Relatia ambivalenta SUA-Rusia (I)

Repozitionarea Moscovei in relatiile internationale

 Intalnirea dintre Bush si Putin de la casa de vacanta a presedintelui american din Maine, de la 1-2 iulie, nu a fost decat un episod al intalnirilor bilaterale directe intre oficiali americani si rusi in ultima vreme. Reuniunea a fost prefatata de  Summitul G8 din Germania, de Summitul Marii Negre de la Istanbul (unde Putin a spus ca "Rusia se intoarce in aceasta regiune") si alte declaratii recente care au creat contextul general in care cei doi lideri s-au intalnit. Tonul comun al tuturor ocaziilor a fost expunerea nemultumirilor reciproce si formularea de critici nevoalate mutuale, dupa prezentarea succinta a domeniilor in care cooperarea este posibila.

 Cooperare  versus concurenta, suspiciune versus interese comune

 Daniel Fried, secretarul de stat adjunct al diplomatiei americane pentru Europa si Eurasia, a prezentat la 21 iunie o dare de seama in fata Comitetului pentru Afaceri Externe al Senatului SUA privind Rusia si relatiile bilaterale. Prezentarea sa sintetizeaza punctul de vedere american asupra dinamicilor interne din Rusia si a relatiilor dintre cele doua state. Premisa de lucru a fost fixata de la bun inceput:  "Rusia este o mare tara, cu care trebuie sa lucram in probleme importante din lume". Relatiile bilaterale se afla "intr-o situatie mai complicata decat inainte". Sunt enumerate subiectele de divergenta, dar si punctele de intalnire ale politicilor externe. In privinta ultimelor, pe primele locuri se afla domeniul neproliferarii, Iranul si Coreea de Nord, contraterorismul, precum si "cateva investitii" si cooperarea in Consiliul NATO-Rusia (aprobarea in Duma a Acordului privind Statutul Fortelor - SOFA). Elementele de contencios bilateral includ criticile Moscovei privind amplasarea sistemului defensiv antiracheta in Europa, "atacarea acordurilor SUA cu Romania si Bulgaria de a institui baze" in aceste tari, lipsa vointei de a solutiona situatia din Kosovo, amenintarea integritatii teritoriale a Georgiei si Moldovei prin reinnoirea sprijinului pentru regimurile separatiste pe care sugereaza ca ar putea sa le recunoasca si limitarea practicilor democratice in Rusia. Acestora li se adauga decizia recenta a Rusiei de a-si suspenda obligatiile ce ii revin conform Tratatului privind fortele armate conventionale din Europa. Sunt mentionate de mai multe ori trei tari din fostul imperiu sovietic: Georgia, Moldova si Ucraina. Acestea sunt de fapt cele trei campuri de batalie dintre Rusia si SUA, Washingtonul sprijinind iesirea acestora din orbita de gravitare in jurul Moscovei.

Oficiali americani si europeni au declarat in repetate randuri ca Rusia depune eforturi consistente de a-si consolida monopolul controlului asupra resurselor energetice din Asia Centrala, in vederea folosirii acestuia ca instrument politic de santaj, criticand totodata atacurile la adresa opozitiei si presei.

 Un alt act revelator al piesei puse in scena de fostii oponenti din timpul Razboiului Rece s-a derulat cu o saptamana inainte de reuniunea la nivel inalt dintre presedintii celor doua tari, in acelasi timp cu expunerea lui Fried. Diplomatia parlamentara a consumat momentul festiv al implinirii a 200 de ani de la stabilirea relatiilor dintre SUA si Rusia (primul ambasador al SUA la Moscova a fost John Quincy Adams, cel de-al saselea presedinte american) prin convocarea unei sedinte comune publice a celor doua Comisii de politica externa ale Camerei Reprezentantilor si Dumei (inregistrarea este disponibila pe C-SPAN). Afirmatiilor lui Tom Lantos, ca regimul Putin ingradeste libertatea de exprimare si sufoca drepturile omului in Rusia, seful delegatiei ruse, Konstantin Kosacev, le-a replicat ca rusii sunt  "dezamagiti si uimiti" de criticile oficialilor americani care nu prezinta situatia reala din Rusia, dupa care a trecut la contraatac. Sub emblema "Rusia pe care o cunosc", a sustinut ca tara sa are o crestere economica dubla fata de SUA, ca veniturile populatiei s-au dublat in ultimii 5-6 ani, ca nu Rusia s-a retras din tratate internationale sau nu a semnat Protocolul de la Kyoto, ca Rusia nu are centre secrete de detentie ale serviciilor secrete (aluzie directa la Guantanamo), ca 66% dintre achizitionarile mondiale de armanent revin SUA si aliatilor, ca nu Rusia doreste militarizarea spatiului si reizbucnirea unei noi curse a inarmarii, ca Rusia a contribuit decisiv la infrangerea nazismului in Europa, iar trupele sale de mentinere a pacii au oprit conflictele din Transnistria si Osetia de Nord. Presedintele Putin a declarat recent la o intalnire cu profesorii de istorie rusi ca nu Rusia a fost cea care a folosit bomba nucleara impotriva populatiei civile sau arme chimice in Vietnam.

