţin fascinantă decât a lui Holmes însuşi: de la celebritatea adusă de ficţiunile sale până la explorarea unui spaţiu al ezotericului, scriitorul este modelat de forţele ce domină lumea sa. Întâlnirea cu spiritismul (din care se va naşte un memorabil text, Land of Mist) este precipitată de o dramă personală al cărei contur îl evocă pe cel al lui Hasdeu. Moartea tragică a fiului deschide porţile unei căutări oculte. Ficţiunea se alimentează din acest sentiment al pierderii.

Întoarcerea la Holmes este, până la un punct, aceea la o lume matricială responsabilă pentru impunerea mitului modern.

Cosmosul victorian are, retrospectiv, alura onirică a viziunii lui David Lynch din Omul elefant. Fiecărui etaj raţional îi corespunde un spaţiu teratologic. Cluburile se întâlnesc cu casele de toleranţă, în vreme ce cosmopolitismul este situat în vecinătatea ororii faţă de străinii ce inundă metropola. Centru al lumii, Londra proiectează un spectru al fascinaţiei pe care numai Parisul unui Balzac, Victor Hugo sau Ponson du Terrail îl mai poate genera în imaginarul modern. Crima, viciul, virtutea, visul sunt prinse în acest vast spaţiu citadin în care arhetipurile sunt reactualizate narativ. Fascinaţia lui Gaston Leroux pentru subteranele Operei Garnier poate fi psihanalizabilă. În adâncul lumii înalt burgheze, ordonată de raţiune şi eleganţă societală, se plasează teritoriul fantasmatic al umbrelor.

De o parte şi de alta a Mânecii, povestirea poliţistă explorează acest continent prin excelenţă modern: cotidianul de mare tiraj sau revista ilustrată aduc la suprafaţă mişcările unei umanităţi ce se refuză definiţiilor raţionale. Abaterea, devianţa sunt regulile în funcţie de care se defineşte o nouă conduită. De o parte şi de alta a baricadei, binele şi răul îşi aleg măştile dincolo de care lectorii contemporani vor şti să citească identitatea ascunsă. Londra îşi are în Holmes şi Moriarty cuplul mitologic fondator. Pe un alt nivel, recurgând la un arsenal al romanului popular, Fantômas se duelează cu inspectorul Juve. Martor şi cronicar este jurnalistul Fandor. O întreagă Europă este cuprinsă în acest joc al raţiunii şi crimei.

Elegante şi scrise cu o precizie ce sfidează prejudecata acreditând precaritatea stilistică a naraţiunii poliţiste, aventurile lui Holmes sunt parte din acest efort modern de înţelegere a lumii. Izolarea, excentricitatea, refuzul încadrărilor tradiţionale sunt elemente romantice asociate geniului. În definitiv, povestirile pe care Arthur Conan Doyle le va oferi, cu regularitate, revistei Strand se cer redate unui context responsabil pentru cristalizarea canonului uman al detectivului. Ieşind din gramatica cotidiană, el este animat, adeseori, de o energie demonică afină cu cea pe care o posedă/exhibă inamicii săi implacabili. Viciile lui Holmes sunt stigmatul geniului însuşi. Iregularul este încadrat în fluxul vieţii şi monstruosul este parte din acest continent londonez frenetic. Acelaşi continent pe care va alege să îl viziteze un anume Conte Dracula, odată abandonat refugiul său transilvan.

Ţinutul ceţii

Aparent raţional şi infailibil, Holmes este lampadoforul modern ce face posibilă revelaţia lumii din adânc. Chiar din momentul inventării sale, A Study in Scarlet face apel la elementele pe care sensibilitatea de sfârşit de secol XIX le asociază misterului şi senzaţionalului. Firul ce uneşte Londra victoriană şi teritoriul mormon este unul al dragostei şi răzbunării. Inteligenţa lui Doyle imaginează un tipar narativ şi propune un mit al timpului său. The Sign of Four poate fi citit ca o mise en abîme a ethosului colonial însuşi. Mărirea şi prăbuşirea familiei Sholto reflectă, ca într-o oglindă spartă, destinul Imperiului victorian. Ambiguitatea etică domină această naraţiune sumbră, în care geniul lui Doyle este pe deplin configurat ficţional.

Odată cu cele două texte-prolog, naşterea lui Holmes este produsă. Niciodată univoc, detectivul este puntea ce leagă etajele Londrei - de la corpul de poliţişti până la asociaţiile criminale –, nimic din ceea ce este londonez nu îi este străin lui Holmes. O lectură politică a textelor lui Doyle nu ar fi lipsită de interes, în măsura în care apogeul imperiului este şi debutul declinului. Patriot englez, Sherlock este fratele lui Mycroft, cel ce poate fi privit ca un deţinător al secretelor şi gardian al regatului.

The Adventure of the Naval Treaty este simbolică în această ordine de idei, a valorificării unui context generator de semnificaţii. Cursa înarmării dintre Imperiul Britanic şi Germania wilhelmiană anunţă conflagraţia în care Holmes însuşi va fi implicat. Deocamdată, în naraţiunea evocată, distribuţia rolurilor este diferită. Franţa şi Rusia sunt inamicii ce urzesc comploturi infernale. Peste numai un deceniu, locul duşmanului ereditar, Franţa, este luat de energia prusacă.
În acest punct, povestirea detectivistă se întâlneşte cu romanul de aventuri: The Riddle of the Sands al lui Erskine Childers va propune o imagine memorabilă a acestui pericol teuton.

Infailibilitatea lui Holmes este doar înşelătoare şi fascinaţia resimţită în faţa lui Irene Adler, în A Scandal in Bohemia, este reflexul unei slăbiciuni prea umane. Prin Irene Adler, Holmes se întâlneşte cu o feminitate malefică ce atentează la echilibrul temperamentului englez. Decorul este relevant pentru o atracţie pe care teritoriul central-european o exercită la nivelul imaginarului englez: regele Boemiei este corespondentul holmesian al prinţului din Ruritania lui Anthony Hope. Relaţia Angliei cu continentul este, încă o dată, ambiguă în cel mai înalt grad: aventurile lui Holmes o probează dincolo de orice echivoc.

Acolo unde Holmes se desprinde de teritoriul londonez, The Hound of the Baskervilles, impune o scenografie afină cu cea din Wuthering Heights. Turul de forţă al lui Doyle este remarcabil: blestemul eredităţii se întâlneşte cu vocea unui pământ aspru şi inospitalier, cuplul Holmes/Watson devenind prizonierul unui spaţiu modelat de energia narativă gotică. Soluţia enigmei oferă calea de acces către vinovat, dar ceva din spiritul locului se sustrage oricărei anatomii raţionale. Romantismul tenebros colorează povestirea.

În cele din urmă, ceea ce nici o deconstrucţie critică nu poate aproxima, în cazul ciclului holmesian, este natura misterului însuşi. Silueta lui Holmes sfidează, ca şi şi spectrul shakesperian al Regelui, firescul diurn. Notaţiile lui Watson sunt infidele, în măsura în care au la temelia lor un primat al raţiunii. Enigma lui Holmes însuşi rămâne intactă, în umbra protectoare a ficţiunii.