Schimbarea la faţă a Iranului?

Evoluţiile din ultimele săptămâni ar putea semnala o relansare a relaţiilor dintre SUA şi Iran.

Acordul încheiat la Geneva, la 1 octombrie, între Iran şi grupul celor 5+1, reunind statele membre permanente ale Consiliului de Securitate (SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa) plus Germania, reprezintă un compromis major în relaţia dintre Teheran şi comunitatea internaţională. Mai mult, întâlnirea dintre negociatorul şef iranian Saeed Jalili şi William J. Burns, numărul 3 în ierarhia Departamentului de Stat, nu are precedent în relaţiile la nivel înalt dintre Iran şi SUA din ultimii 30 de ani. După un prânz de 45 de minute între cei doi oficiali, Iranul a acceptat ca, în termen de două săptămâni, să pună la dispoziţia inspectorilor Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA) centrul de la Qom – o instalaţie clandestină de îmbogăţire a uraniului deconspirată de SUA spre sfârşitul lunii septembrie. Totodată, Teheranul a anunţat disponibilitatea sa de a trimite în Rusia, respectiv Franţa trei sferturi din stocul său cunoscut de uraniu uşor îmbogăţit pentru a fi reconfigurat şi folosit într-un reactor de cercetare medicală din Teheran.

Totuşi, este puţin probabil să asistăm la o schimbare la faţă a regimului Ahmadinejad, un regim care nu cu foarte mult timp în urmă ameninţa să şteargă de pe faţa pământului Israelul. Nu numai că Iranul are în spate o lungă istorie de activităţi clandestine care încalcă flagrant tratatul de nonproliferare şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, însă episodul recent al descoperirii facilităţilor de îmbogăţire a uraniului dezvoltate într-o bază militara lânga Qom (un centru similar a fost identificat şi la Natanz în 2002) pare să confirme faptul că Iranul nu a renunţat niciun moment la intenţia dezvoltării unei componente militare a programului său nuclear. În plus, cu numai câteva zile înainte de Acordul de la Geneva, Teheranul a dorit să-şi etaleze capacităţile balistice testând cu succes o rachetă Shabab-3, cu o rază de acţiune de 1.300 de km, care poate lovi ţinte de pe teritoriul Israelului. Şi totuşi, de ce a ales Ahmadinejad să facă acum aceste concesii?

A fost o mişcare tactică menită să prevină o izolare internaţională şi o consolidare a regimului de sancţiuni economice. Mai mult, Ahmadinejad a câştigat un timp preţios, la adăpostul căruia activităţile de îmbogăţire ar putea continua. Există încă numeroase semne de întrebare pe care Teheranul nu le-a clarificat. Între timp, mai multe publicaţii occidentale, precum The Economist sau Newsweek, au relatat faptul că serviciile secrete din Marea Britanie, Germania, Franţa şi Israel par să fi ajuns la concluzii similare: programul iranian de înarmare nucleară continuă. Mai mult, în ediţia sa din 3 octombrie, New York Times vorbea de un raport intern al AIEA care acuza Iranul că dispune de „know-how“-ul de a produce focoase nucleare.

Nu este exclus ca, în curând, Occidentul să fie pus în faţa unui fapt împlinit: un Iran nuclear. Temându-se de o astfel de perspectivă, mai mulţi foşti oficiali neocoservatori din Administraţia Bush au pledat recent în sprijinul unor măsuri militare preventive. Şi totuşi, ar mai exista opţiunea răului cel mai mic: „lumea ar putea din nou să se bazeze pe un echilibru al terorii nucleare (care, să nu uităm, i-a oprit pe Mao şi Stalin, lideri consideraţi mult mai periculoşi decât Republica Islamică), completat fiind de o iniţiativă similară propunerii senatorilor Nunn-Lugar din cazul Rusiei, şi care ar ţine departe focoasele nucleare de fanaticii Gărzii Revoluţionare. Nu este o opţiune glorioasă, dar ar înlătura ameninţarea unor lovituri preventive asupra Iranului, anulând concomitent posibilitatea unui atac nuclear asupra Israelului“, crede John Hulsman. //