Septentrion

Cenuşă, amurg, noroi, moarte, crepuscul, agonie: pelicula lui Volker Schlöndorff, Le coup de grâce, este una dintre cele care lasă în urma ei sentimentul imersiunii într-un univers obsesional. Cadru după cadru, filmul adânceşte senzaţia de comuniune cu o lume din care viitorul pare a fi evacuat, în favoarea unui prezent etern dominat de lumina întunecată a Nordului. Sfârşitul unei lumi, sfârşitul unei iubiri, sfârşitul unei caste, toate acestea se unesc în fluviul naraţiunii. Marele război lasă în urma sa un cimitir de imagini şi de amintiri, dincolo de care nu se mai poate întrevedea decât liniştea spectrală a pădurilor Curlandiei. Revoluţia rusă bântuie acest teritoriu al tenebrelor. Părăsirea castelului asediat de inamic marchează trecerea Rubiconului. Exodul micii garnizoane indică extincţia unei ordini al cărei timp a trecut, definitiv.

Gramatica cinematografică se naşte, în cazul filmului lui Schlöndorff, din solul fecund al textului literar: în spatele ecranizării se intuieşte silueta discretă şi melancolică a naraţiunii. Romanul lui Marguerite Yourcenar, Lovitura de graţie, oferă pretextul pe care s-a grefat sobrietatea tragică a dicţiunii lui Schlöndorff. Ca în atâtea ocazii, revenirea înspre text este ocazia de a recupera un nivel al indicibilului şi ambiguităţii, nivel pe care nicio imagine, oricât de hipnotică, nu îl poate pune în pagină. Imagine / text, film / roman: relectura este, acum, o ocazie de a examina potenţialul magnetic al fiecărei arte. Este acesta un exerciţiu pe care doar puţine obiecte vizuale sau textuale îl pot ocaziona: ceea ce rămâne este trunchiul comun al tragediei şi al insolitului, trunchi de la care se revendică filmul şi cartea. Şi un gust comun al capodoperei.

Lovitura de graţie a lui Marguerite Yourcenar este publicată, simbolic, cu puţin timp înaintea izbucnirii Noului Mare Război. Poate şi din această raţiune, pulsiunea thanatofilă ce domină textul scriitoarei are şi o dimensiune profetică. Prezenţa care domină autoritar spaţiul textual este acea Moarte pe care nimeni nu o poate ignora: atingerea ei preface în scrum prietenii şi iubiri, prăbuşeşte vise şi lasă în urmă cicatrici care nu se vor închide niciodată. Este o Moarte ce ia chipul iubirii crude, încărcate de patimă, şi al Revoluţiei Bolşevice.

Teritoriul pe care Moartea îl bântuie este unul prin excelenţă al Marginii: periferia baltică a Imperiului Rus este cea în care se întâlnesc fragmentele unui univers pradă focului. Aristocraţi germano-baltici, nobili şi ofiţeri ruşi, ţărani baltici, revoluţionari şi briganzi, cu toţii se reunesc în acest teatru al iluziilor şi încercărilor. Războiul civil din Curlandia este unul care se duce, fără glorie şi emfază, în umbra unei confruntări ale cărei puncte de inflexiune se află în altă parte. Nu există, în această naraţiune a lui Yourcenar, eroismul fad şi fals al propagandei: cei ce mor sunt îngropaţi fără cruce, înghiţiţi de un sol fetid, încărcat de ploi, zăpadă şi moină. Cruzimea este una cotidiană, iar tortura face parte din această gramatică a urii. Execuţii, jupuiri de vii, crucificări, jafuri, violuri populează imaginarul ce se alimentează din excese şi teroare. Omniprezenţa urii face ca orice fundaţie să fie una prin excelenţă fragilă. Între 1919 şi 1939, istoria propune, în această margine de imperiu, doar un armistiţiu.

Lovitura de graţie este, în ceea ce are mai adânc, un recviem polifonic şi ambivalent. Textura romanului, aşa cum pare să sugereze şi scriitoarea în paginile prefeţei, nu poate fi separată de un anume profil antropologic. Eric von Lhomond şi Conrad de Reval aparţin, dincolo de diferenţele de caracter şi de genealogie, unui tipar uman identificabil fără difcultate: ofiţerul aristocrat care poartă în genele sale codul propriei sale extincţii.

