Siria, o problemă militară diferită de Libia

În timp ce ONU a reuşit adoptarea unei „rezoluţii fără dinţi“, regimul lui Assad îşi continuă nestigherit ofensiva împotriva aşezărilor rebele. Dar poate soluţia anti-Assad nu este deloc militară, ci în sfera rezistenţei nonviolente, a nesupunerii civile.

La jumătatea săptămânii trecute, Adunarea Generală a ONU a aprobat cu o majoritate covârşitoare (137 de voturi pentru, 12 contra şi 17 abţineri), o rezoluţie care cere autorităţilor siriene să oprească toate violenţele, să protejeze populaţia, să elibereze toate persoanele arestate arbitrar, să retragă armata în cazărmi şi să garanteze libertatea demonstraţiilor paşnice. Totodată, rezoluţia sprijină decizia Ligii Arabe de a facilita negocieri între guvernul sirian şi opoziţie şi de a încuraja tranziţia spre un sistem politic democratic şi pluralist, unde toţi cetăţenii sunt egali, indiferent de etnie, religie sau afiliere politică. Deşi un text cu încărcătură preponderent simbolică, fără a fi obligatoriu pentru statele membre, acesta arată totuşi gradul de izolare diplomatică pe care l-au atins Assad şi susţinătorii săi pe scena internaţională. Cum era de aşteptat, după veto-ul din Consiliul de Securitate, reprezentanţii Chinei şi ai Rusiei au recidivat şi au votat împotrivă.

Dar oare ce este pregătită comunitatea internaţională să facă în cazul în care regimul Assad îşi continuă nestingherit operaţiunile împotriva civililor, ignorând orice ar spune ONU? Pentru că asigurările date sunt pe măsură. La fel şi nivelul aşteptărilor: „Adunarea Generală a transmis un semnal clar poporului sirian: lumea este cu voi. Locuitori ai Siriei, de la Homs şi Damasc până la Hama şi Idlib, de la Aleppo până la Daraa, trebuie să ştiţi acum că naţiunile lumii sunt alături de voi şi vă sprijină demersul spre un viitor al libertăţii şi siguranţei“, a declarat Susan Rice, ambasadorul SUA la ONU. Şi o spune un ambasador care a văzut ororile Ruandei şi pentru care “responsabilitatea de a proteja” este un imperativ categoric. În plus o spune ambasadorul unui preşedinte care în discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru pace declara: ”toţi ne confruntăm cu întrebări dificile despre cum să prevenim macelărirea civililor de către propriile lor guverne sau cum să oprim un război civil a cărui violenţă poate înghiţi o întreagă regiune. Cred că forţa poate fi justificată pe motive umanitare, aşa cum a fost în Balcani. Inacţiunea ne distruge conştiinţele şi poate conduce la intervenţii costisitoare mai târziu. De aceea cred că toate naţiunile responsabile trebuie să accepte rolul pe care armatele cu un mandat clar îl pot juca pentru a menţine pacea”.

Pe de altă parte, Siria nu este Libia. Iar puterile care s-au aflat în avangarda intervenţiei din nordul Africii sunt foarte conştiente de acest lucru. Geografic şi militar, Siria este o provocare mult mai rafinată, iar paradigma libiană nu se potriveşte. Şi asta nu doar pentru că nu există o rezoluţie a Consiliului de Securitate, sub Capitolul VII al Cartei, care să valideze o operaţiune pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. „O intervenţie în Siria ar fi foarte dificilă. Ar fi o mare greşeală să ne gândim la ea ca fiind o altă Libie. Este o provocare diferită din perspectiva armatei siriene. Aceasta este foarte capabilă. Deţine un foarte sofisticat sistem integrat de apărare aeriană, spre exemplu. Şi are, de asemenea, arme chimice şi biologice. Acum, ei nu au arătat vreun interes explicit sau că au intenţia să le folosească, însă, în esenţă, Siria este o problemă militară foarte diferită“, a avertizat generalul Martin Dempsey, cel mai înalt ofiţer din ierarhia militară americană. În faţa acestor realităţi, până şi cei mai entuziaşti intervenţionişti sunt acum prudenţi şi rezervaţi. Dacă, în Libia, America a „condus din spate“, acum întregul Occident pare să adopte o postură similară. Partea leului este transferată, la nivel regional, pe umerii Turciei şi ai Ligii Arabe. Deşi Franţa a fluturat propunerea instituirii unor coridoare umanitare şi a unor „enclave sigure“ care să conecteze oraşele asediate cu frontierele Turciei, Libanului şi Iordaniei, totuşi acestea nu pot fi create fără acordul Consiliului de Securitate. În plus, în absenţa unei infrastructuri militare credibile şi fără disponibilitatea de a folosi puterea aeriană pentru a proteja enclavele, comunitatea internaţională nu ar face decât să repete erorile iniţiale ale intervenţiilor din Balcani. Totodată, preşedintele Franţei a respins, chiar a doua zi după adoptarea rezoluţiei ONU, perspectiva unei intervenţii directe, precizând că în Siria „revoluţia nu va fi condusă din afară... ea trebuie condusă din interior“.

