Pe aceeași temă
Indiferent de personalitatile care s-au succedat la carma revistei, de la Stelian Tanase la Gabriela Adamesteanu, stilul marcant si definitoriu al revistei a fost cel al eseului socio-politic. Aceasta maniera de constructie jurnalistica (potrivita pentru "gurmetii" intelighentiei) a fost preluata sau imprumutata, intr-o oarecare masura, mai tarziu, si de revista Dilema, care, insa, manifestand prudenta politica, a evitat pozitiile transante si riscante. Spre deosebire de 22, Dilema urmarea sa fie o revista pentru intelectualii de toate calibrele: cu toate acestea, la fel ca si in cazul revistei 22, ambele au fost criticate, nu arareori, pentru manierism. In timp, stilul revistei 22 s-a mai adaptat imperativului coborarii in strada, daca nu la nivel de comentariu propriu-zis, atunci macar la nivelul subiectelor la zi, captivante inclusiv pentru cititorii cu un grad de cultura ori nivel de civilizatie mediu. In cele ce urmeaza voi prezenta comentariile din 22 pe marginea mineriadelor din 1990, 1991 si 1999, pentru a puncta, prin intermediul unor evenimente socio-politice definitorii pentru tensionatul postcomunism romanesc, prestatia jurnalistica de exceptie a acestei reviste.
Cu prilejul micromineriadelor din ianuarie si februarie 1990, o serie de articole din revista 22 constata retardarea teoretica si practica a romanilor in politica si democratie, considerandu-se ca acestia de-abia acum incep alfabetizarea politica dupa 45 de ani de comunism, in care au fost metamorfozati in "creiere spalate".
Revista 22 constata ca, pentru prima data, la 29 ianuarie 1990 (cu prilejul primei mineriade, chiar daca aceasta a fost o premergatoare oarecum "silentioasa" a violentei mineriade din iunie), se aud voci care scandeaza "Jos intelectualii, studentii la munca!" sau "Noi muncim, nu gandim!", sesizand in aceste lozinci o schisma intre diferite categorii si clase sociale, daca nu cumva provocarea acestei schisme de catre Puterea nou instituita prin rapt (FSN), cu scopul de a-si mentine privilegiile si controlul autoritar prin instigarea unei categorii impotriva alteia. Aceste lozinci agresive la adresa intelectualilor vor stimula stilul articolelor si manierei jurnalistice din 22, care va apara statutul elitei - de calauza spirituala a romanilor -, promovand o eseistica socio-politica de inalta tinuta, care va sustine tocmai primordialitatea gandirii si a ridicarii gradului de civilizatie a unui popor.
Marea mineriada - iunie 1990
Mineriada din iunie 1990 (si originile acesteia), cea mai brutala ca stil si anvergura, este comentata avizat, din punct de vedere politologic, prin cateva interventii remarcabile (in ordinea aparitiei lor) apartinandu-le lui Dan Arsene, Andrei Pippidi, Andrei Cornea, Toma Roman, Stelian Tanase si altii, majoritatea publicate in primul numar de dupa mineriada, din 22 iunie. Dan Arsene (Conflictul romano-roman) discuta "socul antropologic" produs de momentul 13-15 iunie 1990, care a dus la un "micro-razboi civil", minerii fiind in ipostaza unui "macro-comando de mii de guerrilleros" care au vanat oameni, intelectuali in speta. Ideea de micro-razboi civil va fi sesizata si cu alte ocazii, aceasta fiind legata nu doar de abuzurile minerilor, ci si de participarea bucurestenilor isterizati si excitati (in special femei mature si pensionari) la maltratarea civililor (in majoritate tineri).
Minerii au instaurat, in 14-15 iunie, o forma de caporalism, adica au actionat ca niste proaspeti caporali ai presedintelui Iliescu, fiind investiti de acesta cu puteri discretionare. Concluzia lui Dan Arsene este, insa, cea mai interesanta, minerii din 1990 fiind "ceea ce a mai ramas dupa epurarile efectuate de Ceausescu in urma grevelor din august 1977". Cu alte cuvinte, minerii din 1990 sunt sau niste "creiere spalate" sau niste indivizi manipulati sindical, printr-un pact asumat cu Puterea neocomunista, ei nefiind in nici un caz mostenitorii morali ai protestatarilor din 1977 din Valea Jiului.
Nu lipsesc analogiile istorice si psihoistorice. Andrei Pippidi (Democratia batei) compara 14-15 iunie 1990 cu "Noaptea de cristal" din Germania nazista, cu actiunile echipelor de "camasi negre" ale lui Mussolini, in Italia, si cu fortele de pararepresiune ale politiei legionare din 1940, in Romania.
Este de remarcat faptul ca, din punctul de vedere al multor analisti independenti, tocmai Puterea neocomunista a fost aceea care a actionat, in 1990, in maniera extremei drepte (hibridata, cred eu, cu tiparul represiunii comuniste). Andrei Cornea (Imaginatie versus precedent) sesizeaza un scenariu latino-american in evenimentele din 13-15 iunie, minerii alcatuind o militie muncitoreasca ce functionase si in 29 ianuarie sau 18 februarie, si care fusese atatata prin stindardul confectionat si fluturat al unei asa-zise rebeliuni legionare. Alcatuind o "categorie socio-profesionala ce apartine mai degraba secolului al XIX-lea decat secolului al XXI-lea", minerii au adancit, in Romania postcomunista, schismele sociale, delimitarile dintre clase, sporindu-si, implicit, frustrarile si ranchiunile.
Toma Roman (Argumente pentru o democratie originala) se intoarce la radacina mineriadelor, respectiv la structura Puterii criptocomuniste ai carei membri erau lideri relativ populari, ce cooptasera o "nobilime" comunista de rangul doi, mici intelectuali ai fostei puteri, lumpenproletariat, tehnicieni si birocrati, functionand intr-o "unitate de grup mafiot". Coruptibilitatea si unitatea mafiotica a acestei structuri a permis cooptarea minerilor intr-un fel de detasamente "populare", care sa dubleze fortele de ordine, fie pentru ca acestea ar fi fost timorate de participarea lor la represiunea din decembrie 1989, fie pentru ca ar fi fost mai putin obediente, in general, la indemnul de a reprima populatia civila.
Coman Lupu (Vandalism si lezcultura) acuza "actul de lezcultura" al minerilor care au facut din Universitatea bucuresteana inamicul lor numarul unu. Ocupand Universitatea, minerii au suspendat cu de la sine putere orice activitate academica, legitimand studenti si profesori, molestandu-i, jignindu-i, batjocorindu-i, maltratandu-i.
Universitatea a fost vandalizata, fiindca reprezenta un centru al creierelor indisciplinate, neinregimentate de noua Putere, asa explicandu-se distrugerea laboratoarelor, cabinetelor, salilor de cursuri, a unor manuscrise si biblioteci, culminand cu actul aproape orgasmic de a calca carti in picioare. Prin mineriada antiuniversitara si anti-studenteasca s-a dorit o forma de timorare ori chiar decapitare a intelectualitatii, asa explicandu-se de ce majoritatea studentilor maltratati au fost loviti mai ales la cap. Acolo considerau minerii ca se afla centrul raului, gandirea libera adica.
Stelian Tanase (Asaltul umbrelor, 22, 29 iunie, 1990) decripteaza incendierea cladirilor oficiale din ziua de 13 iunie ca fiind asemanatoare cu incendierea Reichstagului pusa la cale chiar de nazisti, pentru a-si suprima adversarii. Ziaristul aminteste de detasamentele politienesti ale bolsevicilor si nazistilor, comparand minerii cu fortele paramilitare ale celor dintai. Stenogramele dupa ordinele transmise de fortele politienesti din ziua de 13 iunie vor dovedi, mai tarziu, strategia de autoincendiere a masinilor Politiei, ca pretext pentru a declansa represiunea, Puterea neocomunista din Romania apeland la o teatralitate care avea sa aiba urmari tragice.
Mineriada din iunie 1990 este analizata si prin intermediul rupturii intre generatii si mentalitati dinauntrul Romaniei postcomuniste. Zoe Petre (Margine si centru, 22, 29 iunie) explica adecvat schisma tineri/ adulti, copii/parinti prin faptul ca decembrie 1989 a rasturnat ierarhia valorica a varstelor, tinerii devenind eroi activi (desi erau hippies, nonconformisti sau chiar lumpeni), iar maturii limitandu-se la rolul de pasivi marginalizati. O perioada, atat cat Puterea a avut nevoie de acest lucru, tinerii au fost eroizati, dar odata cu declansarea manifestatiei-maraton din Piata Universitatii si cu victoria in alegeri a FSN, maturii au reocupat scena, demonizandu-i pe tineri alaturi de intelectualitatea de elita, asa explicandu-se vanatorile de studenti, efectuate de catre politisti si mineri, care cautau persoane cu plete, ochelari, blugi si aparatura electronica. George Arun (Victime care se revolta, 22, 29 iunie) analizeaza, in schimb, mentalul tinerilor de la tara (dintre care proveneau majoritatea minerilor): acestia vor sa evadeze din mediul rural, la oras, dar o fac prin diferite infractiuni, pentru a-si compensa complexul de inferioritate, de unde declansarea unei crize de identitate si autoinstrainarea. Lucrul acesta ar explica de ce, in criza de identitate dupa epurarile ceausiste, apoi reeducati in spirit comunist de sindicalistii si securistii infiltrati, minerii din Valea Jiului isi cauta, dupa moartea lui Ceausescu, un nou stapan si tatuc, identificandu-l in Ion Iliescu si acceptand oferta acestuia, catalizata, de altfel, de sporuri salariale de anvergura, in detrimentul altor categorii sociale.
Cel mai interesant articol, sub raport analitic, asupra fenomenului Piata Universitatii si a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, ii apartine lui Andrei Cornea (Vechi scenarii, actori noi, 22, 13 iulie 1990). Acesta considera ca se poate vorbi despre un pogrom simbolic impotriva studentilor si intelectualilor de elita (dar si asupra tiganilor, molestati si ei de mineri), in cadrul evenimentelor din iunie. Andrei Cornea constata ca mass-media Puterii neocomuniste si inconstientul colectiv romanesc au transferat asupra studentilor si intelectualilor, in general, figura "dusmanului" asa cum fusese ea decriptata, odinioara, in evreu.
Declansarea panicii in mentalul romanesc s-a datorat faptului ca manifestatia-maraton din Piata Universitatii a fost acuzata de Putere a fi dominata de "golani", in acest fel avand loc o ghettoizare a Pietei Universitatii. Punctul culminant in ziua de 13 iunie l-a reprezentat, apoi, atacarea Televiziunii considerata de poporul roman un fel de divinitate (de aici fusese transmisa revolutia in direct, in 1989, pentru tot restul tarii, care nu avea posibilitatea sa verifice ceea ce se petrecea la Bucuresti). Atacarea Televiziunii a fost perceputa, de aceea, ca un deicid, iar "golanii" au functionat, in acest scenariu, ca niste profanatori. In consecinta, la randul lor, politistii si minerii, in mod special, au profanat Universitatea, devenita "Sinagoga", si cartile, ca embleme ale intelectualitatii.
Gestul minerilor nu era nou: bolsevicii si nazistii, in prima jumatate a secolului XX, arsesera si profanasera carti (cu mult inaintea lor, Inchizitia apelase, si ea, la acest gest). Romania anilor ‘50 cunoscuse, la randul ei, astfel de cazuri.
1991 - a patra mineriada: omul din umbra, omul providential si victima
In ce priveste mineriada din 1991, majoritatea comentatorilor de la 22 remarca rolul din umbra al lui Ion Iliescu (pozand in "imblanzitor" al minerilor si "om providential"), figura machiavelic-mercenara a lui Miron Cozma si rolul de falsa victima al lui Petre Roman. Evenimentele sunt comentate in registru politologic. Cel mai constant comentator al mineriadei din septembrie este Dan Pavel (Arma cu doua taisuri, 22, nr. 39, 1991), fascinat de portretul ortacilor grupati in "bande lumpen-proletare", alcatuind "avangarda revolutionara a partidului populist" in capitala asediata.
