Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Sondaje manipulatorii (Predicţii, paradoxuri şi ironii)
2009-05-19
0

La noi, consultanţii politici sunt încă priviţi ca şi cum ar fi depozitarii unei ştiinţe sau ai unor secrete profesionale inimaginabile profanilor. Ei bine, nu sunt.

Ori de câte ori un politician român comandă un sondaj manipulator şi consilierii săi îl încurajează, având convingerea că astfel vor putea determina soarta viitorului scrutin electoral, minţile tuturor celor implicaţi se raportează, probabil fără să ştie, la unul dintre cele mai studiate fenomene din domeniul teoriei predicţiei sociale: problema reflexivităţii predictive. Să faci comentarii ironice cu privire la ce este în mintea politicianului român este inutil. Să ridici semne de întrebare cu privire la ce înţelege sau nu înţelege un consultant (român sau străin) despre realitatea înconjuratoare – în afară de faptul că în ea trebuie să aibă loc un transfer monetar – este prematur. În România, consultanţii politici sunt încă priviţi ca şi cum ar fi depozitarii unei ştiinţe sau ai unor secrete profesionale inimaginabile profanilor. Nu sunt. Unii sunt buni manageri şi buni organizatori de campanii. Dar o ştiinţă specială a predicţiei politice nu deţin. Şi acesta este un verdict irevocabil. Să lăsăm însă altora plăcerea de a dovedi şi argumenta, când îi va veni vremea, această revelaţie.

Odată lăsată pe seama altora sarcina să explice de ce „a avea“ este mai important decât „a face“, iar „a face“ este mai important decât „a şti“ în meseria adevăratului consultant politic, avem libertatea de a ne ocupa de ceva cu adevărat interesant: problema predicţiilor care se autoîmplinesc, căci despre ele este vorba înainte de orice când vorbim despre manipulare prin sondaje. Informaţia din sondaje, se speră, va modifica realitatea politică în direcţia dorită de emiţător. Căile prin care informaţia poate influenţa realitatea sunt multiple. Între ele, predicţia care se autoîmplineşte este cea mai importantă.

Marele sociolog american Robert Merton, primul autor care a abordat problema, o prezintă astfel: „Profeţia care se autoîmplineşte este, la început, o definire falsă a situaţiei, dar care induce un comportament nou ce face ca aserţiunea originală falsă să devină adevărată“. Altfel spus, ea reprezintă o informaţie sub formă predictivă care schimbă comportamentul celor care o aud, astfel încât „profeţia“ ajunge să se materializeze ca rezultat al simplei sale exprimări publice. Predicţiile care modifică realitatea pot lua însă multe forme, ne spune Raymond Boudon. Unele se pot autoinfirma: realitatea prezisă nu se mai materializează, pentru că a fost difuzată prin anunţarea publică. Aşa că domeniul cercetărilor a fost ulterior extins pentru a include orice tip de „predicţie reflexivă“, adică predicţii care, prin simplul fapt că au fost afirmate public, schimbă situaţiile sociale la care fac referire.

Nu este surprinzător faptul că aceste fenomene paradoxale au atras atenţia cercetătorilor. E. Nagel observa că, odată ce realizăm existenţa fenomenului, „frecvenţa ridicată în relaţiile umane a predicţiilor care se autodesfiinţează sau care se autoîmplinesc nu poate fi negată“. Marele K. Popper însuşi a identificat problema ca fiind o „complicaţie“ generată de „interconectarea dintre predicţii şi evenimentele prezise“. Idiferent de etichetă, în centrul discuţiei se află o afirmaţie despre viitor ce poate lua orice formă, de la predicţii specifice, punctuale, la (atenţie!) generalizări aplicabile viitorului. În toate un fapt ce rămâne constant: elementul informaţional predictiv pune în mişcare un proces de schimbare socială. Aşa cum era de aşteptat, printre primele cazuri examinate de cercetătorii fenomenului au fost cele electorale. De exemplu, încă din anii ‘50, viitorul nobelist în economie Herbert Simon observa că predicţia potrivit căreia un candidat va câştiga poate crea un „efect bandwagon“ ce conduce la victoria candidatului. În acelaşi timp, însă, ar putea crea o reacţie de mobilizare în favoarea oponentului său (un „efect underdog“) făcându-l pe candidat să piardă o competiţie care altfel ar fi fost câştigată. Şi, ajuns aici, articolul de faţă ar putea să se oprească.

Fie şi dacă ne limităm la nivelul acesta elementar al taxonomiei fenomenului, fără să mai intrăm în alte discuţii mai sofisticate, observăm deja relaţia ambiguă pe care predicţia socială o are cu realitatea viitoare. Mai pe şleau: faptul că măsluieşti sondajele să arate că ai tăi câştigă nu garantează că ai generat o predicţie care se autoîmplineşte. La fel de bine poţi genera o predicţie care se autoinfirmă. Nu mai vorbim de faptul că poţi genera o predicţie care nu schimbă nimic. Ce fel de predicţie a fost cea pe care ai aruncat-o pe piaţă este determinabil doar post-factum. Şi nici atunci nu va fi prea clar. Teoretic vorbind, să zicem că ai o şansă din 3 să-ţi iasă. Dar tot o şansă din 3 ai să-ţi subminezi singur, cu mâna ta, potenţialul electoral. Nu este nevoie să citeşti nobelişti sau literatură sociologică ca să înţelegi asta. Dacă cineva care stă concentrat trei minute la problemă nu ajunge singur la concluzia de mai sus, atunci este în mod sigur politician român şi trebuie să-şi angajeze un consultant.

