Pe aceeași temă
Sunt două motive pentru care supun atenţiei opiniei publice româneşti cartea recent apărută peste ocean sub semnătura fostei prime doamne a Americii, Rosalynn Carter. Încununare a muncii de 35 de ani de activism şi advocacy pentru apărarea drepturilor persoanelor cu tulburări mintale, cartea Within Our Reach. Ending the Mental Health Crisis (În puterea noastră.
Sfârşind criza sănătăţii mintale) oferă un model de implicare socială, de care societatea noastră, marcată mai degrabă de rapacitatea clasei politice, decât de devotamentul ei, are atâta nevoie. Însă, dincolo de acest mesaj remarcabil, cartea venerabilei activiste, Rosalynn Carter, este pentru România de o uimitoare actualitate. Într-o ţară în care autorităţile sunt surde la apelul instituţiilor europene cu privire la nevoia de prevenţie şi de strategie în domeniul sănătăţii publice, cartea este un manual pentru oricine ar putea fi interesat de reforma unei părţi importante a acestuia: sistemul de sănătate mintală. O reformă ignorată cu desăvârşire de Ministerul Sănătăţii, din 2006 încoace în ciuda semnalelor de alarmă date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de Comisia Europeană, care atrag atenţia că, în câţiva ani, tulburările mintale, îndeosebi depresiile, ne vor afecta mai mult decât bolile cardio-vasculare şi cancerul.
Dacă unii americani spun despre Jimmy Carter că a devenit cel mai bun preşedinte după ce nu a mai fost preşedinte (remarcă nu doar cu sens ironic, având în vedere implicarea lui în cauze sociale, umanitare şi pacifiste, ce i-a adus şi Nobelul pentru Pace), Rosalynn Carter ar putea fi numită doamna cea mai devotată unei cauze: sănătatea mintală. Totul a început în 1966, când soţul ei candida pentru funcţia de guvernator al Georgiei. „Într-o dimineaţă, un incident m-a condus pe un drum care avea să devină o cruciadă a vieţii mele“, spune ea în introducerea cărţii: într-una din zilele campaniei electorale, la 4.30 dimineaţa, în faţa unei fabrici de bumbac din Atlanta, o femeie în vârstă, micuţă,cu hainele şi părul acoperite de puf, ieşea din schimbul de noapte. Intrând în vorbă cu ea, Rosalynn Carter află că are acasă o fiică bolnavă psihic, care trebuie asistată în permanenţă.
Din acest motiv, ea lucra noaptea, iar soţul muncea ziua, iar viaţa lor se împărţea în muncă şi veghe. Dincolo de durerea acestei poveşti, care avea să îi schimbe viaţa viitoarei prime doamne, iar odată cu a ei – mii de vieţi vor fi fost schimbate ca urmare a activităţii în slujba cauzei –, „incidentul“ povestit reflectă o deficienţă a sistemului de sănătate american de la acea vreme, pe care o regăsim în sistemul românesc de azi. Un sistem care asigura oamenilor cu probleme psihice doar un tratament de supravieţuire, între zidurile spitalelor, şi îi abandona în grija exclusivă a familiilor după externare. În Atlanta, de exemplu, un oraş cu 4 milioane de locuitori, mii de oameni cu tulburări mintale erau „îngrijiţi“ la Centre State Hospital de numai 48 de doctori.
În România, mii de oameni cu tulburări mintale au azi drept unică alternativă tot spitalele, adevărate fortăreţe de la marginea oraşelor, care îi condamnă la izolare şi stigmatizare, fără aproape nicio speranţă în recuperare.
După ce a devenit guvernator, Jimmy Carter a instituit, la rugămintea doamnei sale, Comisia guvernamentală pentru îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire a persoanelor cu dizabilităţi mintale şi emoţionale din statul american Georgia. În 1980, Jimmy Carter semna Legea sănătăţii mintale, considerată prima reformă a sistemului public de sănătate publică din Statele Unite. O reformă întreruptă însă de guvernările ce au urmat, ceea ce a făcut ca problemele să se perpetueze şi să se agraveze timp de 25 de ani, când Comisia Prezidenţială pentru Sănătate Mintală punea pe tapet aceleaşi recomandări de reformă din 1979! Prin comparaţie, în România, Legea sănătăţii mintale, adoptată în 2002, a devenit aplicabilă în 2006, la presiunile Uniunii Europene din perioada de preaderare, însă de atunci nimic nu s-a mai schimbat în domeniul sănătăţii mintale nici măcar pe pagina de Internet a Ministerului Sănătăţii, neactualizată de patru ani!
Cele zece probleme ale sistemului public de îngrijiri psihiatrice, abordate în cartea primei doamne, sunt un decalog valabil şi pentru România de azi. Stigmatizarea celor cu afecţiuni psihice – de la „banalele“, dar devastatoarele depresii, la schizofrenie – este prima dintre acestea. Definită de profesorul de psihologie de la Hartford University, Otto Wahl, consilier la ONG-ul cuplului prezidenţial, The Carter Center, drept „etichetă impusă de ceilalţi care conduce la depreciere şi discriminare“, stigmatizarea poate fi mai dăunătoare decât boala însăşi. Este suficient să analizăm câteva procente, exemplificate în carte, dar valabile şi pentru România: prevalenţa calculată de OMS indică faptul că una din patru persoane suferă anual de o tulburare mintală. În paralel, statisticile arată că în Statele Unite, cel puţin (dar cât de mare o fi acest procent în România?!), 60-70% dintre oameni nu sunt dispuşi să accepte în apropiere – la muncă sau ca partener de viaţă - o persoană cu astfel de probleme.