Revolta minerilor este vazuta ca o revolta impotriva stapanilor, din care castigator iese, pana la urma, tot Ion Iliescu. Caracterul acestei revolte este unul paradoxal: ea este ilegitima, contra unei Puteri la fel de ilegitime. Dan Pavel taxeaza, insa, si greselile Opozitiei, ai carei membri fie au protestat demagogic impotriva mineriadei abuzive, fie au aplaudat mineriada (sau chiar l-au ovationat pe Miron Cozma, la Congresul PNTCD), participand simbolic la ideea de puci mineresc. Intr-un alt numar al revistei, Dan Pavel (A cincea venire a minerilor, 22, nr. 40, 1991) analizeaza declaratiile reactionare ale ortacilor (de tipul "Noi i-am pus, noi ii dam jos!"), considerate a fi nu doar "acte de infatuare politica, ci expresia bufa a falsei constiinte de clasa, a dogmei materialist-dialectice si istorice ca masele fac istoria". Dan Pavel intuieste o a cincea venire a minerilor, pe care o prevesteste ca degenerand intr-un razboi civil; previziunea sa este reala, chiar daca, in 1999, minerii nu vor mai ajunge la Bucuresti. Ciudat sau nu, Dan Pavel este singurul analist care retine si invoca una din spusele socant antisemite ale lui Miron Cozma - "Roman trebuie sa cada, fiindca este jidan" - sugerand o posibila orientare de extrema dreapta a liderului sindical care ravnea, poate, sa devina un nou Corneliu Zelea Codreanu.
Emil Hurezeanu (De la Cola di Rienzo la Miron Cozma, 22, nr. 39, 1991), intr-o perspectiva istoric-comparatista interesanta, vede in Miron Cozma un Cola di Rienzo (tribun popular din secolul al XIV-lea, care i-a condus si instigat pe cetatenii din Roma impotriva baronilor care ruinasera populatia). Mineriada este deconstruita de Emil Hurezeanu ca un protest de tip "cezaric" in care functioneaza doua elemente centrale: conducatorul si masele. Gazetarul considera ca mineriada a fost catalizata atat de extrema dreapta din Romania, cat si de extrema stanga impanzita de fosti securisti ori provocatori ai SRI-ului. Intuitia lui Emil Hurezeanu se dovedeste spectaculoasa in formula psihanalitica in care incadreaza mineriada din septembrie: aceasta constituie "primul praznic canibal al neocomunismului postceausist", "unde sunt devorati pseudo-fiii revolutionari din decembrie".
Petre Roman este un astfel de pseudo-fiu, devorat de "canibalii" mineri, care vor accepta pana la urma un nou pact cu "tatucul" Iliescu.
Radu G. Teposu (Etiopia, Zair, Romania, 22, nr. 39, 1991) decreteaza in Miron Cozma un manipulator de anvergura sau, dimpotriva, un farseur grobian. Profitorul mineriadei este, insa, considerat a fi Ion Iliescu, ai carui fosti "copii de suflet" sunt minerii reveniti in capitala "precum criminalul care se intoarce la locul faptei".
Pavel Campeanu (O criza mai mult decat politica, 22, nr. 39, 1991) vede in mineri niste "purtatori specializati ai violentei ilegale", care se afla in ipostaza inedita de a-i rapi Statului monopolul agresiunilor. In acest context, Ion Iliescu (considerat a nu avea statura morala) a devenit sclavul fostilor sai sclavi si slujbasi, presedintele acceptand orice fel de compromisuri si falsuri, pentru a-si mentine pozitia in stat.
Sorin Marculescu (Rotirea cadrelor, 22, nr. 40, 1991) implica in mineriada atat figura lui Ion Iliescu, cat si pe aceea a SRI-ului, denuntand "lovitura prezidentialo-sereista". Dar demonstratia sa nu urmareste nici o clipa sa-l crediteze pe Petre Roman ca pe o victima: acesta este o falsa victima, intrucat niciodata, inaintea vertijului provocat de mineri in 1991, nu a luptat impotriva neocomunismului, ci, dimpotriva, l-a tolerat. Cat despre rolul fostului organ de represiune din comunism, el este evident si in postcomunism: "Securitatea nu a fost demolata, ci reciclata". Rolul de mascota (a revolutiei din decembrie 1989) al lui Petre Roman a fost si el reciclat: "Aripa conservatoare avea nevoie si de spectacolul unui copil teribil, al unui disident, obedient in fond". Ziarele Puterii au demonizat, in general, figura minerilor sau i-au considerat a fi manipulati in 1991. Principalul ziar al Opozitiei - este vorba de Romania libera -, desi a infatisat corect violentele ortacilor, a manifestat o tendinta de eufemizare a fostilor agresori din iunie 1990. Doar revista 22 a avut o pozitie obiectiva si analitica asupra evenimentelor din toamna anului 1991.