Propensiunea donchijotescă a castelanului de la Kratovice, Conrad de Reval, este afină cu neliniştea care îl consumă pe von Lhomond. Este vorba, poate, în cazul ambilor, de inadaptarea funciară la gramatica unei lumi pe cale se să schimbe din temelii. Natura fantastă şi utopică a lui Conrad este complementară răcelii lipsite de ideal a lui von Lhomond. Indiferenţa faţă de moarte a acestuia din urmă ţine nu atât de eroismul clasic, cât de ambiţia de a se opune, în pofida oricărui calcul raţional, prăbuşirii spaţiului ocrotitor în care se refugiază Conrad. Kratovice, asediat de revoluţie, izolat şi măcinat de lipsuri, este, pentru Eric, ipostaza unui liman către care aspiră. Solidaritatea cu Kratovice este forma cea mai înaltă a solidarităţii cu Conrad însuşi.
Iubirea nu mai poate oferi, în acest spaţiu devastat, evadare şi uitare. Întâlnirea dintre Eric şi Sophie de Reval, sora lui Conrad, este, în termeni camilpetrescieni, întâlnirea dintre două suflete tari. Sophie ascunde trauma unui viol sordid, comis de un soldat găzduit la castel, iar puterea abisală a pasiunii pentru Eric este reflexul unei fiinţe rănite, fascinate de himera unei dragoste care nu se poate împlini. Terifiantă, atmosfera din Lovitura de graţie evocă nordul tenebros al lui Strindberg. Ca şi în dramele acestuia, există în dragostea frustrată a lui Sophie de Reval un amestec hipnotic şi expresionist de dăruire, cruzime şi pulsiune a distrugerii. Între atracţia irepresibilă a lui Sophie şi refuzul lui Eric se interpune un zid de sentimente intraductibile prin recurs la vocabularul raţional. Cei doi sunt captivi într-o îmbrăţişare din care doar moartea îi mai poate despărţi. Pasională şi vulcanică, dăruirea lui Sophie este şi o anticameră a morţii.

Odată cu eşecul cuceririi acelui suflet care i se refuză, singura strategie care se oferă este aceea a unei treptate sinucideri – refugiul în braţele unui alt ofiţer anticipează evadarea din castel şi alăturarea lui Sophie trupelor bolşevice. Ura de sine a aristocratei se întâlneşte cu sfâşierea iubitei respinse în atâtea rânduri. Ura devine un rug al revoluţiei comuniste.
Căci totul se îndreaptă către finalul pe care ura şi istoria îl precipită, inevitabil. Prăbuşirea casei de Reval este completă prin scenele, gemene, ale evadării Sophiei şi abandonării domeniului de la Kratovice. Retragerea aduce cu sine şi moartea fantastului Conrad: agonia sa evocă, în lectura febrilă a lui Eric, agonia lungului şir de cavaleri germani care îl precedă.

Castelanul nu poate supravieţui dezrădăcinării: von Lhomond va trăi, devenind un soldat fără ţară, un condotier a cărui energie este devotată dreptei radicale, din Manciuria până în Spania. Ceva din Eric rămâne, însă, îngropat, alături de Conrad, în pământul Curlandiei.

Iubirea, ura şi revoluţia se unesc, o ultimă dată, atunci când Eric şi Sophie traversează, în marginea unei staţii pustii de cale ferată, ultima vamă a dragostei lor devoratoare şi suicidare. Eric devine călăul ce o execută pe Sophie căzută prizonieră, în urma unei confruntări cu bolşevicii. Până la capăt, sufletele tari îşi păstrează chimia lor hipnotică. Despărţirea fizică anunţă naşterea acelei obsesii care îl bântuie până la căpăt pe Lhomond. Lovitura de graţie este semnul cel mai înalt al iubirii. //

// MARGUERITE
     YOURCENAR
// Lovitura de graţie
    Traducere din franceză
     de Doina Jela Despois
// Editura Humanitas,
     Bucureşti, 2007