Sacul fără fund al statului fără cap

„Fără obligaţii şi valori morale împărtăşite şi adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică şi nici măcar economia de piaţă nu vor funcţiona corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi, esenţiale pentru viitorul ţării, ies la suprafaţă, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acţiunilor principalilor actori din spaţiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalţi şi puterea asupra celorlalţi.

Ce se vede în spaţiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spaţiul privat.

Recent, un prieten mi-a povestit o întâmplare la care a fost martor. Băiatul lui de 4 ani se juca cu alţi doi copii, doi fraţi, unul de 5 şi unul de 9 ani. La un moment dat, cel de 9 nu dorea să-i dea o jucărie fratelui lui mai mic, deşi acesta insista. Văzând că insistă în continuare, l-a întrebat: „ce eşti: fraier sau şmecher?“. Cel mic, probabil prin prisma experienţelor anterioare, a răspuns: „fraier“. La care cel mare a decretat triumfător: „atunci, jucăria rămâne la şmecher“.

Ăsta e sistemul de valori pe care se bazează, la noi, negocierea publică a intereselor fiecărei categorii profesionale, incluzând aici şi politicienii. Fiecare încearcă să-şi prezerve cât mai multe avantaje materiale pe care să le obţină de la ceilalţi. Pentru că bugetul este, în ultimă instanţă, format, într-o măsură incomparabil mai mare, din contribuţiile altora decât ale oricăruia dintre noi.

După 20 de ani de capitalism autohton însăilat după ureche, principala sursă de venit pentru majoritatea populaţiei României a rămas tot statul. Principala speranţă e tot el, principalul vinovat, tot el. Statul ar trebui să nu ia de la nimeni nimic şi să dea tuturor cât mai mult. Statul e fraierul, iar fiecare dintre noi suntem mult, mult mai şmecheri decât el. Deocamdată, statul se împrumută masiv ca să susţină jocul ăsta periculos şmecher-fraier. Deoarece statul, nedorind să stea pe locul fraierului, s-a gândit să-l cedeze altora de la care să-şi finanţeze impotenţa. Cât o să mai dureze? Mult. Pentru că, atunci când ia bani de la unii ca să îi dea altora, statul român rămâne tot eternul fraier, de pe seama căruia organismele financiare internaţionale au numai de câştigat.

Deşi e ţara mea şi aş da orice să mă înşel, cred că România nu are nici o şansă să însemne ceva, pentru români şi pentru străini, dacă nu reuşim să clarificăm cumva scara valorilor în virtutea căreia trăim unii cu alţii. Avem acum o scară în virtutea sau mai bine zis în viciul căreia trăim fiecare pentru el. N-o să ţină. Adică n-o să ne ţină pe toţi. Asta e o scară în care cei care vor să urce mai sus trebuie să îi calce în picioare pe ceilalţi. E ceea ce mi se pare că se întâmplă cu coeficienţii de salarizare. Fiecărei categorii profesionale i se pare că are tot dreptul să fie cu o treaptă mai sus decât celelalte. Că are dreptul la mai multe privilegii. E un nonsens.

Statul român îşi gândeşte menirea complet eronat. El încearcă cu disperare să mulţumească pe oricine îi cere ceva. Rolul statului nu e ăsta. Rolul statului nu e să facă din ce în ce mai mulţi oameni dependenţi de el, ci să ajute din ce în ce mai mulţi oameni să nu mai aibă de-a face cu el. Rolul statului faţă de cetăţeni seamănă cu acela al unui părinte responsabil: menirea lui e să-şi formeze copiii pentru a trăi autonom, pentru a-şi putea câştiga singuri pâinea şi a putea intra în relaţii reciproc avantajoase cu cei din jur. Statul român de azi are un copil de 20 de ani căruia nu poate renunţa să-i dea de mâncat, de băut, de locuit şi bani de buzunar în fiecare lună. Copilul, pentru că aşa a fost obişnuit, nu vrea în ruptul capului să renunţe la avantaje, ba chiar îşi ameninţă părintele că îl încuie în casă dacă nu-şi bagă minţile în cap.

Cred că majoritatea celor care pleacă din ţara asta caută în altă parte un stat mai responsabil. Care să semene cu un părinte echilibrat, care te ajută, dar te şi împinge să reuşeşti singur, care are grijă de tine, dar te şi încurajează să ai grijă de alţii, care îţi cere să fii corect, dar este corect cu tine.

Legile educaţiei şi salarizării unice nu au nicio şansă, atâta vreme cât legea bunei creşteri e încă în dezbatere în Marea Adunare Naţională. // http://www.cosminalexandru.ro/