 Mesajele centrale ale rusilor sunt tocmai acestea: nu ne mai serviti lectii, cand nici voi, americanii, nu va faceti temele pe care le predicati altora. Nu ne mai moralizati si invinovatiti, cand voi insiva aveti probleme. Nu vom accepta sa fim simpli spectatori ai unei agende impuse la Washington. Suntem o putere de care SUA trebuie sa tina seama, iar Rusia lui Putin este diferita de cea cu care se obisnuise lumea inainte. De altfel, Kosacev a afirmat deschis ca  "Nu comparati Rusia moderna cu Rusia lui Eltin din anii ‘90. Daca ii intrebati pe cetatenii rusi in care Rusie ar vrea sa traiasca, in cea a lui Putin sau in cea a lui Eltin, va vor spune ca in cea a lui Putin". Occidentul si intreaga lume ar trebui astfel sa realizeze ca Rusia s-a intors in concertul marilor puteri, iar tipul de regim politic pe care Rusia l-a imbratisat in prezent este optiunea populatiei. Peste 70% dintre rusi il sustin pe Putin. Popularitatea acestuia a scazut temporar sub 50% doar in timpul atacului scolii de la Beslan, din 2004. In final, Kosacev a propus ca parlamentari din cele doua tari sa formeze o comisie comuna care sa se deplaseze in zonele fierbinti ale regiunii, fie ele in Orientul Apropiat (interes SUA) sau in Estonia (unde drepturile minoritatii ruse sunt amenintate, potrivit Moscovei). Propunere care, chiar daca ar fi fost facuta cu buna-credinta, nu are sanse de a fi acceptata de americani, pentru ca ar insemna ca SUA si Rusia ar fi pe picior de egalitate, iar Washingtonul, capitala superputerii mondiale, ar avea nevoie de sprijinul Rusiei sa solutioneze anumite probleme.

 In ultimii mai bine de sase-sapte ani, relatia SUA-Rusia este una ambivalenta: atat cooperare, cat si rivalitate izvorand din existenta de interese divergente, dar si comune, toate pe fondul reafirmarii Rusiei pe plan international. In definitiv, este vorba de o relatie de  concordia discors, de armonie in discordie: exista domenii in care nu se inteleg, dar per total exista o relatie de lucru bazata pe punctele de convergenta. Este relevant ca, intre 1992 si 2006, guvernul american a acordat Rusiei asistenta in valoare de 15 miliarde de dolari. Mai putin de 1/3 au constat in asistenta pentru democratie, economie de piata si ajutor social si umanitar, grosul revenind programelor in domeniul neproliferarii si securitatii.

Reflux urmat de flux: contractarea si expansiunea Rusiei

 Asemenea ciclului mareei, Rusia a mai cunoscut in istorie perioade de reflux, urmate de perioade de expansiune generate de o conducere centrala puternica. Retractilitatii Rusiei din anii ‘90 i-au urmat relansarea economica inceputa in 2000, reconfirmarea identitatii si reinducerea mandriei nationale, ce au avut drept corolar reafirmarea ambitiilor internationale. In prezent, Rusia are trei atuuri majore pe care le exploateaza simultan: cartea energetica, arsenalul militar (inclusiv nuclear) si dreptul de veto din  Consiliul de Securitate.

Unii analisti accentueza caracterul probabil efemer al cresterii Rusiei, bazat in principal pe vanzarea petrolului si gazului si pe exporturile de armament.