Şi, de fapt, aici este marea problemă. Opoziţia siriană rămâne masiv fragmentată. Există un clivaj serios între personalităţile emblemă ale opoziţiei (precum Michel Kilo sau Haytham Manna) şi Consiliul Naţional Sirian găzduit pe teritoriul Turciei. Opoziţia este încă departe de a se prezenta ca un front unit. Totodată, nu există suficientă coordonare între aripa armată şi componenta nonviolentă a revoltei. Între timp, tot mai mulţi observatori văd soluţia în sfera rezistenţei nonmilitare, a nesupunerii civile. A unei “smart resistance”. Dar aceasta nu poate fi spontană, ci strategic organizată prin reţele de mobilizare underground, aflate dincolo de instituţiile formale. În cele din urmă, după cum arată Erica Chenoweth şi Maria J. Stepan în studiul lor (“Why Civil Resistance works: The strategic logic of nonviolent conflict”), o revoltă nonviolentă ar putea să reuşească acolo unde „gloanţele” nu pot izbândi, prin paralizarea pilonilor de susţinere a regimului, a acelor “centre gravitaţionale” (cum ar spune Clausewitz) fără de care întreaga armătură a sistemului s-ar prăbuşi. Un boicot economic, o avalanşă de greve generale în cele mai importante sectoare (industria de petrol, bănci, administraţie) ar lovi letal în stabilitatea economică a regimului Assad. În cele din urmă, ca în orice insurgenţă (fie ea nonviolentă), este o bătălie pentru „suflete şi minţi“, în care esenţială este cucerirea simpatiei “publicului ţintă”. Şi este o logică la fel de valabilă în insurgenţă, cât şi în contrainsuregenţă: “Totul se află acolo pentru această bătălie - pentru minţile oamenilor - ceea ce înseamnă că, în esenţă, totul se reduce la capacitatea de a influenţa şi a convinge; miza devine influenţarea unor audienţe foarte diferite”, ne-a declarat generalul Nick Carter, la puţin timp după ce s-a întors din Afganistan, unde a luptat împotriva insurgenţei talibane. Deocamdată sectoarele productive, elitele comerciale, birocraţia administrativă, populaţia marilor oraşe (Damasc şi Aleppo), minorităţile (creştinii, kurzii şi druizii) rămân pe margine, sunt un public spectator. Încă nu a devenit şi războiul lor. Atunci când loialitatea acestor segmente pivot se va înclina decisiv spre revolta predominant sunită , iar ele se vor mobiliza activ, boicotând statu-quo-ul, soarta lui Assad va fi pecetluită (la fel cum s-a întâmplat la sfârşitul anilor ’70 cu Şahul Iranului). Dar dacă spectrul Irakului sectar post-Saddam sau incertitudinea din Libia le descurajeză să facă acest pas?

PS: Damascul dă semne de trezire. În weekend, funeraliile a trei protestatari ucişi de forţe guvernamentale s-au transformat în cea mai amplă mişcare anti-Assad pe care a văzut-o capitala în cele 11 luni. Sugestiv, protestul s-a desfăşurat în apropierea Ambasadei Iranului.

Cuvinte cheie: primavara araba, revolte, alegeri Egipt, Siria, Libia, Tunisia