Sindicalisti si politicieni

Doua lucruri pot fi spuse despre re­cen­ta agitatie politico-sindicala pe tema sala­rii­lor bugetarilor fara teama de a gresi: 1) par­lamentarii au votat legea care ma­res­te cu aproape 50% salariile profesorilor din considerente pur electorale, fara sa se gandeasca nicio clipa la sursele de fi­nan­tare si la impactul acestei legi asupra bugetului; 2) guvernul a reactionat violent la asaltul bugetarilor asupra pusculitei na­tio­nale nu pentru ca este sincer preo­cu­pat de echilibrul bugetar, ci pentru ca are ne­voie de bani pentru salariile clientelei an­gajate in agentiile guvernamentale, pen­tru mituirea primarilor si presedintilor de CJ din PNL si PSD si pentru diferite for­­me de pomana electorala planificate in vederea alegerilor din 30 noiembrie. In dis­perare de cauza, contraofensiva gu­ver­nului Tariceanu s-a axat pe ideea res­pon­sabilitatii bugetare. Acest efort pro­pa­gan­distic, desi se bucurase, initial, de un re­lativ succes, este pe cale sa esueze sub avalansa de dezvaluiri legate de sala­rii­le imense acordate directorilor de com­pa­nii de stat si de structuri din sistemul bugetar. Faptul ca acelasi guvern Tari­cea­­nu a adoptat in luna august o ordo­nan­­ta care desfiinta plafoanele pentru salariile managerilor din sistemul bugetar nu face decat sa confirme ipocrizia pre­mie­rului si sa confirme teoria presedin­te­lui Basescu, care a atacat si el tema sa­la­riilor sefilor de agentii guvernamentale pe 10 octombrie.

Daca situatia salariatilor bugetari nu a constituit niciodata o preocupare seri­oas­­a pentru politicienii din guvern, parla­men­tul nu se poate lauda nici el cu o acti­vi­tate consecventa in acest sens, de vre­me ce voteaza mariri salariale taman in prag de alegeri. De altfel, votul din parla­ment nu a fost rezultatul unei presiuni sin­di­cale memorabile, ci al unui demers popu­list al PSD.

Daca politicienii ar fi fost cu adevarat preo­cupati de salarizarea bugetarilor, cum era de datoria lor sa fie, am fi avut de mult o lege a salarizarii bugetarilor, in loc sa asistam acum la agitatia sterila a pre­mierului Tariceanu, care cere consul­tari cu partidele politice in vederea elabo­rarii unei astfel de legi inainte de Ignat (a se citi alegeri). Este adevarat ca o ase­me­nea lege este extrem de greu de realizat dupa ce unele categorii de bugetari, cum ar fi de pilda magistratii, au obtinut deja salarii considerabile, ceea ce impune ar­monizarea sistemului "in sus". Incapaci­ta­tea, sau refuzul, politicienilor de a rezolva aceasta problema se razbuna, insa, pe­rio­dic, pe guvernanti.

Nu este de mirare, asadar, ca liderii sin­dicali au intrat intr-o logica fireasca a revendicarilor, pentru ca niciun lider sin­di­cal din domeniul bugetar nu-si poate per­mi­te sa nu revendice si el mariri salariale si­milare celor acordate cadrelor didac­ti­ce, fara a risca sa-si piarda legitimitatea. Asa s-a ajuns la cererile sindicatelor din ad­ministratie, de pilda, cele care i-au pro­vo­cat sudori reci ministrului de Finante, Varujan Vosganian. Ar fi gresit, insa, sa tra­gem concluzia ca sindicatele au fost ma­nate in lupta exclusiv din sentimentul datoriei fata de membrii lor. Conexiunile liderilor de sindicat din Romania cu poli­ti­cul sunt bine cunoscute si au fost verifi­ca­te in timp, iar actiunile lor sunt sincroni­za­te mai degraba cu interesele politicienilor din anumite partide decat cu durerile, pro­blemele dureroase ale sindicalistilor de rand. Unii lideri sindicali au fost, de altfel, recompensati - de regula de PSD - pen­tru serviciile lor cu locuri in parlament sau chiar cu postura de ministru, exemple elocvente in acest sens fiind Miron Mitrea si Marian Sarbu. Dincolo de rolul lor de pepiniera de cadre pentru PSD (ascen­siu­nea lui Victor Ciorbea in PNTCD fiind ex­ceptia, si nu regula, in cazul partidelor nu­mite de dreapta), sindicatele au avut, in­­­sa, si functia de masa de manevra si chiar de trupe de soc. In fond, Miron Coz­ma era si el lider sindical, iar mineriada din 1999 a fost declansata in numele unor revendicari sindicale. Sa nu uitam, de asemenea, ca "Luceafarul huilei" a fost si membru PRM, ca a fost aparat in in­stanta de un avocat care era parla­men­tar al aceluiasi partid si ca o mare con­fe­de­ratie sindicala cu lideri foarte vocali, BNS, incheiase un parteneriat politic cu PRM, care i-a cedat cateva locuri pe lis­tele de candidati.

Deocamdata, epoca descinderilor de tipul mineriadelor pare sa fi trecut (ca doar suntem membri UE!), dar rolul de ma­­sa de manevra al sindicatelor per­sis­­ta. Sa luam, de pilda, cazul sindicatelor din educatie, care si-au organizat cele mai rasunatoare actiuni revendicative in pe­rioadele in care nu guverna PSD, adi­­ca pe vremea guvernului Radu Vasile, si apoi, mai recent, in 2006, in timpul man­da­tului cabinetului Tariceanu I, cand unii dascali au intrat si in greva foamei, ceea ce nu au facut niciodata sub prim-minis­te­ria­tul lui Adrian Nastase, desi salariile lor nu erau mai mari atunci. PD-L are si el sin­dicate afiliate, cum este FEN, condusa de Catalin Croitoru, dar sunt mai putin im­por­tante numeric, ceea ce-i limiteaza po­si­bilitatile de manevra. Astfel incat, in ciu­da eforturilor evidente ale acestui partid de a castiga simpatiile sindicatelor, "jupa­nul" sindicalistilor ramane PSD. Iar faptul ca vehementa sindicalistilor se manifesta dupa votul din parlament asupra legii celor 50 de procente sugereaza ca s-au in­­­scris intr-o campanie evident controlata de partidul lui Mircea Geoana. De altfel, pesedistii sunt cei care castiga cel mai mult de pe urma discutiilor interminabile pe tema salariilor inadecvate ale buge­ta­ri­lor - pe care, de altfel, tot ei le-au lasat ina­decvate cat au guvernat - pentru ca este o tema de campanie care avan­ta­jea­za stanga si pentru ca forteaza gu­ver­nul sa intre in defensiva, facilitandu-i dom­­nului Geoana atacurile la adresa "gu­ver­narii de dreapta".

In consecinta, ori de cate ori ii vedem pe sindicalisti rupandu-si hainele de pe ei de revolta la televizor, este prudent sa iden­tificam interesul politic din spatele maniei proletare. Si sa nu uitam niciodata ca, pentru sindicalisti si pentru politicieni deo­potriva, interesele angajatilor de rand nu sunt decat elemente ale unui calcul po­li­tic cinic.