Motivul este teama de acte de violenţă, în condiţiile în care în mass-media, persoana cu tulburări mintale apare în majoritatea cazurilor drept autoare de infracţiuni, cu toate că studiile sociologice arată că procentul de infracţionalitate a bolnavilor psihici este acelaşi ca în cazul populaţiei „normale“, în timp ce procentul victimelor actelor de violenţă (unde se încadrează şi sinuciderea) este mult mai mare în rândul bolnavilor psihici.
Oprirea acestui cerc vicios generat de stigmatizare a devenit punctul central al activităţii duse de Programul de Sănătate Mintală al Centrului Carter, care se desfăşoară de patru ani şi în România. Şi cum poate fi oprit acest cerc vicios al stigmatizării?
Prin exemplul pozitiv care arată că recuperarea este posibilă. Prin chemarea în faţă a celor care şi-au depăşit condiţia de „bolnav psihic“, între care se află personalităţi marcante din istorie. Rosalynn Carter le aminteşte celor ce au uitat că Abraham Lincoln şi Winston Churchill au suferit de depresie severă. Şi că, mai aproape de zilele noastre, Kjell Magne Bondevik, premier al Norvegiei între 1997-2000, nevoit să se retragă la mijlocul mandatului din cauza unui episod depresiv sever, a fost reales după ce şi-a asumat public boala.
Celelalte nouă probleme ale sistemului public – ce urmează stigmatizării – sunt toate actuale în România. Accesul populaţiei la serviciile de îngrijiri şi calitatea acestora, completată de nevoia de pregătire a personalului tributar vechilor metode de tratament, formate în epoca războiului din Vietnam, respectiv a comunismului poststalinist. Apoi, fragmentarea sistemului, care face ca, odată externat, pacientul să devină omul nimănui, în absenţa unor servicii sociale şi medicale ambulatorii funcţionale, care să îi monitorizeze boala şi tratamentul. În plus, deficienţele sistemului de asigurări medicale, care îngrădesc dreptul la tratament adecvat. Barierele culturale, uitate de multe ori în abordarea medicală, care crează dificultăţi, în special, grupurilor minoritare; nevoia de cercetare şi de screening, atât de urgentă în România, unde nu avem nici un studiu asupra sănătăţii mintale a populaţiei; în fine, cine ia în calcul barierele geografiei asupra accesului la serviciile de sănătate? Aflăm, de exemplu, că în America 75% din suprafeţele de pământ sunt în zone rurale, iar acestea sunt locuite de 17% din populaţie – o categorie uitată, marginalizată sub aspectul nevoilor sociale. Tragedia este că în România, această populaţie rurală, înapoiată, marginalizată, depăşeşte 50% dintre locuitori.
Este lumea în care încă vorbim despre afecţiuni psihice ca despre „posedări de diavol“ şi în care încă se aude ecoul cazului Tanacu, în care o maică bolnavă de schizofrenie a murit la capătul unui proces de „exorcizare“.
Încheiem acest decalog al problemelor cu moartea prematură înregistrată în rândul oamenilor cu probleme psihice. Ea survine prin suicid – la fiecare 16 minute un american moare în acest fel, iar estimările la nivelul Uniunii Europene sunt de 57.000 de victime ale sinuciderilor anual, la nivelul lui 2006 –, dar şi din alte cauze, negestionate de sistemul public, care scurtează cu circa 25 de ani viaţa bolnavilor psihici cu afecţiuni severe. Includem aici afecţiunile fizice şi biologice ale acestor oameni – cauzate de cele psihice, dar neglijate de la tratament: boli cardio-vasculare, hipertensiune, boli favorizate de comportamentul riscant (consumul de alcool, droguri, tutun).
Rosalynn Carter dedică un capitol special expunerii la traumă. Traumele individuale sau colective pot avea consecinţe dezastruoase: de la depresii, la eşec social sau violenţă.
La capitolul traume colective, trei mari evenimente au marcat America ultimilor zece ani. Katrina, 9/11 şi războaiele din Irak şi Afganistan. Numai din rândul veteranilor sunt înregistrate 30.000 de persoane cu stres postraumatic. Sunt trei mari lecţii, trei mari probleme pe care America încearcă să le gestioneze şi sunt, cel puţin, contabilizate pe agenda publică. În România, unde probabil sute de mii de români şi-au pierdut casele în inundaţiile din ultimii ani, iar alte zeci de mii şi-au pierdut slujbele, trauma este considerată aproape „normală“. Iar atât timp cât nefericirea, trauma sau boala vor fi considerate normale sau consecinţa unei fatalităţi, cum să se schimbe ceva? //
