Sfaturi pentru lectura unui volum de documente

Volumul coordonat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goșu oferă piese de puzzle esențiale pentru a înțelege nașterea mitului Ceaușescu.

Orice senior al istoriografiei vă va spune că editarea temeinică de documente pare as­tăzi o artă pierdută. Cam la fel cum ve­chile meșteșuguri au fost înghițite de in­dustrializare. Cultura ra­pi­dității, a grabei în care se gă­sesc astăzi (și) istoricii trebuie că este principala ca­uză pentru asta. Frag­men­tați de multitudinea de pro­iecte în care sunt con­vo­cați, presați de deadline-uri, an­grenați în cursa furibundă a punctajelor de pro­mo­va­re, năuciți de stresul steril al vieții cotidiene și de ne­voi elementare, specialiștii par a avea tot mai puțin timp pentru a trudi migălos și sistematic pe textele la care lucrează. Nu întâmplător ies de sub tipar multe, parcă tot mai multe, cărți neterminate, ne­gli­jente, scrise prost, editate și mai prost. Nu întâmplător plagiatul și impostura fac ravagii.

Desigur, exercițiile de nostalgie, ca orice pa­seism, dramatizează și exagerează sta­rea în care ne găsim. La o privire atentă se pot identifica destule oaze de pro­fe­sio­nalism, probabil nici mai multe, nici mai puține ca în trecut, în care rigorile me­seriei sunt respectate. În ultimii ani, au fost publicate cărți admirabile și, dacă tot vorbim despre editarea de documente, co­lecții de documente temeinice și foarte utile. Este și cazul cărții pe marginea că­reia fac aceste comentarii: volumul II din seria concepută ca anexă documentară la Ra­portul Comisiei Tismăneanu (2006). Editat de Mihnea Berindei, Dorin Do­brin­cu și Armand Goșu, volumul acoperă pe­rioada inaugurării și consolidării regimului Ceaușescu: 1965-1971. Volumul anterior (pu­blicat la Humanitas, spre deosebire acest al doilea, scos de Polirom) a do­cu­mentat perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965).

Inflația de cuvinte

Orice volum de documente presupune o se­lecție, drastică și eficientă. Istoricii spe­cializați în istorie contemporană se con­fruntă cu supraproducție de documente și de studii pe domeniile lor de competență. F.R. Ankersmit a scris un articol faimos în History and Theory despre efectele su­praproducției asupra cunoașterii istorice. România a intrat de câțiva ani în ceea ce se numește „revoluția arhivelor“, des­chi­derea fără precedent a arhivelor re­gi­mu­rilor dictatoriale. Grație documentelor da­te spre studiu la Arhivele Naționale ale Ro­mâniei sau la CNSAS, știm astăzi infinit mai multe lucruri despre regimul co­mu­nist decât înainte (din cele două arhive pro­vin și majoritatea documentelor din acest volum II anexă al Raportului Comisiei Pre­zidențiale). Bănuiala tuturor este că nu­me­roase alte documente esențiale sunt încă ținute sub cheie (cum erau ținute sub che­ie fonduri întregi la Arhivele Naționale până și în timpul funcționării Comisiei Tis­măneanu).

Oricum, chiar și cu ce avem până acum, va mai dura mult până când informația va fi digerată, dezbătută și sedimentată pe di­recții de interpretare. Specialiștii care se for­mează astăzi au cunoștințe profunde, dar parcelare, cu apetit încă mic pentru te­orie și sinteză. În plus, comunică greu unii cu alții, lumea istoriei contemporane fiind mă­ci­nată de darwinismul ins­tituțional și diferite com­petiții simbolice între ins­tanțe care produc discurs autorizat pe tema re­gi­mu­lui comunist.

Regimul comunist era nu doar logocratic, dar și lo­goreic. A emis documente la dimensiuni inflaționiste, mascându-și astfel vacuitatea. Cer­ce­tă­torul neexperimentat se pierde în acest ocean de cuvinte sau devine sclavul lor. Glumesc adesea cu studenți de-ai mei că ar trebui să treacă Partidul Comunist sau Securitatea drept coautori ai eseurilor pe care le scriu, pentru că citează masiv și servil din documentele elaborate de re­gimul comunist, prinzându-se în plasa de semnificații a ideocrației comuniste. Sunt și destui cercetători „consacrați“ care scriu astfel istorie.

Lumea translucidă

Cei care caută în țesătura barocă de cu­vinte a documentelor comuniste exclusiv informații despre „ce s-a întâmplat cu ade­vărat“ vor fi adesea înșelați și de­za­măgiți. Documentele sunt obiecte de cer­cetare în sine, pentru că nu sunt în­tot­deauna relevante pentru faptele și eve­nimentele pe care se presupune că le re­flectă, ci sunt ele însele fapte / eve­ni­mente ale exercițiului puterii. Locurile pu­terii în comunism nu sunt neapărat zonele în care sunt produse în secret adevăruri ultime sau decizii esențiale. Minciuna în­cepe chiar de acolo, din antrenamentul cotidian al ședințelor de la cel mai înalt nivel, în care decidenții comuniști se mint între ei, se mint pe sine și învață să îi mintă pe toți ceilalți. Aceasta cu atât mai mult în timpul lui Nicolae Ceaușescu, în care ședințele Comitetului Executiv sau ale Secretariatului nu mai emană nici mă­car franchețea frustă a ședințelor Biroului Politic din vremea lui Dej.