Cineva poate spune că, de fapt, sondajele măsluite au alte obiective şi alte modalităţi de operare decât cele discutate mai sus. De pildă, „să deruteze electoratul“. E o idee ingenioasă. Dacă o analizăm, s-ar putea însă să ajungem rapid la un acord că, la cât de derutat este electoratul nostru, un sondaj măsluit nu mai contează. Decât ca o pierdere inutilă de bani. Bani care altfel ar fi putut fi investiţi în zahăr, făină, ulei şi alte tehnici electorale alternative care au capacitatea de a concentra foarte precis mintea alegătorului către diferenţele doctrinare dintre partide şi temele cheie ale agendei naţionale.

Oricum, când cineva va formula clar teza sondajului ca instrument al derutării electorale (sau alta asemănătoare), o vom discuta. Până atunci, să prezentăm însă câteva aspecte interesante ale fenomenului reflexivităţii predictive, în ideea că: 1) ele au o relevanţă specială pentru orice variantă imaginabilă a tezei în cauză şi că: 2) cititorul care a ajuns cu lectura până aici fără să se plictisească în mod sigur va găsi fascinante observaţiile de mai jos, indiferent dacă ele sunt sau nu legate de tema „cine derutează pe cine“ şi „care dintre ei este cel mai derutat“: electoratul, politicienii sau consultanţii...

Am văzut odată cu Merton că „predicţiile publice cu privire la evoluţii sociale viitoare nu se susţin de cele mai multe ori tocmai pentru că predicţia a devenit un element nou al situaţiei concrete, care tinde astfel să modifice cursul iniţial al evoluţiilor“. Argumentul devine însă şi mai interesant. „Chiar şi atunci când generalizările cu privire la fenomene sociale şi predicţiile legate de evenimente sociale viitoare sunt concluziile unor cercetări de o competenţă indisputabilă, scrie Nagel, concluziile pot fi efectiv invalidate dacă devin cunoaştere publică şi dacă, în lumina acestei cunoaşteri, oamenii îşi alterează comportamentul, ca reacţie la informaţiile din studiul în care sunt fundamentate concluziile“.

Pe scurt, un sistem social este un sistem viu, în care indivizii reacţionează la informaţia introdusă în el, adaptându-şi comportamentul. În consecinţă, „mişcările sociale pot evolua în direcţii complet neanticipate“. Viaţa socială urmează uneori teoriile ştiinţelor sociale şi predicţiile generate de ele, dar, la fel de bine, poate merge în ciuda lor şi împotriva lor. Concluzia aceasta are, evident, o importanţă considerabilă pentru tot ceea ce ţine de strategie. În acelaşi timp, ne invită la mai multă modestie în ceea ce priveşte pretenţiile noastre ştiinţifice. Sau cele de mari manipulatori machiavelici, care putem mişca publicul în ce direcţie vrem, la comandă, cu „ştiinţa“ noastră „sociologică“. Lucrurile sunt mult mai fluide, eluzive şi impredictibile decât am vrea să credem. Iar pretenţia că faci şi desfaci ordinea socială prin sondaje este doar atât: o pretenţie diletantă.

Problema este însă mai profundă decât observaţia că, prin simplul fapt de a anunţa identificarea sau implementarea unei noi regularităţi, ştiinţa socială ar putea altera sistemul despre care face predicţii. Pionierii domeniului au arătat foarte repede că, din cauza existenţei reflexivităţii, intervenţia socială se confruntă, teoretic vorbind, cu o regresie la infinit, şi deci cu un paradox. Scenariul următor este uşor imaginabil: anticipez că, dacă introduc măsura A, se va întâmpla B, dar oamenii anticipează ce vreau şi iau măsuri contra măsurii; tu anticipezi că ei anticipează şi iei contramăsuri la contramăsuri ş.a.m.d. Avem, teoretic vorbind, o regresie infinită. O astfel de regresie invalidează însăşi noţiunea de strategie sau politică publică. Dacă publicul cunoaşte „regularităţile“ intervenţiei, se va raporta strategic la ele şi regularităţile vor înceta să mai fie regularităţi. Ciclul anticipărilor preemptive se va deschide. Urmând linia implicaţiilor logice, am putea chiar să inferăm de aici nu numai limitele teoriei sociale, dar şi impracticabilitatea designului şi intervenţiei sociale.

Posibilitatea teoretică a „regresiei“ şi paradoxul „imposibilităţii“ predicţiei strategice au fost de mult identificate ca o problemă centrală în ştiinţele sociale. Cum sunt posibile designul instituţional şi strategia în general, în condiţiile reflectivităţii predictive? Iată o interesantă temă de meditaţie pentru toţi cei care-şi închipuie că, dacă prin accident biografic au ajuns în poziţia de a comanda, organiza sau citi un sondaj de opinie prin birourile vreunui sediu de partid, se transformă cumva în supraintelecte iniţiate în misterele unei tehnologii sociale profunde. //

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
295
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori