Reflexia critică merită câteva răutăţi

Alexandru Matei face o corecţie critică a articolului din nr. 4 din revista 22 - Cine iubeşte libertatea de Serenela Ghiţeanu. Ştiam că în respectivul număr în revista 22 va apărea o recenzie a cărţii Radu Filipescu – Jogging cu Securitatea, scrisă de Herma Kenel, editată în Germania, la Editura Herder în 1996, tradusă şi publicată la Editura Universal Dalsi în 1998 şi republicată, cu mici completări şi adăugiri făcute de mine, în decembrie 2009, de Editura Polirom. Dar când am văzut ziarul, am constatat câteva note care mi-au displăcut. Mai în glumă, mai în serios, mi-am exprimat nemulţumirea către colegii din redacţia revistei, pentru modul mult prea elogios în care eram prezentat.

Alexandru Matei avea material de reflexie critică şi faţă de articolul de pe prima pagină scris de Rodica Palade, dar faptul că nu a făcut-o e o dovadă de critică selectivă şi moderată.

Fac eu critica necesară, pentru că articolul Modelul Filipescu, pe lângă faptul că a fost prea laudativ, cred că trebuia să extragă ca model reacţia sistemului la disidenţă. Experienţa personală prezentată în carte nu cred că trebuia să fie multiplicată, pentru că ar fi multiplicat numărul de victime, fără ca rezultatul să fie diferit în mod necesar. În plus, eu nu prea cred în personaje model, ci mai mult în aspecte şi componente adunate de mai multe personaje, din care fiecare îşi formează un model compozit.

Ce am făcut eu nu era un model de urmat. Era mai mult un şir de proteste care a provocat o dovadă, a nu ştiu câta, dar totuşi necesară, a modelului de comportament al unui regim comunist, care, deşi pretindea în acea perioadă că este diferit, mai uman, care respecta drepturile omului, era de fapt un regim dictatorial. Şi conducerea regimului, şi aparatul său de opresiune au dat în acea perioadă câteva dovezi de violenţă care prevesteau baia de sânge din decembrie 1989.

Într-adevăr, Alexandru Matei are dreptate, în sensul că acţiunile mele au fost oarecum eşecuri faţă de ceea ce am intenţionat să fac. Dar nu sunt sigur că au fost eşecuri faţă de ce a rezultat. Pentru că unanimitatea în elogierea lui Ceauşescu din presă şi TV se cerea compensată de emisiunile posturilor de radio BBC, Europa Liberă, RFI, Vocea Americii, iar acestea aveau nevoie şi de fapte şi de evenimente drept dovezi. Povestea cărţii Jogging cu Securitatea este până la urmă şi o dovadă a existenţei protestelor multor disidenţi, oponenţi necunoscuţi şi a câtorva cunoscuţi. Povestea prezintă un model, dar modelul este: Ce se întâmpla în România lui Ceauşescu dacă...

Deci, am apreciat iniţiativa lui Alexandru Matei şi criteriile pe care a propus să le apere. Lauda are totuşi o limită. Şi, pentru că e de apreciat cum scrie şi parţial cum gândeşte, pot să încerc să îl critic folosind câteva argumente şi, la sfârşit, puţină răutate.

Comentând articolul scris de Serenela Ghiţeanu, Alexandru Matei pune două întrebări, la care şi răspunde:

1) „Ce a făcut Radu Filipescu? A distribuit 15.000 de chemări la revoltă în Piaţa Universităţii, într-o singură noapte, în cutii poştale... Dar nu a venit nimeni la întâlnire...“

Urmează citate din Serenela Ghiţeanu, într-adevăr, prea elogioase.

Contrareacţia lui Alexandru Matei este pe măsură, pur şi simplu desfiinţează actul de răspândire a manifestelor.

„Oare cine garanta pentru fiecare din cei 15.000 cetăţeni că nu e vorba de o capcană... Care e interesul unui gest ca cel al lui Radu Filipescu? Să reuşească. Avea un astfel de apel anonim şanse de reuşită? Cred că nu, şi asta din capul locului."

Pentru că Alexandru Matei a fost foarte rău cu Serenela Ghiţeanu şi i-a comentat textul frază cu frază, pot să comentez şi eu fraza lui Alexandru Matei: „Cred că nu, şi asta din capul locului“. Fraza e confuză. „Cred că nu“ e o îndoială, lasă loc şi de o mică şansă de reuşită. „Şi asta din capul locului“ contrazice sau întăreşte îndoiala. De fapt, chiar Alexandru Matei nu ştie ce să răspundă, dar nu vrea să recunoască (răutatea nr. 1).

Pot să vă spun că această întrebare – „Avea un astfel de apel anonim şanse de reuşită?“ – mi-am pus-o şi eu. În 1983. Mi-am pus această întrebare şi împreună cu Eugen Negru Radu, prietenul cu care am răspândit 10.000 de manifeste în noaptea de 20 ianuarie 1983. Mi-am pus această întrebare şi în aprilie şi mai 1983, când am continuat să răspândesc încă alte 10.000 de manifeste.

Şi estimarea mea a fost că sunt şanse foarte mici de reuşită. Cam 1% şanse să se adune lume în Piaţa Palatului şi să existe manifestarea publică a nemulţumirii. Şi apoi m-am gândit că ar însemna că la 100 de încercări un astfel de demers ar reuşi. Şi mi-am zis că probabil şansele sunt chiar mai mici, de 0,1%. Dar ce să faci? Să îţi arzi carnetul de partid? Să îl critici pe Ceauşescu în şedinţa de la fabrică? Să fugi în străinătate. Varianta cu plecatul în străinătate era cea mai logică şi cea mai ilogică ca protest. Eu nu am fost convins de aşa ceva. Aveam o situaţie economică destul de bună, fusesem de câteva ori în străinătate, dar aveam mai mulţi prieteni şi familia în ţară. Nu mă tenta.

Întrebare pentru Alexandru Matei: ce trebuia să fac? Exista o alternativă? Care?

Poate nimic. În 1984, în august, eram la Aiud, după ce fusesem arestat în 7 mai 1983.

Condiţiile erau destul de grele, aşa încât ne apuca uneori deznădejdea şi îndoiala: de ce a trebuit să ajungem la închisoare? Şi într-un astfel de moment se deschide vizeta şi primim ziarul Scânteia. Prima pagină poză, articol Nicolae Ceauşescu. A doua, la fel. A treia, ştiri din agricultură, cum să culegem, sub îndrumarea lui Nicolae Ceauşescu, apoi o coloană de sport şi faptul divers. Ultima pagină, politica externă a lui Nicolae Ceauşescu. Şi ne-am liniştit. Parcă era mai bine în închisoare.

Alexandru Matei mai comentează o secvenţă din articolul scris de Serenela Ghiţeanu:

„Radu Filipescu a încercat apoi să-l ucidă pe Ceauşescu cu o puşcă cu lunetă. Foarte tare. Dar aşa ceva nu înseamnă disidenţă“.
Comentariile mele: a) Eu nu am dorit să fiu disident. Nu aveam acest obiectiv. Disidenţa nu poate fi un scop în sine. Eu credeam că Ceauşescu trebuie schimbat. Am făcut manifeste şi am fost condamnat la 10 ani închisoare, în mod ilegal, după cum aveam să aflu de la jurişti după ispăşirea a 3 ani de detenţie. b) Am trăit câteva experienţe care mi-au dat dreptul să am şi această opţiune. Am încercat să organizez un referendum. Şi această încercare perfect legală a dus la ceva nou: arestare şi anchetă violentă, dusă la limita răbdării, în camera anchetatorului din Direcţia Cercetări Penale a Securităţii statului din Calea Rahovei.
Ancheta violentă s-a terminat destul de repede şi după 10 zile, pe data de 22 decembrie 1987, am fost eliberat datorită protestelor din străinătate.

După acea situaţie am avut o viziune, şi anume că Ceauşescu nu va ceda puterea fără violenţă. Faptul că am fost bătut la limita suportabilităţii, deşi eram o persoană cunoscută deja ca oponent politic, m-a făcut să consider că ce aveam în faţă era un terorism, un terorism de stat. Următorul răspuns al instituţiilor oficiale de represiune va fi din nou unul ilegal şi cu un grad de violenţă impredictibil. Mi-am dat seama că trebuie să evaluez şi opţiunea să răspund eventual tot prin metode violente.

Dar nu mi-am făcut un merit din schiţa unui astfel de plan, foarte puţin avansat, împărtăşit unui prieten şi unei prietene. Nu te poţi lăuda doar că ai avut de gând să faci ceva. Dar am relatat acest episod mărunt scriitoarei Herma Kennel, care a vrut să ştie cât mai multe despre povestea mea, şi cred că este semnificativ în a arăta ce puţine alternative existau pentru rezolvarea situaţiei din România. Faptul că Serenela Ghiţeanu a considerat că acest fapt merită menţionat elogios este o opţiune subiectivă, personală. Faptul că Alexandru Matei nu îl consideră de apreciat poate fi, de asemenea, o opţiune corectă, în funcţie de criteriile alese pentru judecare.

Faptul că eu aveam dreptul la această opţiune are însă explicaţia logică prezentată în cartea Jogging cu Securitatea. Un articol precum cel al Serenelei Ghiţeanu, exagerat după cum am spus, a încercat să sintetizeze şi fapte şi impresii lăsate de carte. Dar, în condiţiile în care Serenela Ghiţeanu a comentat o carte, menţionând câteva episoade, reflexia critică trebuia să includă şi din partea lui Alexandru Matei efortul să fi citit această carte.

Să scrii o reflexie critică faţă de un articol care se referă în mare parte şi la o carte şi să nu faci nicio menţiune despre carte poate fi foarte riscant. Să fii critic şi faţă de personajul cărţii, personaj important şi în organizaţia editoare a revistei care publică articolul, şi faţă de autorul articolului aduce riscul că vei deveni ţinta unor răutăţi.

Şi acum răutatea nr. 2: eu nu cred că Alexandru Matei a citit cartea Jogging cu Securitatea. Şi nu mă pot abţine să nu îl fac să o citească. //