Scrisul sau viata

Cred ca ne gandim prea putin la soarta scriitorilor romani care s-au exilat în anii comunismului. Unii dintre ei s-au întors prin carti, multi chiar de-a binelea. Prea putini si-au putut insa relua locul pe care-l lasasera la plecare. Capacitatea literaturii romane de a reingloba ce pierduse pe drum s-a dovedit limitata de conjuncturi, iar schimbarea profunda a mecanismelor de receptare critica a complicat si mai mult lucrurile. Cititul devine tot mai mult o indeletnicire de initiati, comentariul critic o ocupatie bizara, iar gustul public evolueaza (sau involueaza?) rapid intr-o directie pe care nu putem si n-o vom putea controla. Asa stand lucrurile, riscul ca scriitori si carti sa ramana pentru totdeauna in no man's land-ul in care vazusera la un moment dat singura solutie de supravietuire creste cu fiecare zi. Retiparite, traduse, adaptate, sau chiar scoase din sertare, zecile de titluri care ar putea fi aliniate intr-un inventar al acestei operatiuni de reunificare literara - care, cum-necum, cu entuziasm, tafna, vexari si frustrari, s-a incercat totusi dupa 1990 - nu pot indeparta semnificativ sentimentul ca impactul nu a fost cel scontat, ca sudura nu s-a produs, ca aceste reconstruiri ale unei ambiante literare faramitate de dictatura sunt sortite sa ramana simple operatiuni mentale. "Corpul" scrisului romanesc ramane amputat de numeroase componente si inca nu stim cum va repercuta aceasta realitate in functionarea "organismului".
Sunt scriitori care, parasind Romania, au lasat in urma o opera deja conturata (de la Petru Dumitriu la Lucian Raicu), al caror loc era deci asigurat la bursa posteritatii; sunt altii pentru care exilul a insemnat o relansare (Norman Manea), dar care nu se simt mai putin marginalizati in tara natala; unii chiar au reusit sa-si redirectioneze destinul creator (Petru Popescu, Matei Visniec) sau sa-si exploateze cu pricepere cota deja instituita in Romania (Gabriela Melinescu). Cei mai norocosi au fost, de departe, autorii cu apetit "stiintific", care si-au consolidat statutul in zona universitara (Virgil Nemoianu, Matei Cazacu, Sorin Alexandrescu, Matei Calinescu, Vladimir Tismaneanu), fara sa fie nevoiti sa o ia de la capat. Exceptiile confirma regula (Vintila Horia si Goncourt-ul sau, dar si succesul de public, deloc validat in Romania, al unui Constantin Virgil Gheorghiu). Oricum am face, raman foarte multi care au stagnat pur si simplu sau au publicat rar si fara ecou, cu pretul unor sacrificii despre care e mai bine sa nu vorbim. (Aici simt nevoia unei precizari: nu discut reusitele individuale in plan social, care nu sunt putine printre compatriotii nostri stabiliti in afara tarii. Dupa cum nu am in vedere, pentru aceasta grabita demonstratie despre soarta literaturii, beneficiul enorm al prezentei acolo a unor constiinte lucide si avizate, care au influentat adesea decisiv perceptia occidentala asupra realitatilor din Romania.)