Important insa este cum percep rusii istoria recenta? Aceasta le modeleaza perceptiile. Oricine incearca sa se puna printr-un exercitiu onest de imaginatie in locul cetateanului de rand rus nu are cum sa treaca cu vederea debusolarea si frustrarile acestuia in perioada postsovietica. Perioada Eltin a anilor ‘90 a ramas in mentalul colectiv rus ca o conjuratie a oligarhilor, in care foarte putini au acumulat oneros averi fabuloase prin malversatiuni, institutiile statului functionand ineficient si din inertie, influenta externa a Rusiei a intrat in declin, iar standardele de viata ale oamenilor s-au aflat in declin permanent. Razboiul din Cecenia a zguduit increderea in armata, iar evolutiile centrifuge din fostele republici sovietice au subminat increderea in Kremlin de a influenta regiunea. Pentru majoritatea rusilor obisnuiti cu imaginea Rusiei de mare putere, egalul SUA, trebuie sa fi fost un soc si o naruire a reperelor, situatie agravata de pauperizare. Drama colectiva rusa postsovietica a avut un referential extern fara gres in observarea cu ochiul liber a reducerii statutului international al Rusiei si pierderea influentei in teritoriile castigate incepand din secolul al XVI-lea, incepand cu expansiunea spre est si sud-est din timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, continuata sistematic apoi, dar de data asta si spre vest, de Petru cel Mare si Ecaterina cea Mare, in secolul al XVIII-lea. In atare conditii, multi rusi au asociat perioada problemelor din perioda Eltin cu ideea de reforme democratice. Pe fondul compromiterii "politicilor democratice" care au produs oligarhi, dar nu si stabilitate si prosperitate, Putin a fost perceput ca un salvator, un fel de refondator modern al Rusiei.

 Pe plan intern, Putin a fost capabil sa dea substanta "contractului" social initial, care a fondat statul prin asocierea indivizilor care au renuntat la parti din libertatea lor pentru a institui o autoriatate suverana capabila, in termenii lui Hobbes, sa ii scoata din starea de natura a anilor ‘90, cand in Rusia domina incertitudinea, conferindu-se protectie fata de tulburarile interne si securitate. Cresterea pretului petrolului si a venitului national a facut posibila cresterea venitului de trai pentru rusul de rand. Nu degeaba se spune  "Ce e bun pentru Gazprom e bun si pentru Rusia".

 Pe plan extern, Putin a reusit sa reimpuna Rusia drept un actor major nu numai in zona sa de vecinatate, dar si in Orientul Mijlociu, in Asia si Europa. Dupa prabusirea standardului de viata din epoca Eltin, razboiul din Cecenia, incidentul Beslan, atentatele teroriste de la Moscova, expansiunea islamismului radical in Asia Centrala, dar si a  NATO, SUA si UE in zona Rusiei de proximitate, rusii au avut un sentiment de insecuritate si de demisie a statului de la obligatiile sale de a asigura siguranta si bunastarea cetatenilor sai. Integrarea tarilor din Europa de Est in Uniunea Europeana si aderarea la NATO a acestora, precum si aspiratiile prooccidentale ale Georgiei, Moldovei si Ucrainei au intarit impresia de slabiciune a Rusiei si de stare de asediu a vechii ordini, in care Rusia controla zona ex-sovietica. Desigur, europenii (deopotriva noi, cei noi primiti in clubul UE, si Europa de Est) si americanii au alta lectura si interpretare a istoriei recente. Totusi, instinctele de mare putere nu se pierd intr-o generatie, iar nevoia de identitate, chiar si postimperialista, este perena. A fost fara indoiala dureros pentru multe mari puteri ale lumii sa se ajusteze la un statut inferior, asa cum a fost mai recent cazul Frantei si Marii Britanii, dupa ce si-au pierdut coloniile, cu Imperiul Otoman, in 1919, sau, la sfarsit de secol al XIX-lea, cu Spania. Ceea ce incearca Kremlinul acum este un exercitiu de inducere a simtului identitatii colective postsovietice, al apartenentei teritoriale si afective la un "noi" afirmat cu regasita mandrie. Suntem departe de anii ‘90, cand Rusia vorbea de proiectul integrarii in UE. Proiectul rus de reproducere a loialitatii fata de o Rusie centralizata renascuta este atat opus celui european, care mizeaza pe un proiect supranational si cosmopolit ce transcede statul-natiune, cat si se construieste a contrario, hranindu-se, in cautarea propriei redefiniri, printr-un raport de opozitie cu SUA.

 ( Continuare in numarul urmator)