Sorin Vieru la 75 de ani

N-am ştiut niciodată de unde vine bunătatea acestui om. Poate a suferit mult în viaţa lui şi a decis să nu rănească la rândul său pe nimeni. Poate, dimpotrivă, a fost fericit şi împlinit, cunoscând acea generozitate spontană pe care o avem când suntem bine dispuşi. Poate a fost un om lipsit de convingeri, sceptic, tras în toate părţile de o minte prea abilă şi a decis că singurul lucru care-i rămâne de făcut este să fie bun, să reprezinte un sprijin pentru semenii săi. Poate ascunde o inimă credincioasă, înfricoşată de Dumnezeu şi de judecata sa. Poate, pur şi simplu, a luat la un moment dat decizia de a fi bun, dând ascultare riguroasă unui cod de conduită morală sau altuia. Poate asta e natura sa – spontană, blândă şi mieroasă – şi a te întreba de ce funcţionează aşa cum o face e a te întreba de ce are ochii albaştri. Nu ştiu.

Fapt este că Sorin Vieru – dragul meu profesor de filosofie – e cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Ne-am întâlnit în urmă cu şapte sau opt ani, într-un moment în care eu abia terminasem liceul. A urmat un dialog lung şi prietenesc, în care eu n-am contenit niciodată să cer, iar dânsul nu a contenit niciodată să dea. Mi-a citit cu minuţie textele, mi-a recomandat cărţi, mi-a dat sfaturi atunci când am avut nevoie, m-a certat cu blândeţe sau m-a încurajat cu entuziasm. Lucruri pe care le-a făcut cu zeci şi zeci de alţi studenţi, fără să lase o clipă senzaţia că a obosit, că ar vrea să fie în altă parte sau că are şi dânsul necazurile sale. Între altele, acest om a reuşit performanţa cu totul ieşită din comun – dată fiind cultura în care trăim – de a ne trata pe fiecare de la egal la egal: niciodată indispus, arogant, asfixiat de propria sa importanţă, întotdeauna atent la făptura irepetabilă din faţa sa.

Acum, în semn de mulţumire pentru toate astea şi cu ocazia aniversării a 75 de ani, poate ar fi fost mai potrivit un articol lung şi amănunţit, în care să-i depănăm reuşitele intelectuale: studiile, eseurile, poemele, traducerile, publicistica sau profesoratul. Dar ce rost are să aminteşti lucruri pe care le ştie toată lumea? În ce mă priveşte, am preferat să spun tuturor acest adevăr simplu şi salvator: printre noi există şi oameni buni. Îmi amintesc o scrisoare către Andrei Pleşu, unde Vieru observa că prietenul său, cu darurile pe care i le ştim, a făcut din viaţa lui o operă de artă. Inutil să adaug, domnule profesor, că această vorbă vi se potriveşte şi dumneavoastră. Vă doresc ani mulţi şi împăcaţi, plini de luminile pe care le răspândiţi.