Sindromul Basescu la procurori

Cu vigilenta din ultima vreme a procurorului roman, o sa-i vedem pusi sub acuzare si pe popii care se ocupa de spovedanii. Ziaristii care s-au trezit cu dischetele armatei date spre publicare au ajuns la cercetari. Un tablagiu din Focsani da si el cu subsemnatul la Parchet, ceea ce e de inteles, daca lui i-a venit ideea sa transforme planurile armatei in subiect de presa. Tehnic vorbind, curiozitatea Parchetului, care vrea sa afle cum au ajuns dischetele la presa, e de inteles. Dar daca Parchetul hinghereste ziaristii ca sa afle cum s-au scurs dischetele din sertarul cu secrete al armatei, asta e o prostie si o mostra de neprofesionalism. Sa zicem insa ca in loc de dischete ar fi fost arme, iar ziaristii le-ar fi luat. Lucrurile ar fi fost ceva mai complicate, daca, in loc sa le predea imediat la politie, acestia le-ar fi tinut acasa. Si in acest caz, totusi, jurnalistii aveau in fata un subiect de presa. Iar intrebarea e: ratezi un subiect din graba de a anunta politia, cum spune legea, sau gasesti o cale prin care sa anunti politia, dar sa continui si investigatia?

De cele mai multe ori, subiectele de presa care au legatura cu armata sunt “servite”. Si asta nu numai la noi. Exista, adica, in armata o persoana sau mai multe care vor sa dea ceva in vileag si nu pot face asta prin iesirea la raport. Si atunci se adreseaza presei. In cazul dischetelor, se pot face mai multe presupuneri. 1) Caz patologic al unei persoane care sufera de tulburari psihice si al carei loc nu e in armata. 2) Razbunare impotriva cuiva care ar fi trebuit sa tina dischetele la secret. 3) Incercare de a dovedi ca sistemul prin care armata isi apara secretele e ineficient. 4) Operatiune de intoxicare a presei. 5) Tentativa de a scoate bani prin vinderea unui asemenea subiect ziarelor.

Nu iau in discutie nici una dintre aceste ipoteze, fiindca nu am suficiente date. Ceea ce ma intereseaza e faptul in sine. Cineva din armata incredinteaza unor ziaristi niste dischete care contin planuri de operatiuni in Irak, din cate se spune. Pe ele scrie, probabil, “Strict secret”. Daca acel cineva vine cu ele la mine, iar eu dau repede telefon la politie, secretul oricum nu mai e secret, iar eu, ca ziarist, ratez un subiect de mare interes public: ca din armata se scurg informatii secrete. Or, pentru asta am nevoie de continutul dischetelor ca proba, inainte de a le preda.

Fireste ca nu pot contesta dreptul Parchetului de a ma invita ca martor la ancheta pe care o face. Dar daca procurorii ma pun si pe mine, ziarist, sub acuzare ca am umblat cu secrete de importanta nationala, asta inseamna ori ca legea in numele careia procurorii actioneaza e prost facuta, ori ca procurorii fac exces de zel.

Se pare ca si legea e de vina, dar si ca aparatorii intereselor statului au sarit calul patriotismului. In loc sa umble dupa cine trebuie, vajnicii procurori din Focsani s-au repezit la ziaristi, mai exact la corespondentul Romaniei libere, Marian Garleanu. L-au anchetat in stare de arest, vreo doua zile, impartindu-l frateste cu confratii lor din Bucuresti. Daca nu sarea presa in sus, iar Basescu nu-si exprima mirarea prezidentiala ca sunt arestati ziaristi intr-un asemenea caz, cine stie cat ar mai fi stat jurnalistul la propreala.

Sa spui ca Basescu e de vina ca procurorii s-au repezit la cine nu trebuie? (Fiindca presedintele i-a cerut ministrului Atanasiu sa rezolve cazul cat mai repede.) Nu e cazul. Sa pretinzi ca procurorul roman sufera de sindromul “Basescu” n-ar fi insa deloc exagerat. Procurorul se repede, la spectacol, sa rezolve cazul, iar daca aresteaza pe cine nu trebuie, nu zice nici macar pardon, sub justificarea ca a eliminat o pista falsa.

Actiunea procurorului din Focsani seamana mai mult a incercare de intimidare a presei, in felul in care a avut loc. Nu m-as mira sa aflu ca Garleanu a fost intrebat si cine e el sa dea in gat armata, ca nu-si pazeste secretele, in loc sa contacteze pe cine trebuie, ca sa nu iasa scandal, inainte de integrarea Romaniei in UE. Cu certitudine, jurnalistul a fost intrebat ce contacte are in armata. Daca are vocatie de om de presa, Garleanu le-a raspuns anchetatorilor ca nu-si poate divulga sursele, chiar riscand un proces, justificat, de obstructionare a justitiei.

Cazul dischetelor ar trebui sa duca la cercetarea responsabililor cu secretele armatei si n-ar fi lipsit de interes sa aflam cu ce se ocupa toate celelalte servicii secrete platite cu multi bani publici, daca n-au fost in stare sa adulmece aceasta afacere, care mocneste, se pare, de peste jumatate de an.