Deși documentele comuniste sunt pro­du­sul unui utilaj mental rudimentar, nu sunt ușor de citit. Scriitura lor este translucidă. Par că reflectă fidel laboratoarele puterii, dar contururile sunt mișcate, deformate. Sunt destui cercetători care au citit mii de pagini de documente și care nu au pri­ceput mai nimic din comunism. Fără istorie orală, fără memorii, fără do­cu­men­te din alte surse și fără literatură teoretică nu se poate reconstitui credibil tabloul. Pe de altă parte, în aparența primitivă a dis­cursului comunist se ascund resorturi de semnificații pe care doar un cititor atent, eventual inițiat, le poate desluși. Co­mu­nismul resemantizează masiv limba na­tu­rală, se exprimă adesea în antifrază și ape­lează la tropi care blurează aparenta pre­cizie „științifică“ a discursului. În plus, re­ferentul este mai mereu cețos, vag, co­di­ficat, învăluit în minciună ideologică, fri­că ierarhică și grandomanie semidoctă.

Document și analiză

Unii se plâng că sunt publicate prea multe vo­lume de documente și prea puține lu­crări de analiză. Într-adevăr, există multe cazuri de cercetători care substituie pro­ducția de volume de documente unei ope­re academice temeinice. Dar realitatea es­te că încă avem și prea puține analize, și prea puține volume de documente. Lu­crând într-o instituție deținătoare de ar­hivă, CNSAS, constat o dată în plus că prea puține dintre sursele importante ale istoriei recente au văzut lumina tiparului. Iar unele dintre cele publicate au fost edi­tate lamentabil și fără studii in­tro­ductive elaborate, care să-l ghideze pe ci­titor.

De asemenea, există un decalaj imens între ceea ce specialiștii care explorează prin arhive cunosc despre istoria noastră în secolul XX și ceea ce se învață în școli și se știe la nivel public. Informații de­pășite sau spectacularul ieftin domină con­știința publică asupra istoriei recente. Nu știu care este soluția pentru a remedia acest lucru, dar în mod sigur nu există o soluție spectaculoasă și rapidă. Se pot face pași mici, dar importanți, iar volumul de documente adus în atenție este o astfel de contribuție la cunoașterea comunismului.

Poate fi citit un volum de documente pre­cum o carte obișnuită, de la cap la coadă? Mă tem că specialiștii au pierdut această plăcere, obișnuiți fiind să vâneze, ghidați de sumar, index și rezumatul do­cu­men­telor, informații relevante pentru zonele lor de interese. Dar, pentru cititorul obiș­nuit, volumul poate semăna, la limită, cu un roman mozaicat. Lumea comunistă are povestea ei care trebuie citită cu atenție, punând în legătură cadru cu cadru, pen­tru a fi pricepută. O lume închisă, abs­con­să, cinică, lipsită de simțul umorului și al ridicolului, pe care doar o privire în de­taliu o poate descifra.

Mitul Ceaușescu

Volumul de documente coordonat de Mih­nea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goșu – toți trei istorici cunoscuți pentru studii temeinice privind istoria recentă – oferă piese de puzzle esențiale pentru a în­țelege nașterea mitului Ceaușescu. Mi­tizarea secretarului general al CC al PCR s-a bazat pe manevre politice bine puse la punct: distanțarea de greșelile perioadei Dej, anchetarea abuzurilor instituțiilor re­presive înainte de 1965, opoziția punctuală față de Uniunea Sovietică, popularea apa­ratului de partid cu oameni noi, loiali etc. Din documente se vede că distanțarea de Dej a fost de fapt un act de autoinstituire al lui Ceaușescu; că anchetele din Mi­nis­terul de Interne nu s-au soldat cu sanc­țiuni serioase și cu o veritabilă schimbare la față a Securității (singura parte bună a anchetelor este că ne-au lăsat mărturii uni­ce despre abuzurile din anchete și pe­nitenciare); mai vedem că termenul care descrie cel mai bine relația cu Uniunea So­vietică era nu „opoziție“, ci „ambi­va­len­ță“, preocuparea majoră a elitei comuniste fiind nu independența statului, ci pre­zer­varea autocrației.

De asemenea, volumul reflectă foarte bine schimbarea accentului, începută din tim­pul lui Dej și consolidată în timpul lui Cea­u­șescu, de pe represiunea brută pe con­trol social. Teroarea întreținută cândva prin crimele Securității și sistemul pe­ni­tenciar scade în importanță, obținându-se rezultate la fel de eficiente prin controlul carierelor, al drepturilor și libertăților ga­rantate formal de Constituție (precum li­bertatea credinței religioase), prin con­tro­lul călătoriilor, al natalității, al timpului liber, al alimentației și așa mai departe. Se schimbă tipul de teroare, dar vocația totalitară a regimului comunist rămâne, fapt care se vede, în volum, din obsesia in­truzivă de a controla în detaliu viețile tu­turor. //

// MIHNEA BERINDEI, DORIN DOBRINCU, ARMAND GOŞU (editori)

// Istoria comunismului din România. Volumul II.

    Documente Nicolae Ceaușescu (1965-1971)

// Polirom, 2012, 704 p.