Sindromul Elling

Ultima premieră a Teatrului de Comedie este un spectacol bine preparat. Nu te face să râzi cu prima replică şi nici cu primul gest, dar te cucereşte cu fiecare minut de poveste.

În 1996 era publicat romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjørnsen, care avea ca protagonişti doi adulţi cu probleme speciale. Sistemul medical şi de protecţie socială îşi făcuse datoria şi îi adusese pe linia de plutire, aşa că cei doi nu aveau nimic altceva de făcut decât să trăiască. Iar romanul povestea lupta cu lumea de afară şi lungul şir al micilor descoperiri, de la cartofii prăjiţi cu şniţel - la restaurantul din colţ -, la dragoste cu vecina de deasupra.

Trei ani după publicare, romanul a fost dramatizat şi transformat în spectacol de teatru. Premiera a avut loc la Nye Teater din Oslo şi a depăşit suta de reprezentaţii. Succesul teatral a motivat echipa artistică (scriitor, regizor, actori) care a îndrăznit să-şi dorească şi mai multă audienţă, spectacolul devenind film artistic în 2001. Elling va fi unul dintre cele cinci filme străine nominalizate la Premiile Oscar în acelaşi an pentru categoria cel mai bun film străin, alături de Amélie (Franţa) şi No Man’s Land (Bosnia-Heţegovina), câştigătorul categoriei.

Se pare că filmul a fost însă cel mai bun agent publicitar al textului dramatic care, după Oscar, a fost tradus şi jucat pe trei continente: Europa, SUA şi Australia.

Alegerea lui Elling pentru repertoriul românesc este un experiment îndrăzneţ, după ce de mulţi ani încoace produsul preferat de import au fost dramele: textele cumplite, pesimiste, grele ale unei lumi în disoluţie. Cele câteva comedii contemporane care, în tot acest timp, au intrat în repertoriul teatrelor au avut un gust dulce-amar, râsul fiind undeva pe jumătate, iar finalul indicând cumva drumul, din nou, spre dramă.

Elling este o comedie adevărată, cu două personaje speciale, care reuşesc să facă spectatorul să vadă lumea exact aşa cum o văd ele. Elling (Marius Florea Vizante) este un tip de 40 de ani care, după trei ani petrecuţi la un sanatoriu pentru bolnavi mintal, se vede nevoit să-şi continue reabilitarea în lumea reală. Îl însoţeşte un prieten, fost coleg de proceduri medicale: Bjarne (Sandu Pop). Statul le-a dat posibilitatea să încerce să se descurce singuri, într-un apartament închiriat în Oslo şi având la îndemână un venit sigur şi suficient pentru nevoile personale. De asemenea, îl au pe Frank (Şerban Georgevici), asistentul social responsabil de dosarul lor.

Apartamentul este prima realitate cu care cei doi încearcă să se obişnuiască. Telefonul, legătura cu exteriorul, devine încetul cu încetul un obiect util, o oportunitate: Bjarne descoperă linia erotică şi astfel dă noi sensuri relaţiei bărbat-femeie. Până atunci acest subiect se bucurase de viziunea unilaterală a fanteziilor lui Elling, un virgin cu imaginaţie exotică şi multe exagerări, care însă îl recomandau ca expert.

Pentru cei doi casa scărilor este, până la un moment dat, cel mai în afară loc în care s-au aventurat. Aici, Bjarne o întâlneşte pe Gunn (Mihaela Măcelaru), vecina care îşi înecase în alcool eşecurile personale şi profesionale. Perfect sănătoasă, dar cu numai două clase, însărcinată după o aventură cu un spaniol, Gunn se lasă cucerită de gingăşia şi timiditatea lui Bjarne, care, pentru prima dată, atinge o femeie. Elling, fascinat şi el de pântecul gravidei, scrie prima poezie. Se hotărăşte să-şi urmeze chemarea culturală, frecventând un bar folosit ca loc de întâlnire de scriitorii contemporani din Oslo. Agorafob, Elling descoperă că poezia norvegiană trăieşte în confuzie, poeţii populari fiind cei care pun în versuri chestiuni dezagreabile, precum poziţiile sexuale preferate. Deloc descurajat, Elling se hotărăşte să fie poetul anonim care îşi ascunde poeziile în cutiile cu biscuiţi din supermarket. Într-o zi, o cumpărătoare impresionabilă cumpără un asemenea pachet, iar întâmplarea devine ştire de prima pagină, iar poezia e publicată integral, însoţită de comentarii favorabile.

Ultima premieră a Teatrului de Comedie este un spectacol bine preparat. Nu te face să râzi cu prima replică şi nici cu primul gest, dar te cucereşte cu fiecare minut de poveste. Scenografia semnată de Andu Dumitrescu rezolvă foarte economic şi ingenios problema spaţiilor multiple, întreg decorul fiind un perete pe rotile, inspirat decupat şi modelat. Proiecţiile video şi rotirea decorului imprimă un tempo special spectacolului regizat de Vlad Massaci, cu care actorii, dacă s-ar sincroniza, ar face o partitură de precizie elveţiană. Altfel nu se poate explica cum un spectacol de o oră şi jumătate a sfârşit prin a avea aproape două ore.

Elling este un spectacol despre marginalii de care societăţile civilizate nu vor să se dezică, tocmai pentru că integrarea lor aduce un plus de umanitate lumii. În apartamentul lor din Oslo, cei doi desfac lumea ca pe un puzzle uriaş. Bucăţile le reaşază sensibil diferit, dar, din fotoliul de spectator, perspectiva e onestă şi amuzantă. Nu e ca o comedie văzută la film la Multiplex, dar e genul de spectacol din care vei colecţiona replici şi vei rămâne cu cuvinte străine; momentul liniei erotice se întâmplă în norvegiană... //