1999: a cincea mineriada ca lovitura de stat
(...) Toate interventiile evidentiaza ideea ca, daca procesele lui Miron Cozma ar fi fost judecate dupa lege si liderul sindical si-ar fi primit pedeapsa cuvenita, mineriada din 1999 nu ar mai fi avut loc. Mineriada este vazuta aproape in unanimitate ca o lovitura a extremei stangi, chiar daca artificierul ei s-a dovedit a fi un promotor al extremei drepte (Corneliu Vadim Tudor) si, in acelasi timp, un nostalgic al comunismului. De asemenea, 22 insista pe ideea de haos in Ministerul de Interne si pe fragilitatea fortelor de ordine intr-o situatie de violenta, fiind evidentiat echipamentul inadecvat al jandarmilor (la infruntarile cu minerii) si timorarea fortelor de ordine (datorita mineriadelor anterioare), care au jucat, intr-o prima etapa, rolul unei "garzi de onoare" a minerilor, apoi rolul victimelor, si de-abia intr-un tarziu rolul pedepsitorilor de drept ai unei ilegitimitati agresive.
Rodica Palade (Miron Cozma si ai lui / Spaima Bucurestiului, 22, 12-18 ianuarie 1999) il vede pe Cozma ca fiind aureolat de detentie, santajist la adresa Puterii, dar in acelasi timp marioneta, intrucat el a fost inculpat pentru mineriada din 1991, insa eminentele cenusii din 1990 si cele din 1991 au ramas nepedepsite.
Gabriel Andreescu se fixeaza (Cazul Cozma, gratieri, amnistii si lungul drum catre respectarea ideii de justitie, 22, 23 februarie-1 martie 1999) tot pe figura liderului sindical, creator al unei puteri de tip medieval in Valea Jiului, vocatia discretionara facandu-l sa fie stapanul de facto al umanitatii din zona (de Cozma depinzand slujbe, vandalizarea unor firme particulare, violentele din oras, mafia sportiva etc.).
H.-R. Patapievici (Sofismele si coabitarea cu raul, 22, 23 februarie-1 martie 1999) indica pericolul fraudei logice si in drept de a-l identifica pe Miron Cozma cu minerii, aceasta facand ca ideea de mineri sa fie manipulabila, la fel aceea de mineriade ori de lider sindical.
Emil Hurezeanu (Natura moarta in miscare, 22, 26 ianuarie-1 februarie 1999) concluzioneaza succint ca, daca mineriada din 1999 ar fi fost izbutita si minerii ar fi ajuns la Bucuresti, invingatorul si castigatorul ar fi fost Nicolae Ceausescu, prin reinstalarea abuziva a unui comunism (de factura minereasca).
Stefan Augustin Doinas (Civilizatia scuipatului, 22, 26 ianuarie-1 februarie 1999) sintetizeaza mineriadele prin capii sai artizani de la inceput si de la sfarsit, Ion Iliescu (pentru 1990) si Corneliu Vadim Tudor (pentru 1999), ambii apartinand, dupa Doinas, unei "civilizatii a scuipatului", acesta fiind comunismul rezidual al tranzitiei romanesti.
Gabriela Adamesteanu, H.-R. Patapievici si Dan Pavel incearca radiografii ample, uneori conceptuale, ale mineriadelor. Cea dintai (Cele doua Romanii, 22, 26 ianuarie-1 februarie 1999) porneste de la premisa ca vor exista intotdeauna doua Romanii, ale caror granite sunt trasate de delimitarile minoritatii si majoritatii politice de la noi. O a doua premisa este aceea ca, prin decembrie 1989, in Romania s-a instalat o "cultura a revolutiei", aceasta devenind un stereotip mental legat de faptul ca o miscare populara, secondata de serviciile secrete si fortele de ordine, poate rasturna puterea in cateva zile. Gabriela Adamesteanu considera ca, in Romania, exista si o cultura a loviturilor de stat (cea impotriva lui Alexandru Ioan Cuza, cea a lui Carol al II-lea, a legionarilor, a lui Antonescu, a comunistilor, a pucistilor anticeausisti), asa incat obsesia loviturilor de stat este specifica, si ea, mentalului romanesc. Or, mineriadele (in special cea din 1999, despre care Miron Cozma ii anuntase pe ortaci ca va fi o noua "revolutie") au depins atat de "cultura revolutiei", cat si de aceea a loviturilor de stat, ele constituindu-se intr-un hibrid in care au functionat (mai ales in 1991 si 1999) cele doua "culturi" enuntate anterior.