Care sunt, pana la urma, numele si cartile restituite de exilul romanesc recent fara de care literatura romana de azi nu s-ar putea legitima cu adevarat? Nu sunt. Daca Ferestre deschise, de Alexandru Vona, sau Blocada, de Pavel Chihaia, au fost primite ca revelatii, nu e mai putin adevarat ca ele se retrag treptat catre varsta stilistica din care s-au nascut, adica spre interbelicul tarziu, fara sa fi schimbat nimic esential in canonul literar al prezentului. Daca Perimetrul zero, al Oanei Orlea, ramane unul dintre cele mai reprezentative romane-parabola ale dictaturii comuniste, nimic nu ma indreptateste sa cred ca autoarea isi va recupera pozitia pe care ar fi putut-o probabil ocupa in ierarhiile literare de acasa. Si exemplele ar putea continua (caci, in tot ce a fost nume pomenit aici, e vorba de simple esantioane). Un caz special il reprezinta poate Matei Visniec, ale carui piese de teatru au fost bine prizate de lumea libera, cu sprijinul substantial al acestui vehicul universal care e scena. La fel de special, dar din cu totul si cu totul alt punct de vedere, este cadoul otravit pus pe masa nu de mult de Marian Popa, cu a sa Istorie a literaturii romane de azi pe maine - o opera nu neaparat conceputa in exil, cat terminata in afara granitelor tarii, in momentul in care ambianta morala din Romania a lasat suficient loc pentru asemenea reglari de conturi.
Una peste alta, putem conchide ca, din punct de vedere literar, exilul recent a fost pentru romani o aventura paguboasa si inauntru, si in afara. Am pierdut, iata, nu neaparat mari carti nescrise (poate si asta, n-avem cum sa stim), dar sigur o transcriere mai fidela a experientei totalitare. Fara scriitorii plecati, diversitatea constiintei la nivelul elitelor romanesti a fost iremediabil vaduvita, ratand astfel sansa unei consemnari mai inteligibile pentru generatiile ce vin a experientei totalitare. Am scris toate astea ca sa explic de ce m-am silit sa citesc fragmentele din jurnalul lui Ilie Constantin* ca si cum autorul n-ar fi plecat din tara in 1973, ca si cum as fi deschis o carte de un autor roman contemporan si punct. Experimentul nu mi-a reusit. Oricat as vrea, lectura e minata de un anume tip de asteptare literara, intotdeauna mai mare decat ar fi normal, in cazul autorilor "plecati", si urmata, inevitabil, de frustrare. Simplificand, jurnalul din Familia scrisa reconstituie episodul despartirea de familie (sotie si trei copii) si se opreste in salturi la anii dinainte si de dupa expatriere, fara sa aduca lucruri neaparat noi. De altfel, autorul isi marturiseste increderea fragila in acest gen de literatura: "Jurnalul de zi imi pare o modalitate de "cabotinism" literar printre altele. E inutil sa facem mofturi cu privire la intimitatea insemnarilor de acest fel. Sincer si cinstit imi pare jurnalul care ofera curiosilor ulteriori o vaga "dezamagire". (…) Un asemenea jurnal - eventuala dezamagire pentru altii, dar mangaiere, exercitiu mnemotehnic si capriciu pentru mine insumi - doresc sa fie acesta".
Pentru ca le-a mai povestit si altadata, Ilie Constantin nu mai reia motivele pentru care a parasit Romania. Abia daca le lasa strecurate in selectia de epistolar familial: "plecarea ta absurda (...) de la o zi la alta, ne-ai abandonat de dragul aventurii; literatura, nicaieri!" - ii scrie sotia, care-l stiuse daruit numai si numai scrisului sau. "Fara aceasta interventie a unui anumit organism in viata noastra (incercarile Securitatii de a-l racola - n.n.), eu n-as fi facut niciodata acel pas, care a devenit ulterior inevitabil" - raspunde tristul fugar, obosit sa mai explice ca facuse, oricum, singurul compromis posibil ("Ideea de a renunta la literatura intr-un gest de rascumparare a libertatii mi s-a parut suportabila"- spusese, deja, cu ani in urma). In rest, notatii despre viata literara (redactii, case de creatie, mici cabale literare), despre cum se traiau inlesnirile rezervate scriitorilor in anii dezghetului de dupa 1964 (vacante de creatie platite, Cumpatu, Mogosoaia, calatorii de studiu, burse de vara s.c.l.) sau intamplari de familie (nasterea, pe rand, a celor trei copii din Romania, caci autorul va avea bucuria altor doi, in Franta). Mai gasim ceva emotii in zona contactelor literare (la prima sindrofie literara occidentala, il atinge cu mistica emotie pe Jean-Paul Sartre si noteaza impresionat; altadata tine pentru o clipa pe piept palma batranului Giuseppe Ungaretti si consemneaza intamplarea cu sentimentul unui fapt de destin), plus episodul unor ipotetice numiri la Accademia di Romania sau la Ambasada din Roma, pe care si autorul, si autoritatile le evita, evident din motive diferite.
Daca fierberea vietii literare e redata debil prin lentila cumsecadeniei structurale a lui Ilie Constantin, romanul de familie se recompune din remuscari si neputinte, din uitari vinovate si din batalia subtextuala cu conditia de tolerat intr-o lume straina. Portretul tandru, in tuse largi, rubensiene, al lui Uxor (sotia parasita) si cel cu sare si piper al lui Soror (Marieta, sora scriitorului), populeaza aceste pagini cumva vlaguite de inutilitatea memoriei. Nu e viata cu adevarat aproape nicaieri in acest jurnal combinat din cumintenie, delicatete fata de cei inca vii si umoare melancolica. Nu e insa nici roman, chiar daca epistolarul familial incearca sa puna la loc ceea ce "nevroza" literara a autorului nu a mai putut reconstitui pe cont propriu. Ce ramane este o sfasietoare "depozitie" intr-un proces ce nu se va mai judeca niciodata. Ilie Constantin a plecat din Romania in plina glorie literara. Intre saizecisti, numele lui fusese destinat sa stea alaturi de cel al lui Nichita Stanescu. Despre tragismul acestei optiuni va vorbi fara patima in Complicitatea fertila, teza de doctorat sustinuta la Paris, in care incearca sa recompuna destinul colectiv al scriitorului roman sub dictatura. Bilantul transpare insa parca mai dureros aici, in Familia scrisa, intr-un schimb de replici cu Alexandru Calinescu, notat dupa o intalnire la conferinta de la Neptun. La remarca imprudenta a eseistului iesean ca mai usor te intorci in literatura romana scotand o carte la Gallimard, decat zece in Romania, Ilie Constantin noteaza obidit: "Ce mare rusine este sa nu fi triumfat in regiunea geografica de refugiu, unde reusita stramutatului constituie exceptie? Si ce necuviinta comite un scriitor plecat in tinerete, care, neizbutind sa sfarame catapetesme altundeva pe planeta, incearca sa-si continue mult-putinul realizat la debuturile sale in tara?".
Cum scrie si pe coperta, jurnalul intitulat Familia scrisa e insotit de transcrierea Caietului mamei - un manuscris fabulos al fostei taxatoare de bilete pe tramvai. Ralita Constantinescu si-a scris viata de dragul copiilor ("Am cercat in diferite randuri sa-mi scriu trecutul spre a lasa copiilor mei o suvenire..."), punand la bataie cinci clase primare, experienta unei vieti tumultuoase, ca scoasa din paginile lui Galaction, un imens bun-simt moral si uriasul talent de povestitor popular. Gasim aici toata forta lumii rurale, cu autarhica ei amoralitate: fetele maritate cu sila la 14-15 ani, familiile complicate de multigamia acceptata tacit, mitul cautarii norocului in lumea larga, dar si legea pamantului ca singura valoare cu adevarat inteligibila - toate acestea izbucnesc din cele 80-100 de pagini ale reconstituirii autobiografice semnate de Ralita Constantinescu. Asezand aceste pagini intre copertile propriei carti, Ilie Constantin face, de fapt, un gest de umilitate profunda. Pentru o data, fara cuvinte de prisos, el recunoaste preeminenta vietii in fata scrisului. E batalia pe care o poarta de cateva zeci de ani si pe care, poate, simte ca a pierdut-o.

* Ilie Constantin, Familia scrisa, urmata de Caietul mamei de Ralita Constantinescu, Editura Albatros, 2004, 298 pag.