Gabriela Adamesteanu observa chiar o corespondenta cifrica intre revolutia din decembrie 1989 (16-22 decembrie) si mineriada din 1999 (16-22 ianuarie), chiar daca aceasta este/ar putea fi hazardata.
Cel mai aplicat analist al mineriadei din 1999 este H.-R. Patapievici (Mineriada: radiografia unei institutii, 22, 2-8 februarie 1999). Mai intai, H.-R. Patapievici defineste mineriada in general: "instrument de presiune si de intimidare politica", concretizat prin descinderea intentionata si agresiva in Bucuresti a unor detasamente mineresti "ca alternativa ultimativa a luptei politice". Demonstratia sa este progresiva si urmareste punctarea mineriadelor ca "institutii" inventate, create de strategi politici care au intentionat sa impuna, dupa revolutia din decembrie 1989, "un tip special de republica: unul in care o constitutie populista ar fi trebuit sa functioneze cu elasticitate alaturi de o situatie in care opozitia politica ar fi fost tinuta in sah de o iminenta mobilizare «revolutionara» a maselor muncitoresti". Mineriadele au depins de trei factori: vointa politica de a fi folosite in scop agresiv, existenta unei structuri de comanda si sprijin in serviciile secrete si in cadrul fortelor de ordine si, nu in ultimul rand, existenta detasamentelor mineresti active, apte sa invadeze capitala. H.-R. Patapievici schiteaza o evolutie terorista a mineriadelor, de la cele trei din 1990 pana la cea din 1999, analistul profetind-o si pe cea de-a sasea, avortata, din februarie 1999 (care a fost stopata in forta de jandarmi). In panoramarea mineriadelor, este evidentiat faptul ca primele doua au fost limitate si au avut functia de a testa reactia populatiei (29 ianuarie si 18 februarie 1990); a treia (iunie 1990) a adus o nuanta noua, fatala, intrucat minerii s-au substituit politiei si justitiei; a patra (septembrie 1991) continua tendinta celei de-a treia mineriade, adaugandu-i incercarea de substituire a presedintiei si guvernului; prin a cincea mineriada (ianuarie 1999), minerii au incercat sa se substituie in totalitate puterii statului. Observatiilor pertinente ale lui H.-R. Patapievici le-as adauga faptul ca, incepand cu iunie 1990, mineriadele au loc pe parcursul a mai multe zile, ca intr-un desfasurator esalonat al terorii, de unde demonstrarea aplicata a ideii de incercare de lovitura de stat, cel putin pentru editiile din 1991 si 1999.
Dan Pavel (Tehnica loviturii de stat, mineriadele si justitia, 22, 23 februarie-1 martie 1999) demonstreaza ca mineriada din 1999 este consecinta mineriadei din iunie 1990, construita de Putere (Ion Iliescu, FSN, Petre Roman) impotriva Opozitiei, editia din 1999 depinzand exclusiv de faptul ca justitia nu si-a facut datoria in cazul infractorului Miron Cozma si al eminentelor cenusii din 1990. Dan Pavel considera ca Serviciul Roman de Informatii a furnizat din timp date privind pericolul loviturii de stat, sugerand chiar arestarea preventiva a lui Miron Cozma, dar sfaturile venite din partea SRI au fost minimalizate de Puterea indolenta, de nu cumva oarba.
(...) Ca ceea ce a practicat pana la un punct revista 22 va putea fi numit (de catre teoreticienii genurilor) jurnalism filozofic sau parajurnalism sau manierism jurnalistic nu este decat o chestiune de timp si de terminologie postcomunista.
* Textul integral a fost o comunicare in cadrul simpozionuliui Tendinte si directii in jurnalismul actual, tinut in octombrie 2002, la Cluj.
.jpg)
